Izvoarele dreptului comercial

Izvoarele dreptului comercial

1. Aspecte comune

In sens formal, prin izvor de drept comercial se intelege forma de exprimare a normelor juridice care reglementeaza "materia comerciala".

Art. 1 din Codul comercial prevede: "In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codicele civil".

Interpretand aceasta prevedere se poate constata ca legiuitorul a stabilit, pe de o parte, izvoarele principale ale dreptului comercial si, pe de alta parte, ierarhizarea acestora.

Totodata, se poate observa ca interpretarea pozitiva a textului trebuie sa conduca la concluzia ca, in activitatea de comert se aplica, in primul rand, legile comerciale (Codul comercial si legile speciale) si unde acestea nu dispun, se aplica dreptul civil (Codul civil si legislatia speciala).

Practica comerciala a dovedit ca cele doua izvoare intemeiate pe dreptul scris nu sunt suficiente, mai ales in cazul lacunelor (lipsa unei dispozitii din legea comerciala care sa se aplice sau sa se adapteze la speta respectiva).

Din punct de vedere istoric, problema existentei altor izvoare de drept comercial a aparut in exprimarea Codului comercial german din anul 1861, care cuprindea urmatoarea dispozitie: "In materie de comert, daca acest cod nu dispune intr‑altfel, sunt aplicabile uzurile comerciale, iar in lipsa lor, dreptul civil general".

Aceasta dispozitie a fost insusita, cu unele modificari, si de legiuitorul italian , in Codul Comercial din anul 1882, care dispunea: "In materie de comert se aplica legile comerciale. Daca acestea nu dispun, se aplica uzurile comerciale, uzurile locale sau speciale. In lipsa se aplica dreptul civil".

In Codul comercial francez din anul 1808 nu exista nicio dispozitie similara.

Totodata, se poate observa ca in Codul civil italian din anul 1865, art. 3 alin. 2 din titlul preliminar legiuitorul dispune: "Ori de cate ori un litigiu nu poate fi dezlegat printr‑o dispozitie precisa a legii, se va tine seama de dispozitiunile care reglementeaza cazuri similare sau o materie analoga; daca totusi exista indoiala, se va hotari dupa principiile generale ale dreptului".

In dreptul roman, uzul (sau cutuma, obiceiul) ‑ care figureaza ca izvor de drept in dreptul italian, dar suprimat de legiuitorul roman ‑ ramane totusi in discutie in practica jurisprudentiala.

In ceea ce priveste analogia si principiile generale despre care vorbeste Codul civil italian, acestea raman o problema care preocupa atat practica cat si teoria de specialitate. Problema poate fi rezolvata in functie de acceptiunea pe care o dam notiunii de izvor de drept.

Prin izvor de drept se intelege forma generatoare prin intermediul careia dreptul se realizeaza ca norme juridice pozitive, obligatorii. Din acest punct de vedere, normele juridice care actioneaza asupra materiei comerciale sunt exprimate, in primul rand, prin legi scrise si in al doilea rand, prin uzuri (obiceiuri ale comerciantilor). In cazul in care cel ce aplica legea constata unele lacune ale acesteia, nimic nu‑l impiedica sa apeleze la analogia dreptului si, mai cu seama, la principiile generale ale acestuia.

Notiunea de izvor de drept are doua intelesuri:

in sens material, ea desemneaza conditiile materiale care genereaza normele juridice;

in sens formal, reprezinta forma pe care o imbraca normele juridice care reglementeaza "materia comerciala".

Potrivit articolului 1 din Codul comercial: "In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune, se aplica Codicele civil". Din interpretarea literala a acestui articol, reiese ca izvoarele dreptului comercial sunt Codul comercial si Codul civil; prin interpretarea extensiva a articolului, deoarece nu tot dreptul comercial se afla in Codul comercial, intelegem ca principalul izvor al dreptului comercial il constituie legile comerciale, cuprinzand atat Codul comercial, cat si legile comerciale speciale. Tot astfel vom concluziona ca un alt izvor il constituie legea civila, prin care intelegem atat Codul civil, dar si legile civile speciale.

In Codul comercial italian, care a constituit modelul codului comercial roman, se mai prevedea inca un izvor de drept comercial si anume uzurile; legiuitorul roman nu enumera uzul ca izvor de drept comercial dar, pentru ca practica a dovedit ca izvoarele scrise nu sunt suficiente - de exemplu, in cazul lipsei vreunei dispozitii in legea comerciala care sa se aplice sau sa se adapteze unei spete date, ‑ jurisprudenta recurge si la izvoarele nescrise (in dreptul nostru, in materie comerciala, dar si civila, se enumera ca izvor "obiceiul locului" sau "obiceiul din partea locului").

Asadar, cea mai simpla clasificare a izvoarelor de drept comercial distinge intre izvoare scrise si izvoare nescrise.

2. Legi scrise. Codul comercial roman adoptat in anul 1887

2.1. Codul comercial roman

Din 1840, in Tara Romaneasca a intrat in vigoare Codul de comert,  dupa modelul Codului comercial francez din 1808; in 1864 s‑a aplicat si in Moldova. In Transilvania era folosit Codul de comert maghiar din 1877, care era o reproducere a Codului de comert german din 1862.

La 1 septembrie 1887, a intrat in vigoare Codul comercial roman, aplicabil si astazi, dupa modelul Codului de comert italian (publicat la 30 octombrie 1882).

Codul comercial roman constituie reglementarea de baza a activitatii comerciale, cuprinzand norme juridice referitoare la institutiile fundamentale ale dreptului comercial

fapte de comert;

comerciantii;

obligatiile comerciale

Legi comerciale speciale si alte acte normative cu caracter comercial

Legile comerciale speciale reglementeaza anumite aspecte ale activitatii comerciale. Principalele legi speciale sunt:

Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata, modificata si com­pletata

Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, republicata si modificata;

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, modificata si completata prin Legea nr. 298/2001;

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, modificata si completata prin OUG nr. 173/2008 si prin Legea nr. 277/2009;

Legea nr. 58/1998 - Legea bancara, modificata prin Lege nr. 458/2003;

Legea nr. 82/1991 - Legea contabilitatii, modificata si republicata;

Legea nr. 58/1934 privind cambia si biletul la ordin;

Legea nr. 59/1934 privind CEC‑ul;

Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de con­signatie.

Cu privire la corelatia dintre Codul comercial si legile comerciale speciale se aplica principiul "specialia generalibus derogant", potrivit caruia in concursul dintre legile speciale si cele generale (cum este, de exemplu, Legea nr. 31/1990, republicata, privind societatile comerciale si Codul comercial) se acorda prioritate celor speciale.

Pentru ca notiunea de lege comerciala trebuie inteleasa in sensul larg, de act normativ adoptat de organismele competente ale statului, intre izvoarele scrise ale dreptului comercial se vor incadra si decretele‑legi, decretele, ordonantele si hotararile guvernului, ordinele, instructiunile si regulamentele ministrilor ori ale altor conducatori ai administratiei publice centrale sau locale, cand contin norme juridice reglementand activitatea comerciala.

3. Uzul, cutuma sau obiceiul juridic

3.1. Notiune si caractere

Uzul reprezinta o practica indelungata (atitudini, comportari), care are un anumit grad de vechime, repetabilitate si stabilitate aplicata unui numar nedefinit de comercianti, care poate avea sau nu, caracter de izvor de drept.

In legislatiile in care uzul este mentinut ca izvor de drept alaturi de legea scrisa, comerciala, nu exista dificultate de interpretare.

In lipsa unei dispozitii scrise, se va aplica uzul intocmai ca si legea scrisa, cu aceeasi putere obligatorie.

Ca denumire, in unele legislatii (dreptul italian) aceste practici generale sau speciale ori locale apar sub formula de "uzuri" ; in dreptul romanesc termenul acesta se confunda cu "obiceiul" (cutuma), iar in dreptul comertului international termenul utilizat este cel de "uzante".

Indiferent de terminologia folosita, uzurile prezinta:

caracter general, colectiv, impersonal si repetabil, aplicandu‑se unui numar nedeterminat de comercianti, pe un anumit teritoriu sau cu privire la o anumita categorie de produse.

Prin caracterul general, colectiv, impersonal si repetabil uzurile se aseamana cu normele juridice dar, spre deosebire de acestea, nu sunt edictate sau sanctionate de stat. Uzurile sunt reguli de conduita create de comercianti in practica lor comerciala;

caracter obiectiv, in sensul ca se concretizeaza in acte juridice si fapte materiale (pozitive, negative) care s‑au aplicat in mod repetat intr‑o perioada mai lunga de timp. Vechimea, continuitatea este de esenta uzurilor.

3.2. Clasificarea uzurilor

Cea mai importanta clasificare a uzurilor comerciale se face in functie de forta lor juridica, in:

q uzuri normative (legale, de drept, cutume);

q uzuri conventionale (interpretative, de fapt).

q Uzurile normative

Particularitatile uzurilor normative se exprima in: generalitate, imper­sonalitate si obligativitate. Aceste uzuri constituie izvor de drept si se aplica intocmai ca o norma juridica. Ele determina drepturile si obligatiile partilor, fie reglementand raporturile sociale inca neprevazute de lege, fie interpretand dispozitiile legii. In unele cazuri uzurile se aplica impotriva unei dispozitii legale care nu este de ordine publica.

Obiectul de reglementare al uzurilor normative este atat contrac­tual, cat si extracontractual (de exemplu, uzurile porturilor sau burselor).

Uzurile normative, acolo unde sunt recunoscute, au valoarea unor norme juridice supletive. Partile pot inlatura aplicarea uzurilor normative prin stabilirea in contract a unor clauze contrare continutului acestora.

Din punct de vedere probatoriu, uzurile normative se prezuma a fi cunoscute intocmai ca si legea, urmand a fi aplicate de judecator chiar din oficiu.

q Uzurile conventionale

Uzurile conventionale au forta juridica asemanatoare clauzelor contractuale, iar fundamentul lor consta in principiul libertatii de vointa a partilor. Uzurile conventionale se aplica cu titlu de clauza contractuala si reprezinta vointa expresa sau tacita (prezumata) a partilor. Prezumtia este simpla si relativa, in sensul ca partile o pot inlatura facand dovada contrara. Ca si in cazul uzurilor normative, uzurile conventionale pot fi inlaturate, prin vointa expresa sau tacita a partilor.

Rolul uzurilor interpretative este acelasi ca si in cazul celor normative si anume: stabilirea drepturilor si obligatiilor partilor.

Uzurile comerciale intervin:

in legatura cu incheierea contractului comercial (o anumita comportare valoreaza consimtamant);

in legatura cu continutul contractului (completarea clauzelor stabilite in contract);

in faza de executare a obligatiilor contractuale (sanctiuni aplicate debitorului pentru neexecutarea obligatiilor).

Din punct de vedere probatoriu, uzurile conventionale trebuie dovedite cu orice mijloc de proba, fiind un element de fapt.

Temeiul fortei juridice a uzurilor conventionale consta in vointa expresa sau prezumata a partilor "Clauzele obisnuite intr‑un contract se subinteleg, desi nu sunt exprese intr‑insul" (art. 981 C. civ).

In concluzie, uzurile conventionale sunt clauze care se "subinteleg", pentru ca ele exprima vointa obisnuita a partilor.

In dreptul nostru, uzurile comerciale apar sub forma "obiceiului" juridic (art. 600, 607, 970 al.2, 980, 981, 1447 C. civ.), vorbindu‑se despre "obiceiul locului" sau "obiceiul din partea locului".

O referire expresa a uzantelor se aplica in comertul international, in regulamentul C.A.B. conform caruia: "Completul de arbitraj solutioneaza litigiile pe baza normelor dreptului material aplicabil conducandu‑se dupa prevederile contractului si tinand seama de uzantele comerciale".

Un alt criteriu de clasificare a uzurilor se refera la intinderea aplicarii lor in spatiu, conform caruia uzurile pot fi:

locale, atunci cand se aplica pe o anumita piata comerciala, port etc.;

speciale, cele care se refera la o anumita ramura de activitate sau produse (lemn, cereale, fructe);

generale, cand se aplica tuturor raporturilor comerciale.

In dreptul comertului international unele dintre uzante au fost uniformizate, fie prin contracte ‑ tip, conditii generale elaborate de comercianti, fie de organisme internationale, cum ar fi Camera de Comert Internationala de la Paris, care in anul 1953 a elaborat asa‑numitele reguli INCOTERMS. Regulile INCOTERMS constituie o codificare a uzantelor in materia contractului de vanzare internationala de marfuri, in special pentru Europa.