In stiinta si practica dreptului, un domeniu central il reprezinta materia raspunderii juridice. Aceasta pentru ca raspunderea juridica este, in esenta, o garantie a realizarii dreptului, un factor de eficienta a acestuia. Conceputa a fi o componenta fundamentala a sistemului de drept, raspunderea juridica este, in manifestarile ei concrete, o suma de forme de raspunderi specializate, reglementate de institutii juridice distincte.
Atit formele de raspundere juridica, cit si institutiile care le reglementeaza sunt rezultatul unui indelungat proces evolutiv. De-a lungul timpului in cadrul diferitelor ramuri de drept s-au adoptat norme juridice si s-au relevat principii si reguli specifice in materia raspunderii subiectelor de drept pentru actele si faptele lor. Cercetarea acestor reguli si practici, a particularitatilor de reglementare a condus in plan teoretic la fundamentarea unor forme de raspundere distincte, intemeiate pe conceptii coerente si unitare si caractrizate de trasaturi distincte.
Utilizarea teoriei generale a raspunderii ar accelera procesul de fundamentare a unor noi forme de raspundere, a caror evolutie tinde spre consacrarea, asa cum este si cazul raspunderii specifice dreptului comercial.
Raspunderea pentru fapta ilicita cauzatoare de prejudicii este o parte componenta a raspunderii sociale ce revine fiecarei persoane pentru faptele sale.
Sfera raspunderii sociale este deosebit de larga si de cuprinzatoare. Ea include raspunderea morala, raspunderea politica, raspunderea juridica, precum si diferite alte modalitati sub care, intr-o forma sau alta, membrii societatii sint chemati sa dea seama pentru modul in care se comporta in viata sociala.
Daca ne referim numai la raspunderea juridica, a carei caractristica esentiala o constituie posibilitata aplicarii, in caz de nevoie a constringerii de stat, vom retine, de asemenea, marea diversitate sub care aceasta raspundere se poate manifesta.
Exista o raspundere civila, o raspundere penala, o raspundere contraventionala, precum si diferite alte modalitati in care raspunderea juridica se poate manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale dreptului.
In lucrarea data ma voi referi la raspunderea civila dlictuala cit si cea contractuala, raspunderea penala, raspunderea contraventionala.
Uneori, raspunderea civila poate sa apara singura. Alteori, ea se poate cumula, poate fi dublata cu alte forme de raspundere juridica, de exemplu, cu raspunderea penala, sau cu raspunderea administrativa, sau disciplinara etc. In contextul acestui cumul de raspunderi, fiecare raspundere pastreaza caracterul de sine statator si va actiona in formele sale specifice. De exemplu, daca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii intruneste elementele unei infractiuni, in afara obligatiei de despagubire-manifestare a raspunderii civile-se va aplica si pedeapsa prevazuta de Codul Penal-manifestare a raspunderii penale.
La fel este de conceput un cumul intre raspunderea civila si raspunderea administrativa sau intre raspunderea civila si cea disciplinara.
1. Notiunea, trasaturile, subiectii raspunderii penale.
Principiile raspunderii penale sunt cuprinse in cadrul penal. Actul acesta normativ, inscrie in economia sa notiunea de infractiune. Conform Codului penal, infractiunea este o fapta care prezinta pericol social, savirsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.
Infractiunea este unicul temei al raspunderii penale, al obligarii faptuitorului la suportarea pedepsei. Conform Codului penal, legea penala apara, impotriva infractiunilor, statul roman, suveranitatea, proprietatea, persoana si drepturile acesteia, precum si intreaga ordine de drept.
Stabilind faptele penale, Codul penal si celelalte acte normative in materie, se bazeaza pe cunoasterea si analiza infractiunii ca institutie juridica fundamentala. Infractiunile sunt savirsite printr-o anumita desfasurare in timp si in spatiu, denumita activitate infractionala. Infractiunea este formata din mai multe etape, faze si fiecare cu semnificatii juridice proprii, atit obiective, cit si subiective.
Infractiunea exprima trasaturile esentiale si comune oricarei infractiuni, trasaturi prin care aceasta se distinge de faptele neincriminate, precum si de faptele de pericol social prevazute de alte norme juridice decit cele penale.1
Conform Codului penal art. 1, numai legea prevede care fapta constituie infractiuni, pedepse ce se aplica infractiunilor si masurile ce se pot lua in cazul savirsirii acestor fapte.2
Simpla declarare prin lege a unor fapte ca infractiuni si savirsirea lor cu vinovatie nu este suficienta pentru ca raspunderea penala sa devina posibila fata de faptuitor. Mai este nevoie ca faptele savirsite sa includa atit pericolul social, cit si importanta materiala a infractiunii. Conform Codului penal nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vazut de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.3
Trasaturile infractiunii.
Conform Codului penal art.3, trasaturile principale ale oricarei infractiuni sunt:
a) pericolul social;
b) vinovatia:
c) prevederea faptei in legea penala.4
a) Pericolul social-exprima aspectul material, obiectiv al faptei. Pericolul social rezulta din atingerea sau crearea posibilitatii obiective ca fapta sa aduca atingere valorilor ocrotite de legea penala in urma savirsirii ei.
Art.7 Codul penal prevede ca: fapta care prezinta pericol in intelesul legii penale este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile aratate in art.1 si pentru sanctionare este necesara aplicarea unei pedepse.5 Orice vatamare a valorilor sociale ocrotite prin normele juridice prezinta pericol social, insa pericolul social al infractiunii este mai mare, deoarece lezeaza mai grav cele mai importante valori.
Pericolul social este legal (generic sau abstract) fiind recunoscut prin lege pentru fiecare infractiune in parte si exprimate in sanctiunea legala speciala stabilita pentru aceasta, ca fel si limite.
Pericolul social al infractiunii este si concret, determinat de fapta concreta, precum si de imprejurarile in care ea s-a comis, de persoana concreta a faptuitorului. Daca pericolul generic este evaluat de legiuitor, pericolul concret se evalueaza de catre instanta de judecata.
De gradul de pericol social al unei fapte, de gravitatea ei, depinde alegerea felului pedepsei si buna individualizare a acesteia.6
Pentru stabilirea existentei unei infractiuni si pentru justa sanctionare a unei fapte prevazute in partea speciala a Codului penal trebuie examinat si gradul concret de pericol social al acesteia.
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.7
Conform modificarilor din Codul penal instanta poate dispune inlocuirea raspunderii penale cu raspunderea care atrage o sanctiune cu caracter administrativ, daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:
a) pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savirsita este inchisoarea de cel mult un an sau amenda;
b) fapta, in continutul ei concret si in imprejurarile in care a fost savirsita, prezinta un grad de pericol social redus si nu a produs urmari grave;
c) paguba pricinuita prin infractiune a fost integral reparata pina la pronuntarea hotaririi;
d) din atitudinea faptuitorului dupa savirsirea infractiunii rezulta ca aceasta regreta fapta;
e) sunt suficiente date ca faptuitorul poate fi indreptat fara a i se aplica o pedeapsa.
Inlocuirea raspunderii penale nu se poate dispune daca faptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de doua ori sanctiuni cu caracter administrativ.8
b) Vinovatia. Conform Codului penal vinovatia reprezinta o alta trasatura esentiala a infractiunii.9 Vinovatia este elementul subiectiv principal in care se exprima atitudinea constiintei si vointei fata de fapta si urmarile ei. Cind se afirma despre o persoana care a savirsit o infractiune ca este vinovata, inseamna ca ea a avut o anumita atitudine a constiintei si vointei fata de fapta comisa si de urmarile acesteia, anume si-a dat seama despre fapta si a voit urmarile sau nu si-a dat seama, dar putea si era obligata sa-si dea seama. In aceasta si consta continutul vinovatiei.
De aici rezulta ca vinovatia este atitudinea constiintei si vointei infractorului fata de fapta si urmari, sintetizata in pozitia psihica cu care se savirseste o fapta periculoasa pentru societate.
Codul penal prevede ca vinovatia exista cind fapta care prezinta pericol este savirsita cu intentie sau din culpa. Fapta este savirsita cu intentie cind infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale urmarind producerea lui prin savirsirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale si nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.
Fapta este savirsita din culpa cind infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, considerind fara temei ca el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.10
Fapta constind intr-o actiune savirsita din culpa constituie infractiune numai atunci cind in lege se prevede in mod expres aceasta.
Fapta constind intr-o actiune constituie infractiune fie ca este savirsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cind legea sanctioneaza savirsirea ei cu intentie.
In sistemul legislatiei noastre penale, aproape toate faptele prevazute ca infractiuni au ca element subiectiv intentia si deci, ori de cite ori aceste fapte sunt savirsite cu intentie constituie infractiuni.
Deci faptele prevazute de Codul penal si celelalte dispozitii penale au ca forma obisnuita de vinovatie intentia.
Vinovatia, desi priveste procese subiective, atitudini de constiinta, are o existenta obiectiva, este o realitate. Deliberarea si luarea hotaririi ca si prevederea ori urmarirea rezultatului faptei sunt procese psihice si manifestari psihice care exista in realitate si in mod obiectiv. Ele se exteriorizeaza in acte si rezutate concrete. In dispozitiile legii se prevede ca vinovatia trebuie sa fie constatata si dovedita, acest lucru facindu-se cu ajutorul elementelor de fapt in care ea si-a gasit exteriorizarea.
Dispozitiile, privind vinovatia au o deosebita importanta in intelegerea si aplicarea tuturor textelor legale de incriminare. Acestea stabilind formele si modalitatile de vinovatie, servesc nu numai la constatarea existentei infractiunii si la incadrare juridica, ci si la justa gradare a raspunderii penale si la individualizarea pedepsei.11
c) Prevederea faptei in legea penala.
Conform Codului Penal art.7, pentru ca o fapta care prezinta pericol social si care a fost savirsita cu vinovatie sa constituie infractiune trebuie ca aceea fapta sa fie prevazuta de legea penala.12
Intr-adevar, o fapta care prezinta pericol social chiar daca a fost savirsita cu vinovatie nu poate fi considerata si calificata drept infractiune decit daca este prevazuta si sanctionata de lege.
Dupa Codul penal, legea prevede care fapte constituie infractiuni, pedepsele ce se aplica infractorilor si masurile ce se pot lua in cazul savirsirii acestor fapte. Ea exprima principiul legalitatii incriminarii.
Fapta prevazuta de legea penala nu este prin ea insasi infractiune, ci doar daca prezinta pericol social si este comisa cu vinovatie.
O fapta este prevazuta de legea penala atunci cind legea penala determina continutul acelei fapte.
