Potrivit tratatului de la Roma (1957) si a dispozitiilor adoptate ulterior de catre institutiile sale, Uniunea Europeana urma sa se realizeze treptat, pe etape, mai intai sub forma unei uniuni vamale si apoi a unei uniuni economice si monetare, implicand, in prima etapa, asigurarea liberei circulatii a marfurilor, iar in a doua etapa libera circulatie a capitalurilor, serviciilor, fortei de munca si adoptarea monedei unice in teritoriul comunitatii. Intr-o etapa viitoare se prevedea si realizarea uniunii politice a tarilor membre.
In conceptia Tratatului de la Roma, uniunea economica si monetara implica pe langa unificarea politicilor economice generale si sociale ale tarilor membre si o convertibilitate reciproca totala si ireversibila a monedelor tarilor membre si apoi punerea in circulatie a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economica si monetara aveau un caracter general, sarcina concretizarii lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia ca Uniunea vamala este o realizare prea fragila, singura nefiind in masura sa sustina edificarea pietei unice si a altor obiective cuprinse in tratat, fapt ce impunea ca uniunea economica sa treaca printr-o uniune monetara.
Daca pana in 1970 nu s-au intreprins masuri pe linia realizarii uniunii monetare, deteriorarea situatiei monetare pe plan international, precum si masurile luate de SUA pe linia intaririi dolarului american pe piata internationala, au relansat discutiile tarilor comunitare pentru integrarea monetara in cadrul comunitatii prin stabilirea unei identitati monetare proprii in raport cu dolarul. In acest sens, Acordul de la Washington-Smithsonian Agreement - din 1971, restabilea o oarecare ordine in relatiile monetare dintre dolar si monedele europene, fixand noi raporturi privind ratele de schimb, sub forma de paritati. S-a convenit ca monedele tarilor din Comunitatea Europeana sa oscileze in jurul unei marje de 2,25% peste si sub paritatea dolarului, fata de 9% cat era in acel moment.
Deteriorarea continua a situatiei economice si sociale din tarile Uniunii Europene, tulburarile monetare produse pe pietele de schimb, au diminuat, pentru un timp, interesul realizarii Uniunii Monetare. Deci, Planul Werner (1970) {care prevedea realizarea intr-o perioada de 10 ani, in doua etape, a unei uniuni economice si monetare avand ca obiective: asigurarea convertibilitatii depline a monedelor tarilor membre, eliminarea marjelor de fluctuatie a cursurilor valutare si introducerea unei monede unice} n-a putut fi aplicat, singurele realizari mai importante fiind crearea la 24 aprilie 1972 a dispozitivului ,,sarpelui monetar " si infiintarea in aprilie 1973 a Fondului European de Cooperare Monetara (FECOM) care sa se ocupe de finantarea europeana.
Tarile participante la ,,sarpele monetar " si-au luat angajamentul la 24 aprilie 1972 de a nu permite fluctuatii ale cursurilor valutare reciproce mai mari de 2,25% (asa zisa fluctuatie concentrata). Fata de monedele celorlalte tari, membre sau nemembre ale CEE, cursurile valutare din sarpele monetar flotau liber. Acest sistem si-a incheiat activitatea in martie 1979, ca efect al crearii Sistemului Monetar European, al carui obiectiv declarat era crearea unei zone de stabilitate monetara in EUROPA Occidentala, care sa protejeze economiile acestor tari de instabilitatea financiar - monetara internationala si, in mod deosebit, de fluctuatiile puternice ale dolarului american in acea perioada, precum si relansarea procesului de integrare europeana. Sistemul monetar european a insemnat nasterea unei noi monede - ECU (European Currency Unit)- ca unitate de cont. Cursul de schimb al ECU se calculeaza ca o medie ponderata a unui cos valutar alcatuit din monedele statelor comunitare.
ECU - ul constituie un instrument de reglementare a relatiilor monetare dintre bancile centrale, valoare de rezerva si valoare de schimb contra numerar, in cadrul noului mecanism de plati si credit.
