Incepand cu perioada renascentista, arta occidentala a fost dominata de idealul realismului. Artisti precum Caravaggio (1571-1610) erau renumiti pentru capacitatea de a reproduce pe panza imagini tridimensionale. In secolul al XIX-lea societatea artistica a privit pictura ca reprezentare a realitatii, fiind apreciate imaginile aproape fotografice, cum ar fi cele realizate de Ingres (1780-1867). Chiar si revolutionarii care se impotriveau stilului academic, cum ar fi grupul artistilor cunoscuti ca impresionisti, au fost tentati sa reflecte lumea vizibila, considerand ca tehnicile lor de lucru creau perceptii senzoriale mai pline de acuratete.
Aceasta aplicare asupra realismului a ridicat statutul "picturii de sevalet" mult deasupra celorlalte arte decorative, astfel incat artistii cei mai talentati se aplecau asupra picturii. Inevitabil artele decorative - si talentul pentru desenul abstract pe care acestea le presupun - au avut de suferit. Pe la mijlocul secolului XIX s-a deschis o prapastie intre pictorii de sevalet, considerati artisti adevarati, si specialistii in artele decorative, vazuti ca mestesugari.
Consecintele acestei tendinte au avut o importanta deosebita asupra evolutiei stilului Art Nouveau.
Personalitatea cea mai reprezentativa pentru aceasta tendinta a fost: William Morris (1834-1896). Dezamagit de "prostiile" agitate de productia industriala de masa, Morris considera ca arta si design-ul erau inseparabile si ca toate artefactele utilizate in viata cotidiana ar trebui sa poarte amprenta unui artist.
In consecinta, Morris a insusit si s-a perfectionat in mai multe mestesuguri, printre care tamplaria, sticlaria si pictura pe sticla, si in anii 1860 a infiintat un atelier dedicat fuziunii diferitelor arte si mestesuguri. Morris insusi excela in realizarea tapiseriilor si materialelor destinate tapiteriilor, utilizand modele intortocheate, repetitive, inspirate din natura - multe dintre acestea se mai produc si astazi.
Un colaborator al sau a fost un coleg din perioada de ucenicie, Edward Burne-Jones (1833-1898), al carui stil de decoratiune se baza pe ilustrarea neo-mediavalismului in stil prerafaelit. La fel ca Morris, Edward Burne-Jones era puternic influentat de manuscrisele ilustrate medievale si facea adesea apel la liniile lungi, unduitoare.
