Mijloace de proba si procedee probatorii

MIJLOACE DE PROBA SI PROCEDEE PROBATORII

Notiuni preliminare

Probele sunt fapte si imprejurari prin care se constata adevarul si se solutioneaza cauza penala. Pentru ca organul judiciar sa poata folosi probele in rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate. Mijloacele legale prin care se administreaza probele poarta denumirea de mijloace de proba.

Notiunea trebuie delimitata stiintific cu precizie.

Mijloacele de proba nu se confunda cu subiectul probei. Subiect al probei este persoana care poate procura elementul de informare care constituie proba (martor, expert, inculpat etc.).

In literatura de specialitate se face deosebire intre mijloacele de proba si procedeele probatorii. Acestea din urma nu constituie o categorie a mijloacelor de proba ci modul de a proceda in folosirea mijloacelor de proba.

Enumerarea mijloacelor de proba se face in art.64 alin.1 C.p.p. dupa cum urmeaza: declaratiile invinuitului sau ale inculpatului (sectiunea I, art.69-74), declaratiile partii vatamate, partii civile si ale partii responsabile civilmente (sectiunea II, art.75-77), declaratiile martorilor (sectiunea III, art.78-86^1-5), inscrisurile (sectiunea V, art.89-89¹), inregistrarile audio si video (sectiunea V¹, art.91^1-6), fotografiile, mijloacele materiale de proba (sectiunea VII, art.94-95), constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale (sectiunea IX, art.112-115) precum si expertizele (sectiunea X, art.116-126).

Codul de procedura penala, enumera mijloacele de proba in mod limitativ. In consecinta o proba poate fi administrata prin orice mijloc de proba din cele indicate de lege, si nu prin alte mijloace neenuntate expres si exhaustiv de norma juridica.

Libertatea mijloacelor de proba. Regula admisibilitatii generale a probelor in materie penala, atesta teza ca, in principiu, este posibila si permisa dovedirea oricarei imprejurari de fapt care constituie proba in rezolvarea cauzei penale. La aceasta libertate a probelor trebuie adaugata si libertatea mijloacelor de proba, inteleasa in sensul ca deducerea in fata organelor judiciare a situatiilor de fapt constituind probe in cauza se poate realiza prin orice mijloace de proba. In materie penala exista regula generala ca probele pot fi administrate in principiu prin oricare din mijloacele de proba prevazute de lege. Libertatea acordata organelor judiciare inlatura piedicile ce s-ar putea ivi in stabilirea unor fapte din lipsa mijloacelor de proba corespunzatoare.

Libertatea mijloacelor de proba poate fi uneori limitata.

Astfel:

dovada starii psihice a inculpatului dintr-o cauza privind un omor deosebit de grav impune stabilirea acesteia pe baza unei expertize psihiatrice obligatorii (art.117 alin.1 C.p.p.);

stabilirea mortii violente nu se poate face cu eludarea dispozitiei din art.114 C.p.p. care prevede ca in asemenea situatie se va dispune o constatare medico-legala;

administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei careia ii aprtine acea chestiune (art.44 alin.2 C.p.p.).

Reglementarea mijloacelor de proba este detaliata in art.69-132 C.p.p. Cu privire la conceptia legiuitorului asupra sistematizarii acestora este de retinut ca in dispozitiile respective au fost cuprinse atat prevederile tinand de mijloacele de proba cat si prevederile referitoare la procedeele probatorii.

Unele dispozitii privitoare la mijloacele de proba au fost prevazute in acelasi cadru cu procedeele probatorii. De pilda, in sectiunea intitulata "Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului" (art.69-77) se cuprind dispozitii atat cu privire la aceasta declaratie ca mijloc de proba cat si la procedeul probator al ascultarii.

In cod au fost incluse si sectiuni in care sunt reglementate de sine statator anumite procedee probatorii cum ar fi: confruntarea (Sectiunea IV, art.87-88), ridicarea de obiecte si inscrisuri, efectuarea perchezitiei (Sectiunea VIII, art.96-111), cercetarea la fata locului si reconstituirea (Sectiunea XII, art.129-131).

In vederea asigurarii respectarii legii in privinta mijloacelor de administrare a probelor art.64 alin.2 introdus prin Legea nr.281/2004 prevede o importanta garantie in sensul ca mijloacele de proba obtinute in mod ilegal nu pot fi folosite in procesul penal.

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului

Nimeni nu cunoaste mai bine cum a avut loc fapta penala decat infractorul. Desi invinuitul sau inculpatul nu are deseori interesul sa dezvaluie adevarul, declaratiile lui - chiar in varianta expusa de acesta - cuprind aspecte a caror importanta e incontestabila in solutionarea procesului. In plus, declaratiile celui in cauza reprezinta primul element prin care aceasta isi exercita personal dreptul de aparare, aducand la cunostinta organului judiciar faptele si imprejurarile de natura a-l devinovati sau a reduce din vinovatie.

Invinuitul sau inculpatul trebuie ascultat totdeauna, cu exceptia cazului cand se sustrage de la desfasurarea procesului penal.

Invinuitul sau inculpatul nu este insa obligat sa relateze faptele pentru ca darea declaratiei este un drept al sau si nu o obligatie.

Procedura de ascultare este prevazuta de art.70-74 C.p.p. modificate partial prin Legea nr.281/2003.

La inceput invinuitul sau inculpatul este intrebat cu privire la datele de identitate, ocupatie, loc de munca, adresa, antecedente penale, cetatenie, studii, situatia militara si orice alte date necesare pentru stabilirea situatiei sale personale.

Apoi organul judiciar este obligat sa-i aduca la cunostinta invinuitului sau inculpatului, fapta care formeaza obiectul cauzei, dreptul de a avea un aparator si dreptul de a nu face nici o declaratie si ca ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa.

Daca invinuitul sau inculpatul consimte sa dea o declaratie i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta.

In faza de urmarire penala, inainte de ascultare organul judiciar cere invinuitului sau inculpatului sa de o declaratie scrisa personal cu privire la invinuirea ce i se aduce.

Invinuitul sau inculpatul este lasat la inceput sa declare tot ce stie in cauza. Ascultarea nu poate incepe cu citirea sau reamintirea declaratiilor date anterior. In cursul urmaririi penale daca sunt mai multi invinuiti sau inculpati, fiecare este ascultat separat.

Dupa ce invinuitul sau inculpatul a facut declaratia i se pun intrebari cu privire la fapta si invinuire si probele in aparare.

Declaratiile orale se consemneaza in scris citindu-se continutul sau permitandu-se lectura.

In fiecare declaratie se va consemna ora inceperii si ora incheierii ascultarii invinuitului sau inculpatului. Declaratia se citeste acestuia si i se poate da sa o citeasca.

Invinuitul semneaza declaratia pe fiecare pagina si la sfarsit, daca este de acord cu continutul ei.

Declaratia se semneaza si de organul de urmarire penala, respectiv presedintele completului de judecata, grefier si dupa caz de interpret.

Daca invinuitul sau inculpatul se gaseste in imposibilitatea de a se prezenta organul judiciar il asculta la locul unde se afla cu exceptia cazurilor in care legea prevede altfel (ex.: in situatia prevazuta de art.149¹ alin.6).

Potrivit art.89¹ C.p.p. text introdus prin Legea nr.281/2003 formularele in care urmeaza sa se consemneze orice declaratie in faza de urmarire penala vor fi in prealabil inregistrate si inseriate ca formulare cu regim special, iar dupa completare vor fi introduse la dosarul cauzei.

Valoarea probatorie a acestui mijloc de proba este fixata in art.69 C.p.p. care dispune ca declaratia invinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevarului numai in masura in care este coroborata cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.

Declaratia invinuitului sau inculpatului este divizibila (se poate retine numai ceea ce se confirma prin alte probe) si retractabila (organul judiciar apreciind asupra valorii retractarii). Posibilitatea retractarii subzista in orice faza a procesului penal.

In doctrina s-au facut referiri si la folosirea in practica a unor mijloace tehnice de apreciere a declaratiilor inculpatului. De exemplu, tehnicile criminalistice de cercetare pun accent pe anumite probe psihometrice (se masoara ritmul respiratiei, a pulsului, presiunea arteriala etc.) in timp ce se pun invinuitului sau inculpatului diverse intrebari. Pentru inregistrare se folosesc aparate cunoscute sub diverse denumiri: poligraf, detector de stres emotional etc.

Literatura de specialitate este unanima in a aprecia ca testarea sinceritatii declaratiilor cu ajutorul unor tehnici de depistare a factorilor fiziologici ai emotiei nu poate fi folosita decat cel mult ca mijloc de investigatie extra judiciara fara a fi considerat mijloc de proba in sensul dispozitiilor legale in materie.

Declaratiile partii vatamate, ale partii civile si

ale partii responsabile civilmente

In afara invinuitului sau inculpatului pot furniza date legate de infractiunea savarsita si celelalte parti: partea vatamata, partea civila, partea responsabila civilmente.

Potrivit art.75 alin.1 C.p.p. declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.

De aceea in art.76 C.p.p se arata ca organul judiciar are obligatia sa asculte persoana care a suferit o vatamare prin infractiune precum si partea responsabila civilmente.

Inainte de ascultare persoanei vatamate i se pune in vedere ca poate participa in proces ca parte vatamata, iar daca a suferit o paguba materiala sau o dauna morala ca poate sa se constiuie parte civila si ca declaratia de participare ca parte vatamata sau de constituire de parte civila se poate face in tot cursul urmaririi penale, iar in fata primei instante pana la citirea actului de sesizare.

Ascultarea partii se face potrivit acelorasi reguli procedurale care se aplica invinuitului sau inculpatului (art.77). Avand in vedere ca partile sunt interesate in cauza valoarea probatorie a declaratiilor acestora este aceeasi ca si a invinuitului sau inculpatului.

Daca persoana vatamata nu participa in proces ca parte vatamata sau parte civila in conformitate cu art.82 C.p.p. poate fi ascultata in calitate de martor.

Consemnarea declaratiilor se face ca si in cazul audierii invinuitului sau inculpatului pe formular care in prealabil a fost inregistrat si inseriat, ca formular cu regim special; dupa completare declaratia va fi introdusa la dosarul cauzei (art.89¹).

Declaratiile martorilor

Declaratiile martorilor reprezinta mijloace de proba foarte vechi si frecvent folosite in procesul penal. In doctrina s-a aratat ca martorii sunt "ochii si urechile justitiei".

Martorul este persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal (art.78 C.p.p.). Martorul in sine nu este un mijloc de proba; au acest caracter numai declaratiile lui in masura in care concura la rezolvarea cauzei.

Obligatiile martorilor sunt concentrate in urmatoarele aspecte:

a) obligatia de a se prezenta la chemarea organului judiciar pentru a depune marturie. Lipsa nejustificata a martorului in procesul penal poate fi sanctionata cu amenda judiciara potrivit art.198 C.p.p. De asemenea, martorul care nu se prezinta la chemarea organului judiciar poate fi adus prin intermediul unui mandat de aducere (art.183 C.p.p.).

b) obligatia relatarii adevarului. Lipsa de sinceritate a martorului in declaratii constituie infractiunea de marturie mincinoasa si se pedepseste potrivit art.260 C.p. Aceasta presupune ca prin tot declara, martorul sa nu faca afirmatii mincinoase si in acelasi timp sa spuna tot ce stie cu privire la imprejurarile esentiale asupra carora a fost intrebat.

Drepturile martorului se manifesta in mai multe directii:

a) martorul, ca de altfel orice persoana care da o declaratie in cadrul procesului penal, este la adapost de intrebuintarea oricaror violente, amenintari, constrangeri fizice sau psihice (art.68 C.p.p.).

b) relatarile martorului se circumscriu datelor cauzei, art.86 C.p.p. mentionand limitele in care are loc ascultarea acestuia. Desi legea nu prevede expres rezulta ca martorul are dreptul ca refuze raspunsurile la intrebarile care exced cadrul legal al audierii sale.

c) alte drepturi ale martorului sunt de ordin patrimonial si vizeaza cheltuielile judiciare. Potrivit art.190 C.p.p. martorul chemat la organul judiciar are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, intretinere, locuinta si alte cheltuieli prilejuite de chemarea sa; martorul care este salariat are dreptul si la venitul de la locul de munca pe durata lipsei de la serviciu, iar martorul care nu este salariat dar realizeaza venituri este indreptatit sa primeasca o compensare.

Organele judiciare pot asculta ca martori in principiu orice persoana care are cunostinta despre cauza penala. Pot fi audiati ca martori si minorii. Potrivit art.81 C.p.p., daca acestia nu au implinit varsta de 14 ani ascultarea lor se face in prezenta reprezentantului legal.

Legea excepteaza unele persoane de la obligatia de a depune ca martor:

a) nu poate fi ascultat ca martor persoana obligata a pastra secretul profesional: avocatul, notarul, preotul, personalul medical, functionarii care detin anumite secrete de serviciu etc.

La aceasta dispozitie exista unele derogari. Astfel, obligarea pastrarii secretului profesional poate trece pe planul al doilea fata de interese superioare (exemplu faptele impotriva statului). De asemenea, persoanele care detin secrete in virtutea activitatii profesionale pot fi dezlegate de obligatia pastrarii lor de persoana sau unitatea fata de care au obligatia pastrarii secretului.

b) nu pot fi ascultati ca martori persoanele care au in cauza calitatea de parti; nimeni nu poate fi martor in propria sa cauza; art.82 C.p.p. prevede ca persoana vatamata poate fi insa ascultata ca martor daca nu se constituie parte civila si nu participa in proces ca parte vatamata.

c) nu pot fi obligati sa depuna ca martori sotul si rudele apropiate ale invinuitului sau inculpatului; organul judiciar are posibilitatea ascultarii ca martor a acestor persoane daca ele accepta.

Persoana chemata ca martor este obligata sa se infatiseze la locul, data si ora indicate de organul judiciar. Ascultarea martorului incepe cu identificarea lui. Apoi este intrebat daca este ruda cu partile, raporturile sale cu acestea si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii. Ascultarea martorului se face sub prestare de juramant potrivit art.85 C.p.p. Minorul sub 14 ani nu depune juramant; i se atrage insa atentia sa spuna adevarul.

Ascultarea martorilor se face in general potrivit procedurii de ascultare a inculpatului, dispozitiile art.71-74 aplicandu-se in mod corespunzator.

Evaluarea judiciara a declaratiilor martorilor. Aceasta este una dintre cele mai dificile probleme ale practicii judiciare tinand seama de numeroasele implicatii pe care cercetarea psihologica le evidentiaza in domeniul respectiv.

Exceptand cazul cand martorul este de rea credinta si denatureaza voit realitatea, aprecierea concreta a probei testimoniale se confrunta in practica cu numeroase greutati.

Toate declaratiile martorilor au aceeasi valoare si fac dovada in aceeasi masura ca orice alt mijloc de proba. Ceea ce trebuie sa retina organul judiciar dintr-o declaratie de martor constituie o chestiune concreta de speta. Cercetarile moderne impun organului judiciar sa aprecieze declaratia martorului ca o operatie psihologica prin care se cumuleaza aspecte legate de perceperea si memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativa si calitativa, reproducerea faptelor, caracteristicile temperamentale si de personalitate ale martorului s.a.

Dispozitii speciale privind ascultarea martorilor

Prin Legea nr.682/2002 a fost creata institutia juridica a protectiei si asistentei martorilor, iar prin Legea nr.281/2003 in Codul de procedura penala au fost introduse art.86¹-86⁵ care contin unele dispozitii speciale in privinta ascultarii martorilor.

Protectia datelor de identificare. Potrivit art.86¹ C.p.p., daca exista probe sau indicii temeinice ca prin declararea identitatii reale a martorului sau a localitatii acestuia de domiciliu ori de resedinta ar fi periclitata viata, integritatea corporala sau libertatea lui ori a altei persoane se poate incuviinta de procuror in cursul urmaririi penale si de instanta in cursul judecatii, la cererea oricarei persoane indreptatite, ca martorul sa nu declare aceste date atribuindu-i-se o alta identitate.

Datele despre identitatea reala a martorului se consemneaza intr-un proces verbal care va fi pastrat la sediul parchetului ori dupa caz, la sediul instantei intr-un loc special, intr-un plic sigilat, in conditii de maxima siguranta. Procesul verbal va fi semnat de cel care a solicitat masurile de protectie si de cel care a dispus masura.

Documentele privind identitatea reala a martorului vor fi introduse in dosarul penal numai dupa ce procurorul prin ordonanta sau instanta prin incheiere a constatat ca a disparut pericolul care a determinat luarea masurii de protectie a martorului.

Declaratiile acestor martori pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.

Modalitati de ascultare. In art.86² C.p.p. au fost prevazute unele modalitati speciale de ascultare a martorului cu datele de identificare protejate.

Astfel, procurorul sau instanta poate admite ca martorul sa fie ascultat fara a fi prezent, la locul unde se afla organul judiciar prin intermediul unei retele de televiziune cu imaginea si vocea distorsionate astfel incat sa nu fie recunoscut.

Declaratia martorului ascultat prin intermediul mijloacelor tehnice mentionate se face in prezenta procurorului, se inregistreaza prin mijloace tehnice audio si video si se reda integral in forma scrisa. In legatura cu modul de consemnare legea precizeaza ca se intocmeste un proces verbal care va fi semnat de procuror si de organul de cercetare penala. Declaratia transcrisa va fi semnata si de martor si se pastreaza la parchet in conditii de maxima siguranta.

In cursul judecatii declaratia martorului, transcrisa, va fi semnata de procuror, martor si de presedintele completului de judecata si pastrata la instanta in conditii de maxima siguranta.

Pot fi ascultati ca martori carora li s-a atribuit o alta identitate si investigatorii sub acoperire. Institutia investigatorilor sub acoperire a fost introdusa in Codul de procedura penala (art.224^1-4) prin Legea nr.281/2003.

Reglementarea se aplica si expertilor. Potrivit art.19 din O.U.G. nr.43/2002 privind Parchetul National Anticoruptie, in activitatea acestei institutii, reglementarea este aplicabila si victimelor infractiunii.

Dispozitiile art.78, art.85 si art.86 alin.1 si 2 C.p.p. se aplica in mod corespunzator.

Casetele video si audio pe care a fost inregistrata declaratia martorului, in original si sigilate se pastreaza in conditii de maxima siguranta la parchet sau dupa caz la instanta.

Mijloacele prin care au fost ascultati martorii pot fi verificate in cursul judecatii prin efectuarea unei expertize.

Audierea martorilor sub 16 ani in anumite cauze

In conformitate cu art.86⁴ C.p.p. in cauzele privind infractiunile de violenta intre membrii aceleiasi familii, instanta poate dispune ca martorul sub 16 ani sa nu fie audiat in sedinta de judecata; legea admite prezentarea unei audieri efectuate in prealabil prin inregistrari audio-video in conditiile art.86² C.p.p. In acest cadru trebuie avute in vedere si prevederile Legii nr.217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie (M.Of. nr.367/2003).

Protejarea deplasarii martorilor.

Procurorul, in cursul urmaririi penale ori instanta in cursul judecatii, poate dispune ca organul de politie sa supravegheze domiciliul sau resedinta martorului ori sa-i asigure o resedinta temporara supravegheata precum si sa-l insoteasca la sediul parchetului sau al instantei si inapoi la domiciliu sau la resedinta.

Masurile vor fi ridicate de procuror sau de instanta cand se constata ca pericolul care a impus luarea lor a incetat (art.86⁵).

Martorii asistenti

Efectuarea anumitor acte procesuale trebuie realizata, in prezenta unor persoane care sa ateste constatarile facute si modul in care s-au desfasurat activitatile procesuale. Aceste persoane au calitatea de martori asistenti.

Martorii asistenti in general nu au cunostinta despre faptele si imprejurarile cauzei. Ei sunt niste garanti care atesta ca rezultatul sau modul desfasurarii activitatii procesuale este cel consemnat in actele intocmite (de exemplu: in cazul unei perchezitii martorii asistenti pot confirma ca anumite obiecte s-au gasit la domiciul persoanei perchezitionate).

In literatura de specialitate s-a aratat ca martorii asistenti sunt martori procedurali, ale caror cunostinte sunt dobandite dupa ce au devenit subiecti procesuali spre deosebire de ceilalti martori care au dovandit cunostintele anterior procesului penal.

Potrivit art.92 C.p.p. numarul martorilor asistenti este de cel putin doi. Nu pot fi martori asistenti: minorii sub 14 ani, persoanele interesate in cauza si cei care fac parte din aceeasi unitate cu organul judiciar care efectueaza actul procedural. Organul judiciar este obligat sa consemneze in procesul-verbal si observatiile pe care martorii asistenti le fac cu privire la cele constatate si la desfasurarea operatiunilor la care asista.

Confruntarea

Intre declaratiile date de unele persoane pot apare nepotriviri care se lamuresc dupa metodele obisnuite de evaluare a intregului material probator si prin coroborarea tuturor faptelor si imprejurarilor de natura a lamuri cauza.

Pentru contradictiile aparute in cadrul probelor orale legea a reglementat in mod special un procedeu probator de natura a elucida asemenea situatii. Cand se constata ca exista contradictii intre persoanele ascultate in aceeasi cauza, se procedeaza la confruntarea acelor persoane, daca aceasta este necesara pentru lamurirea cauzei (art.87 C.p.p.).

Confruntarea este un procedeu probator complimentar care se foloseste dupa ce procedeul primar si obisnuit al ascultarii a fost epuizat. Confruntarea duce la corecta audiere a persoanelor ascultate.

In timp ce ascultarea initiala se realizeaza pentru fiecare persoana separat, confruntarea presupune audierea simultana a persoanelor care au dat declaratii cuprinzand contraziceri.

Persoanele confruntate dau declaratii una in prezenta celeilalte. In cadrul noii ascultari persoanele vor fi audiate numai asupra faptelor si imprejurarilor in privinta carora declaratiile anterioare se contrazic (art.88 C.p.p.). Organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate incuviinta ca persoanele confruntate sa-si puna reciproc intrebari. Declaratiile date de persoanele audiate se consemneaza intr-un proces verbal. Procesul verbal constituie mijloc de proba.

Evaluare. Confruntarea duce la rezultate in masura in care, in urma reaudierii, persoanele revin asupra celor declarate anterior, respectiv dau explicatii care sa inlature in totul sau in parte contrazicerile. Nepotrivirile initiale pot persista si dupa confruntare; in acest caz organul judiciar va lamuri contradictiile printr-o noua evaluare a probelor existente si daca este posibil prin administrarea de probe suplimentare.

Inscrisurile ca mijloc de proba

In cauzele penale se folosesc numeroase inscrisuri pentru a face diverse dovezi. Totusi, in procesul penal inscrisurile ca mijloc de dovada au o importanta si o frecventa mai redusa in raport de procesul civil. In procesul civil au precadere inscrisurile in timp ce in procesul penal probele orale.

In materie penala existenta unor probe preconstituite nu capata dimensiunile avute de aceasta problema in dreptul civil. Chiar in acele putine cazuri cand ar putea fi folosite probe preconstituite, ele nu au fost evident intocmite pentru a proba fapta penala ci pentru a demostra existenta anumitor aspecte in legatura cu care s-a savarsit infractiunea. De exemplu, folosirea unui act de stare civila intr-o infractiune de omor nu probeaza savarsirea infractiunii ca atare, ci imprejurarea ca faptuitorul este ruda sau sot cu victima si deci faptei urmeaza a i se da o anumita incadrare juridica (omor calificat - art.175 lit.c C.p.).

Inscrisurile constituie mijloace de proba in masura in care cuprind in continut fapte sau mijloace de natura sa contribuie la aflarea adevarului (art.89 C.p.p.).

Notiunea de inscris poate avea doua sensuri. In sens larg prin inscris se intelege orice act scris, cuprinzandu-se si formele scrise in care se consemneaza celelalte mijloace de proba. Astfel, declaratiile invinuitului, declaratiile martorilor, rezultatul expertizei, se consemneaza in scris.

In sens restrans, prin inscris ca mijloc de proba intelegem numai actele, care prin continutul lor contribuie la aflarea adevarului, fara sa reprezinte forma scrisa de manifestare a celorlalte mijloace de proba. Asemenea inscrisuri sunt: corespondenta, chitantele, registrele, actele sub semnatura privata sau emanand de la diverse institutii etc.

In unele cazuri un inscris poate constitui mijloc material de proba, pentru ca furnizeaza elemente informationale nu prin continutul sau exprimat in forma scriptica, ci ca un obiect oarecare. Asa este cazul cand pe o scrisoare se gasesc amprentele care permit identificarea persoanei care a avut in mana acel obiect, sau cazul unui act falsificat care poarta pe el urmele de contrafacere ale inscrisului etc.

Un loc important intre inscrisuri il ocupa procesul verbal. Procesele verbale incheiate de organele judiciare, sunt mijloace de proba. De asemenea sunt mijloace de proba procesele verbale si actele de constatare incheiate de alte organe daca legea prevede expres aceasta (art.90).

Procesul-verbal este totdeauna un instrument scriptic prin intermediul caruia organul judiciar face o constatare. Prin multe procese-verbale organele judiciare constata elemente faptice legate de savarsirea infractiunii si care astfel cunoscute si administrate in procesul penal dau inscrisului respectiv continutul si finalitatea unui mijloc de proba (ex.: procesul-verbal intocmit in conformitate cu art.224 C.p.p.). Multe dintre procesele-verbale ale organului judiciar au insa o alta functionalitate servind ca dovezi procedurale. Ele atesta indeplinirea dispozitiilor legale necesare efectuarii diferitelor acte procedurale (ex.: procesul-verbal intocmit potrivit art.181 C.p.p.).

Conditiile de forma ale procesului-verbal sunt prevazute in art.91 C.p.p. si necesita urmatoarele mentiuni: data si locul incheierii, numele si calitatea celui care incheie actul, numele, ocupatia si adresa martorilor asistenti cand exista, descrierea amanuntita a celor constatate si a masurilor luate, numele, ocupatia si adresa persoanelor la care se refera actul, precum si obiectiile si explicatiile acestora, mentiunile prevazute de lege pentru cazuri speciale (de ex. mentiunea ca procesul-verbal de perchezitie domiciliara s-a incheiat in dublu exemplar, unul fiind lasat celui perchezitionat).

Procesul-verbal se semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit de cel care il incheie si de persoanele mentionate in inscrisul respectiv. Daca vreuna dintre aceste persoane refuza sau nu poate semna se face mentiunea corespunzatoare.

Interceptarile si inregistrarile audio sau video

Preliminarii. Ca orice mijloc de proba, interceptarile si inregistrarile audio sau video, reglementate de art.91¹-91⁶ astfel cum au fost modificate si completate prin Legea nr.281/2003 isi aduc contributia la infaptuirea scopului procesului penal fiind strans legate de realizarea regulii de baza a procesului penal a aflarii adevarului, or, aflarea adevarului intr-o cauza penala inseamna a stabili, in principal, daca exista fapta penala si cine a savarsit-o.

Reglementarea procedural-penala se afla in directa legatura cu art. 28 din Constitutia Romaniei, republicata care asigura protectia corespondentei de orice fel, a convorbirilor telefonice si a celorlalte mijloace de comunicare legale.

Mai trebuie subliniata si stransa corelatie cu reglementarea prevazuta de art. 26 din Constitutie care obliga autoritatile sa respecte si sa ocroteasca viata intima, familiala si privata.

Interceptarile si inregistrarile audio. Noua reglementare statueaza ca interceptarile si inregistrarile convorbirilor sau comunicarilor se dispun in principal de instanta de judecata si in mod exceptional de procuror.

Conditiile (pozitive) in care se efectueaza interceptarile si inregistrarile pe banda magnetica sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicari rezulta din continutul prevederilor art. 91¹ alin.1 C.pr.pen. :

a) daca sunt date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se efectueaza din oficiu. Reglementarea este aplicabila numai fazei de urmarire penala. Nu are importanta daca a fost inceputa sau nu urmarire penala;

b) infractiunea sa fie din cele enumerate de art. 91¹ alin.2 C.pr.pen.;

c) interceptarea si inregistrarea se impun pentru aflarea adevarului, atunci cand stabilirea situatiei de fapt sau identificarea faptuitorului nu poate fi realizata pe baza altor probe ori prin alte mijloace;

d) sa existe autorizarea instantei de judecata (a presedintelui instantei careia i-ar reveni sa judece cauza in fond) la cererea procurorului.

Tinand seama ca, in conformitate cu art.91¹ alin 7 C.pr.pen. instanta dispune, in scris si motivat, prin incheiere, asupra interceptarii si inregistrarii convorbirilor sau comunicarilor, consideram ca si cererea procurorului trebuie formulata in scris si motivata, prevederile art. 91¹ alin.7 privind continutul incheierii instantei urmand a fi aplicate in mod corespunzator.

Legea consacra posibilitatea efectuarii inregistrarilor la care se refera art.91¹ alin 1 si la cererea motivata a persoanei vatamate privind comunicarile ce ii sunt adresate (art.91¹ alin.6).

Reglementarea procedural penala referitoare la interceptarile si inregistrarile audio sau video prevede si unele conditii negative.

Astfel potrivit art.91³ alin. ultim inregistrarea convorbirilor dintre avocati si justitiabili nu poate fi folosita ca mijloc de proba, iar potrivit art.91⁶ alin. ultim inregistrarile prezentate de parti pot servi ca mijloace de proba daca nu sunt interzise de lege.

Aspecte procesuale. Din continutul prevederilor art. 91¹ alin.1 C.pr.pen. rezulta ca solicitarea de autorizare a interceptarii si inregistrarii se rezolva de catre presedintele instantei careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta, in camera de consiliu; cand apreciaza ca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, instanta admite, prin incheiere cererea procurorului si autoriza masurile solicitate; cand apreciaza ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, instanta respinge cererea procurorului.

Cu privire la durata masurilor art. 91¹ alin.3 precizeaza ca autorizarea se da pe durata necesara inregistrarii dar nu mai mult de 30 de zile iar art. 91¹ alin.4 precizeaza ca autorizarea poate fi prelungita in aceleasi conditii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 zile si ca durata maxima a inregistrarilor autorizate nu poate depasi patru luni.

Interceptarea si inregistrarea trebuie ridicate inaintea de expirarea duratei autorizate daca au incetat motivele care au justificat masurile dispuse (art. 91¹ alin.5).

Interceptarile si inregistrarile autorizate de instanta se aduc la indeplinire de procuror (art.91² alin.1). In lipsa mijloacelor tehnice corespunzatoare, procurorul poate dispune ca operatiunile sa fie efectuate de organul de cercetare penala.

Persoanele chemate sa dea concurs tehnic la interceptari si inregistrari sunt obligate sa pastreze secretul operatiunilor efectuate, incalcarea acestei obligatii fiind sanctionata potrivit art. 196 din Codul penal.

In mod exceptional, in caz de urgenta, cand intarzierea obtinerii autorizatiei prevazute de lege ar aduce grave prejudicii activitatii de urmarire penala operatiunile pot fi dispuse si de procuror, cu titlu provizoriu, prin ordonanta motivata (art.91² alin.2).

Prin analogie, masurile vor fi dispuse, pe durata necesara, in conditiile art. 91¹ alin.1-3, procurorul avand obligatia sa comunice, imediat, dar nu mai tarziu de 24 ore, instantei competente despre masurile dispuse.

In cel mult 24 ore de la comunicare, instanta este obligata sa se pronunte, din oficiu, asupra legalitatii ordonantei procurorului (art.91² alin.3).

Cand constata ca au fost respectate conditiile prevazute de lege si daca este necesar, instanta, va dispune, pe mai departe, autorizarea interceptarii si inregistrarii in conditiile art.91¹ alin.1-3 C.pr.pen.

Interceptarile si inregistrarile inceteaza daca instanta, in urma verificarii legalitatii dispunerii acestora nu confirma ordonanta procurorului. Avand in vedere ca potrivit art. 64 alin.2 C.p.p. mijloacele ce proba obtinute ilegal nu pot fi folosite in procesul penal, instanta dispune prin incheiere distrugerea interceptarilor si inregistrarilor efectuate.

Despre efectuarea interceptarilor si inregistrarilor mentionate in art. 91¹ si art. 91² organul de urmarire penala intocmeste un proces-verbal care va avea continutul aratat de art. 91³ alin.1; procesul-verbal va fi certificat pentru autenticitate, verificat si contrasemnat de procuror ori, dupa caz, de procurorul ierarhic, in conditiile art. 91³ alin.2.

Potrivit art. 91³ alin.3 banda magnetica sau orice alt tip de suport cu inregistrarea convorbirii, redarea scrisa a acesteia si procesul-verbal intocmit de organul de urmarire penala potrivit art. 91³ alin.1 se inainteaza instantei care, dupa ce asculta procurorul si partile, hotaraste care dintre informatiile culese prezinta interes in cercetarea si solutionarea cauzei, incheind proces-verbal in acest sens.

Desi interceptarile si inregistrarile convorbirilor si comunicarilor sunt potrivit art. 64 C.pr.pen. mijloace de proba, in realitate ele constituie procedee probatorii, astfel ca mijlocul de proba propriu-zis este procesul-verbal intocmit potrivit art. 91³ C.pr.pen.

Banda magnetica sau orice alt tip de suport insotita de transcriere si copii de pe procesele-verbale se pastreaza la grefa instantei, in locuri speciale, in plic sigilat (art.91³ alin.4).

Legea prevede ca pana la terminarea urmaririi penale instanta dispune aducerea la cunostinta persoanelor ale caror convorbiri sau comunicari au fost interceptate si inregistrate, datele la care s-au efectuat acestea (art.91² alin. ultim C.pr.pen.).

Instanta poate aproba inculpatului, partii civile sau avocatului acestora, consultarea partilor din inregistrare si din transcrierea integrala, depuse la grefa, care nu sunt consemnate in procesele-verbale (art. 91³ alin.5).

Potrivit art. 91³ alin.6 instanta dispune prin incheiere distrugerea inregistrarilor care nu au fost folosite ca mijloace de proba in cauza, iar celelalte inregistrari vor fi pastrate pana la arhivarea dosarului.

Potrivit art. 91⁴ C.pr.pen. conditiile si modalitatile de efectuare a interceptarilor si inregistrarilor prevazute in art. 91¹-91³ sunt aplicabile, in mod corespunzator, si in cazul inregistrarii de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicatie, autorizate in conditiile legii.

In literatura de specialitate, ca modalitati de inregistrare au fost amintite in general: inregistrarea numerelor formate si inregistrarea audio ambientala iar ca tipuri de aparate supuse inregistrarii: telefoanele fixe, telefoanele celulare, telefoanele publice, pagerele, telecopiatoarele (faxurile),posta electronica (e-mail-urile) s.a.

Inregistrarile de imagini. Dispozitiile art. 91¹ si 91² se aplica in mod corespunzator si in cazul inregistrarii de imagini.

Procedura de certificare este cea prevazuta de art. 91², cu exceptia redarii in forma scrisa, dupa caz.

Mai trebuie aratat ca instanta poate supune expertizei tehnice interceptarile si inregistrarile audio sau video din oficiu sau la cererea procurorului ori a partilor.

Mijloace materiale de proba

Potrivit art.94 si art.95 C.p.p. orice obiecte care servesc la aflarea adevarului si solutionarea cauzei penale poarta denumirea de mijloace materiale de proba.

Importanta mijloacelor materiale de proba consta in faptul ca acesti "martori muti", cum au fost numiti sugestiv in literatura de specialitate, stiu sa "vorbeasca" si sa dea informatii uneori mai exacte si complete decat martorii adevarati. In plus, in privinta obiectelor respective nu se ridica suspiciunea relei credinte de care pot da dovada unii martori. Aceasta nu exclude posibilitatea ca unele mijloace materiale de proba sa fie contrafacute sau alterate de catre cei interesati, pentru a conduce organul judiciar la concluzii eronate.

Infinita varietate a obiectelor impune o anumita clasificare din punctul de vedere al folosirii lor ca mijloace de proba. Dupa criteriul legal grupele de obiecte sunt urmatoarele:

a) obiecte care au fost folosite sau au fost destinate sa serveasca la savarsirea infractiunii (de ex. arma cu care s-a comis un omor).

b) obiecte care reprezinta produsul infractiunii (de ex. lucrul insusit de infractor in cazul unui furt).

c) obiecte care contin sau poarta o urma a faptei savarsite (de ex. inscrisul contrafacut in cazul unui fals).

d) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevarului si solutionarea cauzei (de ex. un obiect care poarta ampretele digitale ale infractorului).

Art.96 C.p.p. denumeste primele doua categorii de obiecte corpuri delicte.

Mijloacele materiale de proba trebuie ridicate si pastrate cu toata grija pe intreg parcursul procesului. Ele se gasesc de regula la organul judiciar care desfasoara activitatea procesuala si urmeaza in principal calea dosarului. In anumite cazuri proba materiala (datorita gabaritului mare, a incorporarii intr-un bun imobil, a caracterului perisabil etc.), trebuie relevata si folosita altfel decat prin prezentare directa. In asemenea situatii la dosarul cauzei se vor atasa fotografii, mulaje, schite, procese-verbale etc. care atesta starea cat si descrierea de ansamblu si detaliu a obiectului respectiv (de pilda, imaginea fotografica a casei de bani sparte, actul de remitere si primire a unor monezi de aur de catre banca, mulajele urmelor plantare ale infractorului in teren etc.). Obiectele pot fi predate, cand legea prevede, anumitor institutii specializate (de ex. un tablou de valoare facand parte din patrimoniul national).

Legea permite restituirea provizorie a obiectelor care apartin celui vatamat. Restituirea este posibila cu indeplinirea a doua conditii si anume: aceasta nu trebuie sa stanjeneasca aflarea adevarului; organul judiciar sa puna in vedere persoanei careia ii restituie obiectele ca este obligata sa le pastreze pana la solutionarea definitiva a cauzei (art.109 alin.5 C.p.p.).

In legatura cu mijloacele materiale de proba regula generala este ca, la sfarsitul procesului penal aceste obiecte se restituie celor carora le apartin, in afara situatiilor in care sunt supuse confiscarii speciale potrivit art.118 C.p.

Ridicarea de obiecte si inscrisuri. Efectuarea perchezitiei

Pentru a fi folosite in procesul probatiunii mijloacele materiale de proba se ridica, pastreaza uneori conserva ori valorifica dupa anumite reguli procedurale. Aceste obiecte trebuie intai gasite si identificate. In consecinta, printre procedeele probatorii reglementate in cod, un loc important il ocupa ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si efectuarea perchezitiilor.

Ridicarea de obiecte si inscrisuri. In vederea examinarii obiectele si inscrisurile care constituie mijloace materiale de proba trebuie sa ajunga in posesia organelor judiciare acestea avand obligatia sa le ridice (art.96 C.p.p.). Pentru realizarea acestei obligatii legea inscrie corelativ si indatorirea pentru detinatorii obiectelor si inscrisurilor respective (persoana fizica sau juridica) de a le prezenta si preda, la cerere, sub luare de dovada organului de urmarire penala sau instantei de judecata (art.97 C.p.p.); de regula obiectele sau inscrisurile care urmeaza a fi ridicate sunt predate de detinator de buna voie.

Cand exista opunere la predarea obiectelor sau inscrisurilor organul judiciar dispune ridicarea lor silita. In cursul judecatii dispozitia de ridicare a obiectelor sau inscrisurilor se comunica procurorului care ia masuri de aducere la indeplinire prin organele de cercetare (art.99).

In anumite cazuri obiectele sau inscrisurile a caror ridicare este necesara constituie obiectul unei expeditii postale sau al unui contract de transport.

Art.98 C.p.p. a fixat urmatoarele conditii in care corespondenta sau obiectele trimise de invinuit sau inculpat ori adresate acestuia pot fi retinute si predate de unitatea postala sau de transport, organului judiciar:

a) masura trebuie autorizata motivat de instanta de judecata la cererea procurorului in cursul urmaririi penale sau din oficiu in cursul judecatii.

b) autorizatia de retinere si predare a inscrisurilor sau obiectelor se da in Camera de consiliu de catre presedintele instantei careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta.

c) in cauza trebuie sa fie inceputa urmarire penala sau pusa in miscare actiunea penala privind savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se efectueaza din oficiu.

d) retinerea si predarea corespondentei sau a obiectelor sa fie necesara pentru aflarea adevarului atunci cand stabilirea situatiei de fapt nu poate fi realizata in baza altor probe.

In cursul urmaririi penale masura se dispune in cazuri urgente si temeinic justificate si de procuror care este obligat sa informeze de indata instanta despre aceasta.

Efectuarea perchezitiei. Art.27 alin.1 din Constitutie prevede ca domiciliul si resedinta oricarei persoane sunt inviolabile si ca nimeni nu poate patrunde sau ramane in locuinta cuiva fara invoirea acestuia.

Constitutia prevede si situatiile legale in care se poate deroga de la principiul inviolabilitatii domiciliului sau resedintei unei persoane. In alineatul 3 al art.27 se arata ca perchezitia domiciliara se dispune de judecator iar alineatul 4 interzice perchezitiile in timpul noptii exceptand infractiunile flagrante.

Art.23 din Constitutie care reglementeaza libertatea individuala precizeaza in alin.2 ca perchezitionarea unei persoane este permisa numai in cazurile si cu procedura prevazuta de lege.

In mod corespunzator Codul de procedura penala reglementeaza atat perchezitia domiciliara cat si perchezitia corporala.

Potrivit art.100 C.p.p. astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.109/2003 perchezitia se dispune cand persoana careia i s-a cerut sa predea un obiect sau inscris tagaduieste existenta sau detinerea acestuia precum si ori de cate ori exista indicii temeinice ca efectuarea unei perchezitii este necesara pentru descoperirea si strangerea probelor.

Notiunea de perchezitie domiciliara nu acopera exclusiv activitatea desfasurata la domiciliul unei persoane. Astfel de perchezitii se pot face si la locul de munca ori in camera pe care cineva o ocupa intr-un hotel.

Cu privire la perchezitia corporala este de semnalat ca aceasta vizeaza nu numai imbracamintea dar si lucrurile pe care faptuitorul le are cu sine cat si corpul persoanei.

Perchezitia domiciliara, ca activitate procesuala, poate fi efectuata cu autorizarea motivata a judecatorului si numai dupa inceperea urmaririi penale; perchezitia domiciliara se efectueaza de procuror sau de organul de cercetare penala insotit de lucratori operativi (art.101).

Instanta poate proceda la efectuarea perchezitiei cu ocazia unei cercetari locale.

Perchezitia corporala poate fi dispusa dupa caz de procuror organul de cercetare penala sau de judecator si se efectueaza de o persoana de acelasi sex cu cea perchezitionata. Aceasta activitate se poate realiza indiferent daca a fost inceputa sau nu urmarirea penala; perchezitia corporala poate fi intalnita si in activitatea de constatare (art.215 alin.2).

Dispozitii comune ridicarii de obiecte si inscrisuri si efectuarii perchezitiilor.

Activitatile procesuale pot fi desfasurate in intervalul de la ora 6.00 la ora 20.00; perchezitia inceputa in termen legal poate fi efectuata si dupa ora 20.00 daca intervalul de timp mentionat satisface exigentele art.27 alin.4 din Constitutie.

Inainte de inceperea perchezitiei domiciliare, organul judiciar este obligat sa se legitime si sa prezinte autorizatia data de judecator; perchezitia domiciliara si ridicarea de obiecte si inscrisuri au loc in prezenta persoanei, iar in lipsa acesteia in prezenta unui reprezentant, al unui membru al familiei sau al unui vecin, avand capacitatea de exercitiu; persoana retinuta sau arestata trebuie sa fie prezenta; daca acest lucru nu este posibil activitatile procesuale se vor efectua in prezenta uneia dintre persoanele aratate mai sus; legea obliga ca aceste activitati judiciare sa se desfasoare in prezenta unor martori asistenti.

Organul judiciar este obligat sa se limiteze la ridicarea obiectelor si inscrisurilor care au legatura cu fapta savarsita sau a obiectelor si inscrisurilor a caror detinere este interzisa.

Obiectele sau inscrisurile supuse ridicarii se identifica, pastreaza conserva sau valorifica potrivit dispozitiilor art.107, art.109 si art.110 C.p.p.

Despre ridicarea de obiecte si inscrisuri si efectuarea perchezitiei se intocmeste proces verbal. Acesta trebuie sa cuprinda in afara de mentiunile prevazute art.91 si urmatoarele mentiuni: locul si timpul si conditiile in care inscrisurile si obiectele au fost descoperite si ridicate, enumerarea si descrierea lor amanuntita; in procesul verbal se vor face mentiuni si despre obiectele care nu au fost ridicate ori au fost lasate in pastrare. O copie de pe procesul verbal se lasa persoanei la care s-a efectuat perchezitia sau de la care s-au ridicat obiectele si inscrisurile ori reprezentantului acestuia sau unui membru al familiei iar in lipsa, celor cu care locuieste sau unui vecin si daca este cazul custodelui.

Reglementarile sunt aplicabile si unitatilor la care se refera art.145 C.p. In acest caz normele expuse mai sus se completeaza cu urmatoarele dispozitii: ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia se efectueaza in prezenta reprezentantului unitatii caruia i se prezinta, dupa caz, autorizatia emisa de judecator; in privinta martorilor acestia nu pot face parte din personalul unitatii; procesul verbal de ridicare a obiectelor sau inscrisurilor sau in legatura cu efectuarea perchezitiei sa lase reprezentantului unitatii.

Constatarea tehnico-stiintifia si constatarea

medico-legala

Constatarea tehnico-stiintifica. Exista fapte si imprejurari legate de savarsirea unei infractiuni a caror constatare nu poate fi facuta de organul judiciar, necesitand cunostinte de specialitate. Cand aceasta constatare se conjuga si cu nevoia ca evenimentele sa fie stabilite cat mai repede, existand pericolul disparitiei elementelor de fapt care trebuie interpretate, recurgerea la expertiza este lipsita de eficacitate. In asemenea cazuri se apeleaza la specialisti, care de cele mai multe ori, fac parte din punct de vedere organizatoric din aparatul organului judiciar.

La locul savarsirii infractiunii raman numeroase urme sau obiecte a caror gasire, ridicare, conservare si deseori interpretare prin metode tehnice de laborator foarte complicate nu poate fi facuta de organul de urmarire penala ci de un specialist avand si dotarea materiala necesara. De exemplu, pentru relevarea unei amprente si mai ales pentru identificarea persoanei dupa urma respectiva este nevoie de un specialist.

Sub aspectul celui care face constatarea activitatea este apropiata de expertiza, unde de asemenea se recurge la cunostintele unui specialist in materie. Totusi, intre cele doua mijloace de proba exista deosebiri.

Constatarea tehnico-stiintifica, de regula, poarta asupra unor situatii de fapt sau a unor mijloace de proba prin intermediul carora se dovedesc anumite imprejurari; din acest punct de vedere obiectul expertizei este in general mai amplu, nereducandu-se la o constatare ci la exprimarea de catre specialist a unui punct de vedere privitor la o problema de specialitate. Prin expertiza pot fi interpretate chiar constatarile tehnico-stiintifice anterioare.

Spre deosebire de constatarea tehnico-stiintifica, efectuarea expertizei necesita cunoasterea si citarea partilor, prezenta acestora la efectuarea expertizei, desemnarea specialistilor din alt sistem.

Prin natura sa juridica, constatarea tehnico-stiintifica este un mijloc de proba ce intervine in cadrul urmaririi penale. Codul prevede ca folosirea acestui mijloc de proba este numai la indemana organului de urmarire penala.

Constatarea tehnico-stiintifica se dispune din oficiu sau la cerere.

Specialistii si tehnicienii care efectueaza constatarea functioneaza, de regula, in cadrul sau pe langa institutia de care apartine organul de urmarire penala. Exceptional, efectuarea constatarii se permite si de catre specialisti din alte organe.

Organul de urmarire penala care dispune efectuarea constatarii ii stabileste obiectul, formuleaza intrebarile la care trebuie sa se raspunda si fixeaza un termen pentru efectuarea lucrarii. Daca materialele si datele puse la dispozitia specialistului sunt insuficiente, acesta poate cere organului judiciar completarea lor (art.113 C.p.p.).

Specialistului nu i se pot delega, si nici acesta nu are dreptul sa-si insuseasca, atributiile organului de urmarire penala. La terminarea lucrarii specialistul intocmeste un raport in care se consemneaza operatiunile indeplinite si concluziile sale. Daca raportul nu este complet sau concluziile nu sunt precise, la cerere sau din oficiu, se dispune refacerea sau completare constatarii. In locul acesteia se poate efectua si o expertiza (art.115 C.p.p.).

Completarea sau refacerea constatarii tehnico-stiintifica poate fi dispusa si de catre instanta cu ocazia judecatii. In acest caz raportul se trimite procurorului pentru luarea masurilor corespunzatoare.

Constatarea medico-legala. Natura juridica a acestui mijloc de proba este asemanatoare cu cea a constatarii tehnico-stiintifice, elementele faptice de specialitate a caror constatare urmeaza sa fie facuta fiind de domeniul medicinii legale si depasind posibilitatile de cunoastere si investigare ale organului judiciar. Potrivit art.114 C.p.p. constatarea medico-legala se dispune in urmatoarele situatii: a) in caz de moarte violenta; b) in caz de moarte a carei cauza nu se cunoaste sau este suspecta; c) cand este necesara o examinare corporala asupra invinuitului ori persoanei vatamate pentru constatarea pe corpul acestora a urmelor infractiunii.

In cazurile prevazute de lege efectuarea constatarii medico-legale este obligatorie. In practica judiciara s-a hotarat ca este nelegala si netemeinica hotararea prin care inculpatul a fost condamnat pentru lovituri cauzatoare de moarte (art.183 C.p.), fara ca la dosar sa existe raportul de constatare medico-legala, in locul ei existand o simpla adresa a laboratorului medico-legal judetean ce cuprinde unele concluzii privind cauzele decesului.

Activitatea institutiilor de medicina legala este reglementata prin O.G. nr.1/2000 aprobata prin Legea nr.495/2001 si se realizeaza prin Institutul National de Medicina Legala Prof.dr. Mina Minovici, institutele de medicina legala din centrele medicale universitare, serviciile medico-legale judetene si cabinetele medico-legale din orasele resedinta de judet. Comisia superioara medico-legala functioneaza pe langa Institutul National de Medicina Legala Prof.dr. Mina Minovici, iar in cadrul institutelor de medicina legala din centrele universitare functioneaza comisii de avizare si control a actelor medicale. Prin H.G. nr.774/2000 a fost aprobat Regulamentul de aplicare al Ordonantei nr.1/2000 care se completeaza cu Ordinul comun al ministrului justitiei si ministrului sanatatii nr.1134/255/2000 de aprobare a Normelor procedurale pentru efectuarea lucrarilor medico-legale (M.Of. nr.459/2000).

Potrivit normelor de organizare a activitatii medico-legale comisiile de avizare si control a actelor medico legale examineaza si avizeaza actele de constatare sau de expertiza medico legala efectuate de serviciile medico legale judetene cand organul de urmarire penala sau instanta considera necesara avizarea.

Serviciile medico legale judetene efectueaza si noile expertize medico legale. Inainte de a fi transmise organelor judiciare aceste acte medico legale trebuie examinate si avizate de comisia de avizare si control.

Cabinetele de medicina legala efectueaza orice expertiza si constatare medico legala la cererea organelor judiciare cu exceptia celor care intra in atributiile serviciilor medico legale judetene.

Comisia superioara medico legala verifica si avizeaza la cererea organului judiciar concluziile actelor medico legale si se pronunta asupra concluziilor contradictorii.

Constatarile medico legale au importanta in corecta incadrare a infractiunilor de lovire sau vatamare corporala.

Dispozitiile procedurale ale constatarii tehnico stiintifice se aplica si constatarilor medico legale

Expertizele

Aflarea adevarului in anumite cauze necesita cunoasterea si rezolvarea unor probleme de stricta specialitate pe care organul judiciar nu le stapaneste. In asemenea cazuri se recurge la cunostintele unui expert dispunandu-se din oficiu sau la cerere efectuarea de expertize. In practica judiciara expertizele pot interveni in domenii foarte variate. Astfel, se pot efectua expertize criminalistice (dactiloscopice, balistice, grafice etc.) medico-legale, contabil-judiciare, tehnice si altele.

Rolul expertizei creste in conditiile dezvoltarii necontenite a progresului stiintei. Fara ca solutiile si concluziile expertului sa fie hotaratoare ele atarna foarte greu si adesea sunt determinate in rezolvarea cauzei.

Folosirea expertizei ca mijloc de proba este de regula facultativa, administrarea ei fiind lasata la aprecierea organului judiciar. Art.117 C.p.p. prevede si unele cazuri in care efectuarea expertizei este obligatorie:

a) in cazul infractiunii de omor deosebit de grav;

b) cand organul judiciar are indoiala asupra starii psihice a invinuitului sau inculpatului;

c) daca nu s-au stabilit cauzele mortii prin intermediul unei constatari medico-legale anterioare.

In primele doua cazuri se efectueaza o expertiza psihiatrica obligatorie prin internarea persoanei de procuror sau instanta intr-o institutie sanitara de specialitate.

In afara cazurilor de expertiza mentionate, se mai prevede efectuarea acestei activitati in mod obligatoriu in legatura si cu realizarea altor institutii de drept procesual penal. Astfel, suspendarea urmaririi penale sau a judecatii poate fi dispusa numai daca boala grava de care sufera invinuitul sau inculpatul si care il impiedica sa ia parte la proces s-a constatat printr-o expertiza medico-legala (art.239, art.303 C.p.p.). De asemenea, amanarea executarii pedepsei sau intreruperea executarii pedepsei presupune constatarea prin expertiza medico-legala ca cel condamnat sufera de o boala care ii pune in imposibilitatea de a executa pedeapsa (art.453, art.455 C.p.).

Aceste cazuri de expertiza obligatorie nu au fost cuprinse printre cazurile prevazute in art.117 pentru ca au o natura juridica deosebita. Ele sunt irelevante in raport de obiectul probatiunii din cauza, dovedind situatii straine de solutionarea fondului pricinii.

Procedura dispunerii expertizei. Expertiza se efectueaza potrivit art.118 si urm. C.p.p., afara de cazul cand prin lege se dispune astfel. Exista domenii in care pe langa dispozitiile codului se aplica si unele norme speciale (de ex. in materie contabil-judiciara - O.G. nr.65/1994 aprobata prin Legea nr.42/1995 sau tehnica - O.G. nr.2/2000 aprobata prin Legea nr.156/2002 ori medico-legala - O.G. nr.1/2000 aprobata prin Legea nr.995/2001).

Ca regula generala, expertiza este efectuata de expertul numit de organul de urmarire penala sau de instanta. Fiecare parte are insa dreptul sa ceara ca la efectuarea expertizei sa participe un specialist recomandat de ea.

Expertii sunt desemnati din randul specialistilor din domeniul respectiv. Cand in specialitatea avuta in vedere exista expert oficial, nu pot fi numite persoane care nu au aceasta calitate, decat daca imprejurari deoasebite ar impune-o.

Anumite expertize se efectueaza de un laborator de criminalistica, un serviciu medico legal, sau de alte institute de specialitate. In aceste cazuri, organul judiciar nu numeste expertul ci sesizeaza conducerea institutiilor respective, care desemneaza specialisti pe linie de serviciu. Daca institutia solicitata considera necesarra o colaborare din afara, poate folosi asistenta sau avizul unor specialistii din alte institutii. Partile pot insa cere ca la efectuarea expertizei sa participe experti recomandati de ele.

Obiectul expertizei si intrebarile la care trebuie sa raspunda expertul se stabilesc de organul judiciar.

Obiectul expertizei apartine de obiecei unui singur domeniu de specialitate, uneori insa particularitatile cauzei pot impune ca specialisti din diverse domenii sa desfasoare o expertiza complexa, materializandu-se un punct de vedere unic, exprimat intr-un singur raport de expertiza.

Organul judiciar fixeaza un termen la care sunt chemate partile si se citeaza expertul desemnat.

Organul judiciar pune in vedere celor prezenti obiectul expertizei si intrebarile formulate. Partile mai sunt incunostiintate ca au dreptul sa ceara numirea si a cate unui expert recomandat de ele. Expertul sau partile pot cere modificarea sau completarea lor. Dupa examinarea cererilor si obiectiilor ridicate, organul judiciar se pronunta asupra acestora. Totodata, se aduce la cunostinta expertului termenul fixat pentru terminarea expertizei si imprejurarea ca la efectuarea ei urmeaza sa participe partile.

Efectuarea expertizei. Expertul desemnat are obligatia sa efectueze expertiza, in limitele obiectului fixat raspunzand la toate intrebarile care i s-au pus. El are dreptul sa ia cunostinta de materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei.

Expertul poate cere informatii sau explicatii organului judiciar. Pot da lamuriri expertului si partile, cu incuviintarea si in conditiile stabilite de organul judiciar.

Punctul de vedere al expertului se materializeaza intr-un raport de expertiza scris, intocmit la terminarea expertizei. Indiferent de numarul de experti care au efectuat expertiza se redacteaza un singur raport. Daca exista opinii deosebite, parerile se consemneaza in acelasi raport, eventual intr-o anexa. Raportul se depune la organul care a dispus efectuarea expertizei.

Raportul de expertiza cuprinde partea introductiva, expunerea si concluziile si are continutul prevazut de art.123 C.p.p.

Este posibil ca materialul pus la indemana expertului de catre organul judiciar sa nu fie suficient. In aceste cazuri, la solicitarea expertului sau chiar din oficiu, pentru a furniza expertului toate informatiile trebuincioase, organul judiciar poate folosi reglementarile cuprinse in art.126-127 C.p.p.

In cazurile privitoare la infractiunea de falsificare de moneda sau de alte valori, organul judiciar poate cere lamuriri institutului de emisiune (art.126 C.p.p.).

In cazul falsurilor in inscrisuri organul judiciar poate ordona sa fie prezentate scripte de comparatie (art.127).

Daca expertiza nu este completa, la cerere sau din oficiu organul judiciar poate dispune efectuare unui supliment de expertiza, de catre acelasi expert sau de catre altul (art.124 C.p.p.).

Daca exista indoiala cu privire la concluziile expertizei se poate dispune o noua expertiza.

Natura juridica a expertizei. In literatura juridica s-a ridicat problema valorii probatorii a expertizei avand in vedere ca in legatura cu aspectele supuse expertizarii s-a pronuntat un specialist avand cunostinte ce depasesc, in domeniul respectiv, pe cele ale organului judiciar.

Expertul nu poate sa-si asume atributii de organ judiciar. Cel care fixeaza obiectul expertizei este organul judiciar, expertul urmand sa indeplineasca sarcina primita.

Organul judiciar poate aprecia si admite concluziile cand ele se impun prin temeiul stiintific puterea de convingere si coroborarea cu alte probe. In principiu organul judiciar este indreptatit sa inlature orice proba inclusiv concluziile unei expertize. Cand concluziile expertizei nu sunt insusite organul judiciar este obligat sa-si motiveze decizia.