Conditiile de fond privind formarea contractelor comeciale

Conditiile de fond privind formarea contractelor comeciale

Pentru a fi valabile, legal intocmite, toate contractele trebuie sa intruneasca cerintele prevazute de art. 948 C. civ., si anume: capacitatea partilor de a contracta, consimtamantul lor, un obiect determinat si o cauza licita.

Aceste cerinte, numite conditii esentiale de art. 948 C. civ., adica elementele esentiale (essentialia negotii), alcatuiesc structura tehnica a contractului (consensus minimum).

Elementele structurale concretizeaza vointa partilor contractante din puncte de vedere diferite insa convergente spre acelasi tel al formariicontractelor, si anume: aptitudinea de a avea vointa, de a contracta, de a obtine obligarea cocontractantului si de a realiza un anumit scop.

Capacitatea de a contracta.Capacitatea partilor de a contracta este o componenta a capacitatii persoanelor fizice si juridice.

A. Capacitatea contractuala a persoanelor fizice. Aceasta capacitate rezulta din dispozitiile generale privitoare la capacitatea civila a persoanelor fizice si din dispozitiile privitoare la capacitatea lor de a contracta.

- Capacitatea de a contracta priveste ambele aspecte ale capacitatii civile: capacitatea de folosinta ca premisa pentru a contracta; si capacitatea de exercitiu ca posibilitate efectiva de a contracta.

- Cele doua aspecte ale capacitatii civile constau in urmatoarele: capacitatea de folosinta in aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii; ea incepe o data cu nasterea si inceteaza o data cu moartea sau declararea judecatoreasca a mortii; capacitatea de exercitiu in aptitudinea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii, savarsind acte juridice; ea incepe sub forma restransa la 14 ani si sub forma deplina la 18 ani; iarpentru femeie si sub aceasta varsta prin casatorie;  si inceteaza ca si cea de folosinta, prin moartea sau declararea judecatoreasca a mortii; in privinta amandurora, regula o constituie capacitatea iar exceptia incapacitatea (art. 6 din Decretul nr. 31/1954).

- Tot astfel, in temeiul dispozitiei art. 949 C.civ., conform carieia "poate contracta orice persoana ce nu este declarata necapabila de lege", capacitatea contractuala constituie regula iar incapacitatea exceptia.

- Incapacitatile de a contracta sunt variate si de aceea susceptibile de clasificari diferite. O clasificare doctrinara prealabila este aceea in incapacitati legale si naturale, de fapt cele privind pe alienatii si debilii mintali nepusi sub interdictie; cu toate ca este realista si cu toate ca juridprudenta ia uneori in considerare incapacitatile de fapt ca incapacitati totale de exercitiu, aceasta clasificare este lipsita de suport legal; in adevar, din termenii in care este redactat textul art. 949 C. civ., rezulta in mod indutabil ca incapacitatile contractuale sunt numai cele prevazute de lege; adica, sunt de stricta interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationes). In clasificarile ce urmeaza avem in vedere tot numai incapacitatile legale de a contracta.

- Cum insasi capacitatea contractuala este de folosinta si de exercitiu, tot astfel prima clasificare a incapacitatilor legale ce se impune atentiei este aceea in incapacitati contractuale de folosinta si de exercitiu; sunt incapacitati de folosinta cele care priveaza persoana incapabila de enumite drepturi subiective; ceea ce inseamna ca drepturile respective nu pot fi exercitate nici prin reprezentare; de exemplu, degradarea civica, pedeapsa penala complementara care consta in interzicerea unor drepturi pe o anumita perioada de timp; in dreptul actual, incapacitatile de folosinta generale ca in trecut (situatie in care se aflau sclavii si cei loviti de asa-numita moarte civila), intrucat aceasta ar echivala cu lipsa calitatii de subiect de drept; sunt incapacitati de exercitiu cele care priveaza persoana incapabila de a incheia ea insasi contracte (ci numai prin reprezentantul sau legal); se afla in aceasta situatie minorii sub 14 ani si persoanele puse sub interdictie; iar minorii intre 14 si 18 ani, care au o capacitate restransa, au prin consecinta si o capacitate contractuala restransa.

- Alte clasificari ale incapacitatilor legale de a contracta, vadit indiferente, sunt urmatoarele: incapacitati generale si speciale; sunt generale incapacitatile care privesc toate contractele; de exemplu, minorul sub 14 ani nu poate incheia personal nici un contract ( sunt exceptate doar contractele uzuale de mica valoare privitoare la procurarea bunurilor de consum sau a rechizitelor scolare); sunt speciale incapacitatile care privesc numai unele contracte; de exemplu, minorul intre 14 si 18 ani nu poate sa faca donatii nici chiar cu incuviintarea ocrotitorului sau legal; de asemenea, sotii sunt incapabili de a vinde unul altuia; incapacitati absolute si relative; sunt absolute incapacitatile care opresc pe incapabil de a contracta cu nici o persoana; de exemplu, interzisul judecatoresc; sunt relative incapacitatile care opresc incheierea de contracte intre anumite persoane; de exemplu, intre tutore si minorul aflat sub ocrotirea sa; incapacitati totale si partiale; sunt totale incapacitatile care opresc pe incapabil de a incheia personal contracte, ci nuami prin reprezentantul sau legal; de exemplu, minorul sub 14 ani; sunt partiale incapacitatile care permit incapabilului sa incheie personal contracte insa numai cu incuviintarea ocrotitorului sau legal; se afla in aceasta situatie minorul intre 14 si 18 ani; incapacitati de a dispune si de a primi; sunt incapacitati de a dispune cele care opresc pe dispunator de a incheia contracte cu titlu gratuit; de exemplu, minorul nu poate face donatii nici unei persoane; sunt incapacitati de a primi cele care opresc pe gratificat de a primi; de exemplu, medicul nu poate primi donatii din partea pacientului sau.

- Mai precizam ca incapacitatile contractuale ale persoanelor fizice sunt de protectie; adica de ocrotire a intereselor individuale ale persoanelor declarate de lege incapabile.

B. Capacitatea contractuala a persoanelor juridice. aceasta capacitate este reglementaa in vederea realizarii scopurilor urmxrite de catre persoanele juridice.

- Capacitatea contractuala a persoanelor juridice este carmuita de principiul specialitatii, conform caruia fiecare persoana juridica in parte poate avea numai acele drepturi care corespund scopului ei, asa cum acesta este stabilit, dupa caz, prin lege, prin actul de infiintare sau prin statut.

- Capacitatea persoanelor juridice se disjunge, ca si aceea a persoanelor fizice, si anume: capacitatea de folosinta, care incepe la data infiintarii si inceteaza la data desfiintarii persoanei juridice; si capacitatea de exercitiu, care de regula ibcepe o data cu cea de folosinta, iar prin exceptie ulterior, cand persoanele fizice care alcatuiesc organele persoanei juridice sunt desemnate dupa infiintarea acesteia.

- In ce priveste asa-numitele incapacitati contractuale ale persoanelor juridice, ele privesc situatiile in care acestea nu pot contracta  decat printr-un organ ierarhic superior sau in temeiul unei incuviintari prealabile.

Consimtamantul. Notiunea de consimtamant. Termenul de consimtamant, care lingvistic este susceptibil de intelesuri variate, iar in terminologia juridica intelesurile difera adesea de la o materie la alta, are la formarea contractelor doua intelesuri, si anume: intelesul de vointe individuale, de vointe distincte ale partilor contractante; si intelesul de acord de vointe, de concordanta intre vointele partilor contractante (in domeniul actelor juridice civile, primul inteles este general, aplicabil tuturor actelor juridice, uni-bi- sau multilaterale; cel de al doilea inteles este specific contractelor si celorlalte acte juridice bi- sau multilaterale).

Acordul de vointe al partilor (cum sentire - concursus voluntatum) defineste contractul in intelesul ca acesta ia nastere numai prin si din momentul realizarii acordului de vointe (consensus est duorum in idem placitum); insa, consimtamantul se analizeaza nu numai ca proces final, vointa comuna a partilor, ci si ca proces premergator, vointa fiecarei parti contractante.

Totodata, pentru a avea valoare de consimtamant, vointele trebuie exprimate cu intentia de a contracta. Nu au o asemenea semnificatie juridica promisiunile amicale sau de politete, angajamentele zise de onoare, de sprijin moral sau material si nici asa-numitele gentlemen"s agreements.

Aspectele consimtamantului. Vointa interna si vointa declarata. Consimtamantul este un act volitional alcatuit din vointa psihica de a contracta, numita vointa interna, si exteriorizarea acestei vointe, numita vointa declarata; prima constituie aspectul intern iar cea de a doua aspectul extern al consimtamantului; de aceea, privit ca vointa individuala, consimtamantul poate fi definit ca hotararea interna de a contracta manifestaa in exterior.

Cele doua aspecte ale consimtamantului sunt complementare, in sensul ca decizia mintala de a contracta constituie motivatia exteriorizarii acesteia, iar declararea vointei poate fi conceputa si explicata numai prin motivatia sa psihica.

Aceasta inseamna ca pentru existenta consimtamantului, intre vointa interna si vointa declarata trebuie sa existe concordanta, ceea ce se si intampla indeobste in practica incheierii contractelor.

Daca insa intre vointa interna si vointa declarata exista discordanta, ceea ce se intampla uneori in practica (de exemplu, s-a voit incheierea unui contract si s-a declarat alt contract ori unele clauze contractuale consemnate nu reflecta vointa reala a uneia sau a ambnelor parti contractante), ne aflam in prezenta unui conflict ce trebuie solutionat pe cale de interpretare, conform legislatiei aplicabile in materie si rezolvarilor de principiu ale practicii judiciare; iar ca urmare, in functie de gravitatea nepotrivirilor, contractul in discutie va fi validat sau invalidat.

Cu privire la solutionarea unor asemenea conflicte, legislatiile civile europene cunosc doua orientari diferite: Codul civil francez din 1804 si cele care l-au urmat, printre care si Codul civil roman, dau prioritate, cu unele exceptii, vointei interne; Codul civil german din 1900 si legislatiile care l-au urmat, dau prioritate, cu unle exceptii, vointei declarate; in doctrina, primele legislatii au fundamentat teoria vointei interne, iar secundele teoria vointei declarate.

a) Teoria vointei interne. Conform acestei teorii subiective, care isi are sorgintea in conceptul individualist al autonomiei de vointa, prioritatea vointei interne, intime sau reale, fata de vointa declarata se justifica in esenta astfel: hotararea de a contracta este rezultatul unui proces psihic de gandire, adica al vointei interne; pe cand, vointa declarata este numai forma de exteriorizare a vointei interne; prima reprezinta continutul iar cea de a doua forma a vointei de a contracta; de aceea, ori de cate ori poate fi dovedita, vointa interna trebuie sa aiba prioritate fata de vointa declarata; aceasta cu atat mai mult cu cat vointa interna constituie si motivatia reglementarilor legale privitoare la viciile de consimtamant, la ilicitatea si imoralitatea cauzei.

b) Teoria vointei declarate. Conform acestei teorii obiective, care isi are sorgintea in imperativul securitatii juridice contractuale, prioritatea vointei declarate fata de vointa interna se justifica in esenta astfel: cuvantul dat este cel declarat; ceea ce poate cunoaste cu certitudine fiecare parte este vointa declarata a celeilalte parti contractante; vointa interna a partilor contractante nu poate fi dedusa direct ci numai din comportamentul lor exterior; de aceea, contractul este un fapt social ce se formeaza prin intalnirea vointelor declarate; prioritatea vointei declarate contribuie la realizarea stabilitatii contractuale; pe cand, prioritatea vointei interne este de natura a duce la instabilitate contractuala.

Cu timpul, pe masura dezvoltarii relatiilor economice si prin consecinta a operatiilor juridice, corelarea dintre vointa partilor contractante cu cerintele sporite ale securitatii contractuale a dus la apropierea celor doua teorii opuse; astfel, s-au admis numeroase exceptii legislative si practice, atat de la regula vointei declarate, cat mai ales de la regula vointei interne.

c) Raportul dintre vointa interna si vointa declarata in dreptul roman. Pentru ipoteza discordantei dintre cele doua vointe, Codul civil roman a adoptat regula prioritatii vointei interne, care rezulta din principiul consensualismului si din dispozitia art. 977 C. civ. privitoare la interpretarea contractelor potrivit intentiei comune a partilor contractante; fac exceptie de la aceasta regula, in sensul ca vointa declarata este prioritara fata de vointa interna, contractele la care forma scrisa este obligatorie, contractele tipizate, ca si cele de adeziune si impuse; de asemenea, in caz de simulatie, conform art. 1175 C. civ., tertii se pot prevala de actul aparent, adica cel declarat de catre parti, cu toate ca acesta nu este real.

d) Solutionarea nepotrivirilor dintre vointele declarate. In privinta unor asemenea nepotriviri (posibile la contractele consensuale negociabile, iar dintre acestea mai ales la cele verbale si la cele constatate in inscrisuri sub semnatura privata), din cuprinsul dispozitiilor legale referitoare la interpretarea contractelor (art. 977-985 C. civ.) si din solutiile practicii judiciare rezultata catrebuie facuta distinctie intre nepotrivirile esentiale si cele neesentiale; sunt nepotriviri esentiale (essentialia negotii) cele care se refera la clauze contractuale indispensabile pentru formarea contractelor,ca bunul si pretul la vanzare-cumparare; si sunt nepotriviri neesentiale (accidentalia negotii), ca locul sau modalitatile platii.

- Daca nepotrivirile sunt esentiale, doua ipoteze sunt practic posibile: intre ipoteza concordantei vointele interne, care in principiu au intaietate fata de vointele declarate, fara a deosebi dupa cum acestea sunt concordante sau discordante; ceea ce inseamna ca in principiu contractul astfel incheiat este valabil;  si ipoteza discordantei, deopotriva intre vointele declarate si vointele interne, cand contractul astfel incheiat urmeaza a fi considerat ca nevalabil (de exemplu, o parte a voit si a declarat ca vinde bunul, iar cealalta parte a voit si a declarat ca il inchiriaza).

- Daca nepotrivirile sunt neesentiale, ele urmeaza a fi inlaturate pe cale de interpretare; deci, contractul astfel incheiat este valabil.

Libertatea manifestarii consimtamantului. Din principiul consensualismului, care carmuieste incheierea contractelor, rezulta ca partile sunt libere sa-si manifeste consimtamantul in forma pe care ele o aleg; numai cand legea prevede o anumita forma contractuala sau practica statorniceste o asemenea forma, partile trebuie sa-si exprime consimtamantul in asemenea forme prestabilite.

Manifestarea expresa si tacita a consimtamantului. Exteriorizarea vointei de a contacta poate rezulta din atitudini exprese, declarate, ca vorbele, inscrisurile sau alte forme de afirmare a vointei interne, ori din atitudini tacite, implicite, insa neandoielnice, ca in cazul tacitei reancheieri (art. 1437 C. civ.); cu precizarea ca manifestarea tacita are aceeasi valoare ca si manifestarea expresa a consimtamantului (eadem vis et tacit ac expressi consensus).

In ce priveste problema daca tacerea poate valora manifestarea de consimtamant, legislatia si jurisprudenta fac urmatoarea diferentiere: prin ea insasi, adica singura, tacerea nu este in masura sa exprime vointa dea contracta; ea poate insa exprima o asemenea vointa cand este insotita de anumite comportamente sau uzante; de exemplu, reannoirea unui contract de locatiune expirat rezulta din folosirea in continuare a bunului inchiriat de catre locatar fara ca locatorul sa se opuna (caz anume prevazut de art. 1437 din C. civ.); sau, intre persoane aflate in relatii comerciale, in caz de expediere de marfuri nerecomandate, pe care destinatarul le primeste, s-a decis ca tacerea sa, constand in lipsa de confirmare, coroborata cu primirea marfurilor, valoreaza acceptare (caz jurisprudential validat in temeiul uzantelor cpmerciale).

Se considera de asemenea prin traditie ca daca oferta de a contracta este facuta in interesul exclusiv al destinatarului, tacerea acestuia valoreaza consimtamant (qui tacet consentire videtur; sau qui ne dit mot consent); tot astfel cand potrivit obibeiului locului tacerea constituie acceptare; sau cand astfel s-a convenit printr-un antecontract.

Necesitatea consimtamantului. Potrivit ca act volitional, consimtamantul este necesar prin conceptie la formarea tuturor contractelor; cu mentiunea ca la contractele negociabile, consimtamantul ambelor parti este necesar in principiu si pentru stabilirea continutului acestora; iar daca legea nu prevede o forma anumita si pentru stabilirea formei lor.

Integritatea consimtamantului Pentru a fi eficient, inatacabil, adica necontrazis, consimtamantul trebuie sa fie integru, deplin, ceea ce inseamna sa nu fie viciat prin eroare, dol sau violenta (contractantul care s-a inselat sau care a fost inselat nu a consimtit in cunostinta de cauza, iar cel care a consimtit silit nu a facut-o in mod liber).

Obiectul.Obiectul contractului si obiectul obligatiilor contractuale. O buna parte a doctrinei juridice face distinctie intre obiectul contractului si obiectul obligatiilor rezultate din contract.

In ce priveste obiectul contractului, doctrina este impartita: unii autori considera ca obiect al contractului operatiunea juridica pe care partile urmaresc sa o realizeze prin incheierea acestuia (vanzare-cumparare, donatie, schimb s. a.); alti autori considera ca nu se poate vorbi despre un obiect al contractului, ci numai despre efectele acestuia, care constau in nasterea, modificarea sau stingerea unor obligatii; iar cei mai numerosi autori considera ca tocmai nasterea, modificarea sau stingerea unor obligatii constituie obiectul contractului.

In ce priveste obiectul obligatiilor contractuale, exista acord deplin ca acesta consta inprestatia sau prestatiile pe care partile si le-au asumat prin contract.

Insuficienta si imprecizia dispozitiilor legale. Dupa ce in art. 948 Codul civil enumera obiectul printre elementele esentiale ale contractelor, in art. 962-965, sub titlul obiectul conventiilor, adica obiectul contractelor, Codul prevede in realitate doar unele dintre cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca lucrurile pentru a fi obiectul obligatiilor contractuale; iar in cuprinsul textelor se foloseste atat denumirea de obiectul contractului (art. 963), cat si denumirea de obiectul obligatiei (art. 965).

Unii autori preciaza ca lipsa de diferentiere intre obiectul contractului si obiectul obligatiei constituie o elipsa traditionala utila la elaborarea textelor legale.

C. Identificarea terminologica a obiectului contractului cu obiectul obligatiilor contractuale. In practica judiciara si in terminologia curenta, obiectul contractului este privit adesea sub aspectul sau material, ca prestatie, sau prestatii ale partilor contractante; deci, ca obiect al obligatiilor contractuale; de exemplu, contractul de donatie este definit prin bunul donat (art. 801 C. civ.) iar contractul de vanzare-cumparare prin bunul vandut si pretul vanzarii (art. 1294 C. civ.).

Alaturi de majoritatea autorilor, noi consideram ca obiectul contractului consta in nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi de obligatii; iar obiectul abligatiilor contractuale consta in prestatiile pe care partile si le asuma de a le indeplini si care pot fi, dupa caz, de a da, de a face sau de a nu a face.

Cauza.In dreptul european, unele legislatii, printre care si cea romana, prevad cauza printre elementele structurale ale contractelor, pe cand alte legislatii, cea germana sau cea elvetiana, nu o prevad in materia contractelor, ci numai in unele materii extracontractuale, ca cea a imbogatirii fara justa cauza.

Codul civil roman, dupa ce in art. 948 enumera cauza licita ca ultim element esential al contractelor, in sectiunea consacrata cauzei, in cuprinsul a trei articole, 966-968, prevede urmatoarele: in art. 966 cerintele cauzei, in termenii: "obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect"; deci, cauza trebuie sa existe, sa fie reala si sa fie licita; in art. 967 prevede prezumtia legala relativa de existenta valabila a cauzei, care poate fi combatuta prin dovada contrarie; iar in art. 968 defineste cauza licita in formularea: "cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice"; adica, in terminologia actuala, cand cauza este contrarie normelor legale imperative de ordine publica, celorlalte norme legale imperative de ordine publica, celorlalte norme legale imperative sau regulilor de comportare care privesc ordinea publica.

Aceste texte legale sunt neandestulatoare si in parte imprecise, intrucat din cuprinsul lor nu rezulta notiunea, continutul si rolul cauzei in contracte.

Cum insa instantele judecatoresti au fost confruntate din ce in ce mai des cu aprecierea valabilitatii contractelor in functie de conformitatea lor cu normele legale imperative si cu regulile de comportare sociala, ele au apelat cu necesitate la conceptul de cauza, la scopul final urmarit de parti prin incheierea contractelor, ceea ce a dus la solutii care au largit continutul notiunii de cauza; iar doctrina a promovat contributiv solutiile innoitoare ale jurisprudentei.

Teorii privitoare la cauza. Problema cauzei a fost si continua a fi controversata chiar si in sistemele de drept care o reglementeaza ca un element structural al contractelor. Aceasta datorita atat insuficientei textelor legale in materie, cat mai ales raspunsurilor diferite date la intrebarea: ce au urmarit partile prin incheierea contractului?; aceste raspunsuri au fundamentat trei teorii principale, si anume teoria clasica a cauzei, urmata de teoria anticauzalista si, ca o reactie impotriva acesteia, teoria moderna a cauzei; cu precizarea ca doctrina juridica romana a promovat si motivat teoria moderna a cauzei, ceea ce a ajutat jurisprudenta la invalidarea contractelor lipsite de cauza sau avand o cauza falsa, ilicita sau imorala.

Teoria clasica a cauzei. Aceasta prima teorie isi are sorgintea in dreptul roman, in care cauza era privita ca mobilul ce indeamna la contractare (causa este id quod inducit ad contrahendum).

In acest inteles restrans, de cauza eficienta sau proxima (causa proxima), notiunea a fost preluata, adancita si detaliata de catre comentatorii codului civil francez ca si de catre cei ai codului civil roman, fiind indeobste impartasita in jurisprudenta si doctrina pana catre sfarsitul secolului al XIX-lea.

Conform teoriei clasice, cauza consta in scopul imediat in vederea caruia partile au contract, scop intrinsec contractului, abstract, obiectiv si invariabil in aceeasi categorie de contracte.

Astfel: in contractele oneroase, cauza obligatiei fiecareia dintre pxrti este consideratia prestatiei celeilalte parti;  de exemplu, la vanzare-cumparare, cauza obligatiei vanzatorului este consideratia prestatiei cumparatorului, adica plata pretului bunului vandut, iar cauza obligatiei cumparatorului este consideratia prestatiei vanzatorului, adica transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului cumparat; ratiunea pentru care vanzatorul isi asuma obligatia este obtinerea pretului bunului si, simetric invers, ratiunea pentru care cumparatorul isi asuma obligatia este dobandirea proprietatii bunului; in contractele gratuite, cauza obligatiei dispunatorului consta in intentia sa de libertate (animus donandi); de exemplu, la donatie, cauza rezida in vointa dispunatorului de a-l gratifica pe donator, de a-i conferi o prestatie fara a primi o contraprestatie; in contractele reale, cauza obligatiei uneia din parti este prestatia anterioara indeplinita de catre cealalta parte; de exemplu, la contractul de depozit, cauza obligatiei depozitarului de restituire abunului este faptul ca acesta i-a fost predat de catre deponent; tot astfel, ratiunea obligatiei de restituire a sumei de bani imprumutate consta in faptul imprumutului; iar ratiunea obligatiei de restituire a bunului gajat consta in faptul constituirii gajului.

Teoria clasica a cauzei s-a dovedit insuficienta in practica, intrucat limiteaza posibilitatile de investigatie la ceea ce rezulta din cuprinsul contractelor, impiedicand astfel pe judecatori sa cerceteze vointa interna a partilor, adica motivele concrete, subiective si variabile de la caz la caz, care au determinat partile sa contracteze; si, prin consecinta, la imposibilitatea invalidarii contractelor formal valabile insa care in realitate au o cauza ilicita sau imorala.

Teoria anticauzala. Catre sfarsitul secolului al XIX-lea si in primul patrar al secolului al XX-lea, cativa autori occidentali au contestat exactitatea si utilitatea a insasi notiunii de cauza, ceea ce a fundamentat in doctrina teoria anticauzalista; aceasta teorie negativista nu a gasit ecou in doctrina juridica romana.

In motivatia acestei teorii s-a spus ca, in contractele sinalagmatice, notiunea de cauza este inexacta si ilogica intrucat obligatiile reciproce ale partilor se nasc concomitent, ceea ce exclude ideea ca obligatia uneia din parti sa fie cauza obligatiei celeilalte parti (obiectie neantemeiata, caci ceea ce determina o parte sa contracteze este reprezentarea mintala a prestatiei celeilalte parti, reprezentare care precede incheierea contractului; asa incat intre reprezentarile intelectuale ale partilor si nasterea obligatiilor lor exista o succesivitate in timp, adica un raport de la cauza la efect; de altfel, cauza explica si interdependenta obligatiilor partilor).

S-a mai spus ca notiunea de cauza este inutila, intrucat: in contractele oneroase ea se confunda cu obiectul, de vreme ce cauza obligatiei fiecareia dintre parti este consideratia prestatiei celeilalte parti (or, se poate intampla ca, in acelasi contract, obiectele oblegatiilor partilor sa fie licite, iar cauza sa fie ilicita; de exemplu, o persoana promite altei persoane o suma de bani pentru ca acesta sa nu comita o infractiune; intr-o asemenea ipoteza, practic posibila, obiectele ambelor obligatii sunt licite, insa cauza lor este ilicita, caci abtinerea de la savarsirea uneiinfractiuni nu este susceptibila, potrivit legii, de a fi platita; de unde si utilitatea recunoasterii cauzei ca un element structural distinct al contractului); in contractele gratuite, cauza se cinfunda cu consimtamantul (sustinerea neexacta deoarece cauza, adica intentia de liberalitate, este cea care determina consimtamantul); iar contractele reale iau nastere prin remiterea bunului, in absenta oricarei cauze (ceea ce este exact; insa, dupa cum am aratat mai inainte, la aceste contracte cauza priveste numai obligatia uneia din parti, ca aceea a depozitarului rezultata din predarea de catre deponent a bunuluii aflat in depozit).

Teoria anticauzalista a fost de multa vreme abandonata, intrucat, in pofida legii, ea inlatura cauza dintre elementele structurale ale contractului si, prin consecinta, duce la sustragerea unor contracte ilicite si imorale de la controlul instantelor judecatoresti.

Teoria moderna a cauzei. Insuficientele teoriei clasice a cauzei, remarcate de jurisprudenta prin imposibilitatea mentionata a invalidarii unor contracte formal valabile insa avand o cauza subiectiva ilicita sau imorala, au reclamat luarea in considerare nu numai a aspectului obiectiv, ci si a aspectului subiectiv al scopului contractarii; asa s-a ajuns in doctrina juridica europeana de dupa primul razboi mondial, cu valoroase contributii romanesti (mai ales ale lui Istrate Micescu si ale lui Traian Ionascu), la formularea si fundamentarea teoriei moderne a cauzei, care cu timpul a fost unanim impartasita in doctrina juridica neolatina si consecvent aplicata in practica juridica.

Teoria moderna a cauzei nu a inlaturat, ci a preluat si intregit teoria claisca, prin aceea ca la scopul obiectiv (causa proxima) a adaugat si scopul subiectiv in vederea caruia s-a contractat (causa remota); este ceea ce a dus la subictivizarea cauzei (cu precizarea ca notiunea de scop subiectiv, de cauza impulsiva sau finala, s-a formulat inca din evul mediu de catre glosatori).

Conform acestei ultime teorii, cauza are doua componente: a) scopul imediat al consimtamantului, care consta din consideratia contraprestatiei la contractele oneroase, in intenta liberala la contractele gratuite si in remiterea bunului la contractele reale; scop abstract, obiectiv si inavriabil in aceeasi categorie de contracte; si care reiese totdeauna din insusi cuprinsul contractului; acest prim scop este numit cauza mediata sau eficienta; b) scopul imediat al consimtamantului, care consta in mobilul ce determina consimtamantul; scop concret, subiectiv si inavriabil de la contract la contract; si care uneori reiese iar alteori nu reiese din cuprinsul contractului; acest de al doilea scop este numit cauza mediata sau finala ori cauza impulsiva sau determinanta; iar pentru a evoca includerea acestor doua scopuri, s-a spus cateoria moderna a cauzei este dualista; ca ea cuprinde doua cauze; in realitate, in cadrul acestei teorii, primul scop este doar un mijloc in vederea realizarii celui de al doilea scop, care este scopul propriu-zis al contractului.

Textele legale care justifica teoria moderna a cauzei. Daca, asa cum am aratat mai inainte, din cuprinsul dispozitiilor legale sedes materiae privitoare la cauza, art. 966-968 C. civ., nu rezulta ce se intelege prin notiunea de cauza, dimpotriva, din alte dispozitii ale codului rezulta expres sau implicit includerea in notiunea de cauza nu numai a scopului obiectiv imediat, ci si a scopului subiectiv imediat, a mobilului determinant la contractare.

La acest scop subiectiv se refera urmatoarele dispozitii legale: "eroarea nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei" (art. 954, alin I, C. civ.);  adica, in interpretarea subiectiva, numai cand eroarea priveste calitatile substantiale ale obiectului pe care partea le-a avut in vedere si in lipsa carora nu ar fi contractat; "eroarea nu produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala pentru care s-a facut conventia" (art. 954, alin. 2, C. civ.); adica, nulitatea va opera numai cand insusirile personale ale contractantului constituie mobilul contractarii, ca in cazul donatiei sau al mandatului; "vanzatorul este supus la raspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vandut, daca, din cauza acelora, lucrul nu este bun de intrebuintat, dupa destinarea sa, sau intrebuintarea sa e atat de micsorata, incat se poate presupune ca cumparatorul nu l-ar fi cumparat, sau n-ar fi dat pe dansul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile" (art. 1352 C. civ.); adica, potrivit textului, ceea ce il determina pe cumparator sa cumpere bunul este intrebuintarea pe care el o are in vedere; deci, o apreciere subiectiva; "tranzactia facuta pe documente dovedite in urma false este nula" (art. 1714 C. civ.); or, cum documentele pe baza carora partile tranzactioneaza pot varia de la tranzactie la tranzactie, inseamna ca realitatea documentelor constituie un mobil subiectiv care determina partile sa contracteze.

Aplicatii ale teoriei moderne a cauzei. In aplicarea teoriei moderne a cauzei, instantele noastre judecatoresti au dat solutii care au largit continutul notiunii de cauza, prin aceea ca au invalidat contractele al caror motiv impulsiv si determinant s-a dovedit a fi ilicit, imoral sau contra normelor de comportare sociala;  asa de exemplu, s-a pronuntat: nulitatea pentru cauza ilicita a unei tranzactii incgeiate de un inculpat cu partea vatamata, prin care aceasta obtine de la inculpat o suma considerabil disproportionata in raport cu prejudiciul real suferit; nulitatea pentru cauza ilicita a unei conventii prin care un barbat casatorit, abandonat vremelnic de sotia sa, promite concubinei sa se casatoreasca cu ea, daca va divorta de sotia sa, si se obliga sa o despagubeasca cu o suma de bani in caz de revenire a sotiei la domiciliul conjugal; nulitatea pentru cauza imorala a unui contract prin care, impotriva regulilor de convietuire sociala, o parte profitand de ignoranta sau starea de constrangere in care se afla cealalta parte, obtine de la aceasta avantaje disproportionate in raport cu obligatia pe care si-o asuma; nulitatea pentru cauza imorala a unor contracte de vanzare-cumparare sau de intretinere in cazurile in care acestea ascund, in realitate, donatii deghizate facute cu scopul de a determina pe cei gratificati sa inceapa sau sa continue relatii de concubinaj.

Cerintele de validitate a cauzei Pentru a fi valabila, cauza trebuie sa indeplineasca doua cerinte anume prevazute de art. 966 si 968 din Codul civil.

- Cauza trebuie sa existe si sa fie reala art. 966 C. civ. prevede aceasta cerinta in urmatoarea formulare negativa: " obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa . . . nu poate avea nici un efect"; dupa unii autori, absenta si falsitatea cauzei se confunda, fie prin aceea ca notiunea de cauza falsa este cuprinsa in aceea de cauza inexistenta, fie prin aceea ca falsitatea cauzei implica absenta acesteia sau o eroare asupra existentei cauzei; dupa alti autori, in caz de inexistenta ne aflam fie in prezenta unei cauze false, fie in prezenta unei erori asupra cauzei; inexistenta si falsitatea cauzei sau inexistenta si eroarea asupra cauzei se confunda uneori, iar alteori apar ca distincte.

- Cauza trebuie sa fie licita si conforma cu regulile de comportare sociala; potrivit art. 966 C. civ,. obligatia intemeiata pe o cauza ilicita "nu poate avea nici un efect", iar potrivit art. 968 C. civ., este ilicita cauza "contrarie bunelor moravuri si ordinii publice"; in terminologia curenta, ilicitatea cauzei are un dublu inteles: un inteles larg, vizat de art. 968 C. civ., care se refera la incalcarea normelor legale imperative si regulilor de comportare sociala; si un inteles restrans, care se refera numai la incalcarea normelor legale imperative; din acest al doilea inteles rezulta distinctia intre contractele ilicite si contractele imorale.

Dovada cauzei. Potrivit art. 967 C. civ., contractul este valabil desi "cauza nu este expresa" (alin. 1), ea fiind "prezumata pana la dovada contrarie" (alin. 2); altfel spus, existenta cauzei este prezumata chiar daca inscrisul contractual nu o prevede expres; de unde si consecinta ca intr-un asemenea caz, sarcina dovedirii neexistentei cauzei revine partii contractante care o invoca.

In ce priveste admisibilitatea mijloacelor de proba pentru stabilirea inexistentei, falsitatii, ilicitatii sau imoralitatii cauzei, se face distinctia urmatoare: cand cauza este prevazuta in inscrisul contractual, dovada trebuie facuta tot prin inscrisuri (art. 1191, alin. 2, C. cvi.); cand cauza nu este prevazuta in inscrisul contractual, dovada se poate face prin orice mijloc de proba.

Inscrisurile contractuale cauzale, partial cauzale si acauzale Privite prin prisma cauzei, inscrisurile contractuale sunt susceptibile de o asemenea clasificare, care la randul ei prezinta interes deopotriva practic si teoretic.

- Sunt inscrisuri cauzale sau cauzate cele in care se prevede atat scopul imediat cat si scopul medial al contractarii; de exemplu: cumpar cabalina in vederea reproductiei, cu o anumita suma de bani; ceea ce inseamna ca, daca nu este apta de reproductie, nu se poate realiza scopul mediat al contractarii.

- Sunt inscrisuri partial cauzale sau cauzate cele in care se prevede numai scopul imediat al contractarii; de exemplu:  cumpar cabalina cu pretul de . . . lei; intr-o asemenea ipoteza, scopul mediat va putea fi dovedit, cand acesta a fost determinant la contractare, prin mijloace de proba extrinseci inscrisului contractual.

- Sunt inscrisuri acauzale, acauzate sau abstracte cele in care nu se prevede nici chiar scopul imediat alcontractarii; de exemplu: A recunoaste ca datoreaza lui B suma de 100.000 lei; intr-o asemenea ipoteza, atat scopul imediat cat si scopul mediat al contractarii vor putea fi dovedite prin mijloace de proba extrinseci inscrisului contractual.

Este deci de observat ca, in temeiul dispozitiilor precizate ale art. 967 C. civ., obligatiile contractuale sunt prezumate cauzale chiar daca sunt constatate in inscrisuri acauzale; aceasta este regula; prin exceptie, dupa cum aratam in continuare, obligatiile contractuale constatate in titluri de credit devin acauzale in caz de transmitere.

Titlurile de credit sunt inscrisuri unilaterale si acauzale prin care se constata existenta unor obligatii civile sau comerciale autonome.

Dintre clasificarile posibile ale acestor inscrisuri mentionam, ca prezentand interes pentru clasificarea obligatiilor pe care le constata, urmatoarele: clasificarea in titluri de credit propriu-zise, ca biletul la ordin sau cambia, si inscrisuri asimilate titlurilor de credit, ca bilatele de calatorie, de spectacole sau din diferitele sisteme de loterie; si clasificarea in titluri de credit nominative, in care se inscrie numele creditorului, ca in cazul actiunilor comerciale, la ordin, in care se inscrie numai numele primului creditor, ca in cazul cambiei, si la purtator, in care nu se unscrie nici un nume, ca in cazul cecului la purtator.

Unele titluri de credit, cum sunt mai ales biletul la ordin si cambia, constata adesea obligatii contractuale; de exemplu: cumparatorul se poate obliga la plata pretului semnand un bilet la ordin; sau, imprumutatul se poate obliga larestituirea capitalului si a dobanzilor semnand o cambie.

Biletul la ordin este un inscris prin care o persoana,  numita emitent, isi asuma obligatia de a plati el insusi unei alte persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acesteia, o anumita suma de bani, la data si locul stabilite in inscris.

Cambia este un inscris prin care o persoana, numita emitent, isi asuma obligatia de a face sa se plateasca de catre o alta persoana, numita tras, unei a treia persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acesteia, o anumita suma de bani, la data si locul stabilite in inscris.

Prin comparatie cu alte inscrisuri, adica cu cele de drept comun, biletul la ordin si cambia prezinta urmatoarele trasaturi specifice: sunt inscrisuri literale, in intelesul ca ele confera numai drepturile ce rezulta din litera lor, fara posibilitatea de a fi completate sau modificate pe cale de interpretare judiciara; sunt inscrisuri ad disponendum, adica sunt cerute nu numai ca mijloace de proba sau cerinte de valabilitate, ci si pentru a putea dispune de drepturile de creanta pe care le constata; si sunt inscrisuri cu valoare de titluri executorii, in intelesul ca, in caz de litigiu, rostul instantei este, de regula, doar acela de a le investi cu formula executorie.

Se spune, asa cum o facem si noi, ca obligatiile constatate prin cambie sau biletul la ordin sunt autonome sau acauzale, adica sunt interdependente de cauza lor; este insa de facut urmatoarea distinctie: a) in raportul contractual primar, initial sau fundamental, obligatiile sunt cauzale; de exemplu: A semneaza lui B un bilet la ordin pentru ca acesta sa-i imprumute o suma de bani; daca imprumutul nu s-a efectuat, iar B il urmareste in justitie in vederea executarii pe A, acesta ii va putea paraliza actiunea prin opunerea exceptiei lipsei de cauza a obligatiei asumate; b) in raporturile contractuale subsecvente obligatiile devin acauzale; astfel, in exemplul dat, daca B a transmis biletul la ordin prin cesiune sau prin gir lui C, acesta il va putea urmari si executa pe A, fara ca el sa-i poata opune exceptia lipsei de cauza a obligatiei asumate.