Cazurile in care se poate face recurs

Cazurile in care se poate face recurs

a) Enumerare. Conceptia noua pe care o intalnim la actualul recurs, asa cum a fost remodelat prin Legea nr.45/1993, se vadeste cel mai mult prin incercarea de limitare a caii de atac, care sa nu aiba cuprinderea foarte larga a apelului si sa nu duca la o noua judecata in esenta asemanatoare cu cea in prima instanta. Aceasta limitare este posibila, chiar necesara, cand recursul nu constituie a doua cale de atac ordinara si se exercita ducand la realizarea celui de al treilea grad de jurisdictie.

Limitarea se face in sensul inscrierii in lege cu anticipatie a tuturor cauzelor in care se poate declara recursul, ipoteze care permit examinarea cauzei numai sub aspectul motivelor legal admise si casarii cauzei in caz de constatare a unor asemenea cazuri.

Stabilirea cazurilor de recurs este traditionala in reglementarea acestei cai de atac regasindu-se la timpul sau si in codul din 1936, care prevedea nu mai putin de 16 asemenea cazuri de asa-numita nulitate. Art.474 din Codul de procedura penala anterior arata ca hotararile sunt supuse casarii in 8 cazuri de nulitati de forma si 8 cazuri de nulitati de fond, impartirea lor fiind de natura a crea un sistem mai usor si practic de sistematizare al cazurilor de recurs.

In art.385⁹ C.p.p. sunt prevazute un numar de 22 de cazuri in care se poate face recurs:

1. nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei;

2. instanta nu a fost sesizata legal;

3. instanta nu a fost compusa potrivit legii, ori s-au incalcat prevederile art.292 alin.2 sau a existat un caz de incompatibilitate;

4. sedinta de judecata nu a fost publica, in afara de cazurile cand legea prevede astfel;

5. judecata a avut loc fara participarea procurorului sau inculpatului, cand aceasta era obligatorie potrivit legii;

6. urmarirea penala sau judecata a avut loc in lipsa aparatorului, cand prezenta acestuia era obligatorie;

7. judecata s-a facut fara efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori minori;

8. cand nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului in cazurile si in conditiile prevazute de art.117 alin.1 si 2;

9. hotararea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza solutia ori motivarea solutiei contrazice dispozitivul hotararii sau aceasta nu se intelege;

10. instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului;

11. instanta a admis o cale de atac neprevazuta de lege sau introdusa tardiv;

12. cand nu sunt intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni sau cand instanta a pronuntat o hotarare de condamnare pentru o alta fapta decat cea pentru care condamnatul a fost trimis in judecata, cu exceptia cazurilor prevazute in art.334-337;

13. cand inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevazuta de legea penala;

14. cand s-au aplicat pedepse gresit individualizate in raport cu prevederile art.72 C.p. sau in alte limite decat cele prevazute de lege;

15. cand persoana condamnata a fost inainte judecata in mod definitiv pentru aceeasi fapta sau daca exista o cauza de inlaturare a raspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul inculpatului;

16. cand in mod gresit inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta savarsita de el nu este prevazuta de legea penala sau cand, in mod gresit s-a dispus incetarea procesului penal pentru motivul ca exista autoritatea de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a raspunderii penale ori a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost gratiata;

17. cand faptei savarsite i s-a dat o gresita incadrare juridica;

17'. cand hotararea este contrara legii sau a fost facuta o gresita aplicare a legii;

18. cand s-a comis o eroare grava de fapt ;

19. cand judecatorii de fond au comis un exces de putere, in sensul ca au trecut in domeniul altei puteri constituite in stat;

20. cand a intervenit o lege penala mai favorabila condamnatului;

21. cand judecata in prima instanta sau apelul s-a judecat in lipsa unei parti nelegal citate sau care, legal citata, a fost in imposibilitatea de a se prezenta si de a instiinta instanta despre aceasta imposibilitate.

b) Observatii referitoare la cazurile de recurs. In legatura cu numeroase cazuri care permit casarea hotararilor sunt de facut observatii cu caractere variate a caror intelegere corecta este de natura a sistematiza situatii la prima vedere foarte eterogene.

Astfel, pentru o mai usoara retinere si reducere a numarului mare de ipoteze, cazurile pot fi grupate uneori in functie de anumiti factori comuni.

De exemplu, in primele opt cazuri de recurs intalnim fie un caz de nulitate absoluta dintre cele pe care art.197 alin.2 le prevede expres si care ne sunt bine cunoscute (incompetenta materiala sau personala, reaua compunere a instantei, lipsa procurorului sau aparatorului in cazurile de participare obligatorie a acestora, lipsa anchetei sociale etc.) sau nerespectarea unor prevederi obligatorii ale legii (incalcarea nemijlocirii judecatii in caz de schimbare a completului de judecata, neefectuarea unor expertize obligatorii, nerespectarea interdictiilor de participare la cauza a unor organe judiciare incompatibile).

Instanta are obligatia solutionarii cauzei fara a lasa in suspensie nimic din ceea ce tine de rezolvare. De aceea, constituie motiv de casare atat nemotivarea hotararii cat si nepronuntarea asupra faptelor retinute, iar cand motivarea contrazice dispozitivul, echivocul cu privire la corecta si exacta rezolvare a cauzei se amplifica (vezi pct.9 si 10). Foarte asemanatoare este situatia in caz de nerezolvarea a unor cereri esentiale ale partilor, care se repercuteaza fie asupra drepturilor acestora, fie asupra solutiei din cauza .

Exista cazuri in care art.385⁹ a avut in vedere, ca motive de casare, aspecte de evidenta lipsa a legalitatii penale. Se inscriu in perimetrul acestor cazuri imprejurari ca: neintrunirea elementelor constitutive ale infractiunii pentru o fapta considerata penala; condamnarea inculpatului pentru fapte care nu intra in ilicitul penal; incadrarea juridica gresita a unei fapte penale; neaplicarea corecta in timp a legii penale neavandu-se in vedere norma cea mai favorabila (mitior lex); aplicarea in alte limite ale unor pedepse. Toate aceste neajunsuri ale hotararii izvorasc in cele din urma din nesocotirea principiului legalitatii incriminarii si pedepsei (nullum crimen sine lege; nulla poena sine lege).

Trebuie semnalate si numeroase cauze in care, fara a exista incalcari ale legii de procedura sanctionate cu nulitatea absoluta, se manifesta totusi vicii procesuale care influenteaza major mecanismul judiciar si justifica eventuale casari ale unor hotarari. De exemplu, vicii de citare sau absente ale partilor care nu au putut pune in vedere instantei lipsa lor; nejudecarea in prima instanta in limitele faptelor si persoanelor prevazute in actul de sesizare (cu exceptia cazurilor de extindere a actiunii penale sau a procesului penal); folosirea unor cai de atac inadmisibile sau tardive s.a.

Desi majoritatea cazurilor de recurs constituie temeiuri de folosire a caii de atac atat in favoarea cat si defavoarea inculpatului, uneori delimitarea este categorica si facuta chiar prin ipoteza legii. De exemplu, cazul de la art.385⁹ pct.15 prevede situatii in care orice recurs introdus pe acele temeiuri nu poate fi decat profitabil inculpatului. Dimpotriva, cazul de la pct.16 inscrie imprejurari a caror constatare duce la o casare ce creeaza inculpatului o situatie mai grea.

Marea majoritate a cazurilor cuprinse in art.385⁹ se refera la imprejurari, care tin nu de starea de fapt si corecta stabilire a acestei, ci se polarizeaza in jurul modului judicios in care latura de drept a cauzei a fost rezolvata (corecta aplicare a legii) si mai ales prin evitarea oricarei incalcari a normelor de drept de natura a influenta rezolvarea cauzei.

In trecut, teoria asa-zisa a casarii pure in care singura evaluare purta asupra modului corect de aplicare a legii, fara nici o preocupare pentru fondul cauzei si aspectele sale faptice, a fost evident amendata serios de teoria, practica si legislatia moderna.

Acest lucru se intrevede destul de clar in formularea catorva din numeroasele puncte ale art.385⁹ si unde starea de drept e greu sa fie separata sau izolata de suportul sau faptic.

In plus, in legislatia romana ca si in alte legislatii a aparut un caz tipic de recurs, avand o stricta implicatie faptica si urmarind in principal sa inlature prin casare, o eroare judiciara ce s-ar realiza prin ramanerea definitiva a unei hotarari consacrand cu evidenta non adevarul starii de fapt. Astfel, in fostul art.474 la II, pct.6 se prevedea un motiv de nulitate bazat pe eroarea grosiera de fapt. Ideea este reluata si de art.385⁹ pct.18 care evoca pentru motivele de recurs eroarea grava de fapt.

Ceea ce a vrut legiuitorul prin intermediul acestui text a fost nu de a repune in examinare si stabilire starea de fapt, ori de cate ori ea nu corespunde realitatii, pentru ca aceasta nici nu s-ar fi putut face fara administrarea de probe, activitate pe care recursul nu o cuprinde.

Motivul de recurs se bazeaza pe o grava eroare de fapt unde adevarul de multe ori e de notorietate sau atat de evident incat nu mai trebuie dovedit sau demonstrat .

In jurisprudenta noastra veche au fost retinute ca erori grosiere, situatii cum ar fi de exemplu condamnarea in contumacie a unei persoane decedate sau condamnarea pe baza unei grosolane erori de identificare a unei persoane care semana cu adevaratul infractor (in cazul unor gemeni) etc.

Cazurile din art.385⁹, aflate in numar asa de mare, au fost individualizate cu minutiozitate, in primul rand pentru ca ele constituie o enumerare limitativa la care nu se pot adauga alte situatii. Evident, sub aspectul unor forme mai putin riguroase si cu formulari elastice, s-ar fi putut gasi modalitati in care redactarea sa nu para atat de apropiata de o formula din stiintele exacte. Cu toate acestea, legea a preferat o asemenea polarizare a textului, cu inscrierea fiecarei situatii intr-un caz distinct, insemnat cu indicativul unui punct, determinand cele 22 de ipoteze deosebite si numerotate corespunzator.

Explicatia unei asemenea tehnici legislative, uzitate in majoritatea legislatiilor, tine de manuirea cu usurinta a textului in motivarea si dezbaterea recursului, limitarea la analiza si solutionarea numai a anumitor aspecte si reglementarea intr-un mod exact, dar diferentiat al luarii in considerare din oficiu sau numai la cererea celor interesati a unora dintre cazuri.

Semnificativa in aceasta ultima directie este indeosebi redactarea alin.3 din art.385⁹.

Se desprind trei categorii distincte de situatii:

a) anumite cazuri de recurs se iau in considerare totdeauna din oficiu. Aceasta obliga instanta de recurs sa examineze respectivele aspecte, chiar daca partile nu le cer sau invoca prin motivele de recurs. Exista o asemenea situatie cu privire la cazurile inscrise la punctele: 1-7, 10, 13, 14, 17¹, 19 si 20.

Daca exista o nulitate absoluta, dupa cum rezulta si din art.197 alin.2 si 3 , ea se poate invoca in orice stadiu al procesului, de catre oricine, nu numai cel interesat si chiar din oficiu; aceeasi obligatie revine instantei de recurs si in vederea evitarii condamnarii cuiva, pentru o fapta care nu este prevazuta de legea penala etc.

b) cazurile din a doua grupa se iau si ele in considerare din oficiu, dar nu totdeauna, ci numai cand au influentat pronuntarea hotararii in defavoarea inculpatului. Sunt inscrise in aceasta categorie ipotezele enumerate la punctele: 11, 12, 15, 17 si 18.

De exemplu, chiar fara ca inculpatul sa ceara, instanta examineaza din oficiu daca apelul a fost introdus in termen, dar nu va lua in considerare eventuala tardivitate a apelului din oficiu, pentru ca aceasta situatie nu influenteaza hotararea in defavoarea inculpatului.

Daca, dimpotriva, procurorul introduce un recurs pe motiv de tardivitate a apelului, instanta de recurs constatand aceasta poate casa decizia instantei de apel, intrucat nu a avut in vedere motivul de recurs de la art.385⁹ pct.11 din oficiu, ci la cerere si motivarea expresa a recurentului.

c) din cele doua examinari lipsesc anumite cazuri si anume cele inscrise la punctele: 8, 9, 16 si 21. In tacerea legii si printr-un rationament per a contrario fata de cele aratate in art.385⁹ alin.3 rezulta ca, in cazurile respective, imprejurarile nu pot fi luate in considerare de instanta de recurs niciodata din oficiu si numai la invocarea lor expresa de catre cei interesati.

De pilda, imprejurarea ca intr-o cauza nu s-a facut expertiza psihiatrica obligatorie nu se va examina niciodata din oficiu. In schimb, motivul poate fi invederat instantei de recurs de catre orice recurent interesat in ridicarea acestui motiv. Daca instanta va constata incalcarea dispozitiilor legale din art.117 alin.1 sau 2 C.p.p., poate dispune casarea hotararii atacate.

De cate ori instanta ia in considerare motivele de casare din oficiu este obligata sa le puna in discutia partilor (art.385⁹ alin.4). Pentru cazul prevazut mai sus, respectiv cand motivul de casare se invoca de parti sau procuror, nu a fost nevoie de un text expres de lege, care sa oblige instanta la o anumita conduita, intrucat in virtutea contradictorialitatii orice sustinere, cerere sau argumentare a unei parti poate fi discutata, combatuta, completata sau contestata de toate celelalte parti.

Cazurile de casare prevazute in art.385⁹ pot fi invocate atat cu privire la solutionarea laturii penale cat si a laturii civile a cauzei.

c) Motivarea recursului. Strans legate de reglementarea cazurilor de recurs sunt si dispozitiile care se refera la motivarea recursului. Art.385¹⁰ alin.1 C.p.p., inscrie principiul ca recursul trebuie motivat.

Recurentul formuleaza motivele de recurs in scris, avand latitudinea sa le cuprinda fie in cererea de recurs, fie intr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanta de recurs cu cel putin 5 zile inaintea primului termen de judecata (art.385¹⁰ alin.2 C.p.p.) .

Potrivit art.385¹⁰ alin.2, in caz de nemotivare a recursului ori de depasire a termenului de depunere a memoriului privind motivele de recurs, instanta va lua in considerare numai acele aspecte a caror examinare intra in obligatiile instantei din oficiu (art.385⁹ alin.3) , ceea ce trebuie recunoscut reprezinta dezavantaje destul de mari pentru parti si mai ales pentru inculpat.

In mod practic, este greu de presupus ca partile interesate nu invoca motivele pe care isi intemeiaza calea de atac . In felul acesta, ele capata siguranta examinarii acestor motive si mai ales a aprecierii lor ca fiind de natura a incalca legea si interesele recurentului, pentru a ajuta si orienta activitatea de control a instantei de recurs chiar si in aspectele care urmeaza a fi luate in considerare din oficiu.

Toate obligatiile recurentului de a motiva recursul prin formele prescrise de art.385¹⁰ alin.2 sunt de avut in vedere numai in cazul recursului facut impotriva deciziei pronuntate in apel, respectiv cand recursul constituie al treilea grad de jurisdictie.

Art.385¹⁰ alin.3 prevede ca in cazul prevazut de art.385⁶ alin.3, respectiv cand institutia apelului nu poate fi folosita si recursul constituie singura cale de atac ordinara, obligatiile recurentului de a motiva recursul inceteaza, acesta putand motiva recursul si oral in ziua judecatii.

Evident, nimic nu opreste pe recurent sa motiveze in scris si cu cat mai mare grija calea de atac declarata, indiferent in ce situatie s-ar afla .