Aristotel (384 - 322 i.e.n) considera ca acele corpuri care sunt mai grele cad mai repede decat cele usoare, aceasta idée ramanand valabila pana in secolul al XVI-lea.
Elev al lui Straton din Lampsakos, Aristarchus din Samos (310 - 230 i.e.n) incearca sa determine distantele pana la Luna si Soare. In ceea ce priveste conceptia cosmologica a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pamant a unei miscari combinate.
Hiparchus din Niceea (190 - 125 i.e.n) este considerat cel mai mare astronom al antichitatii grecesti. El ajunge la o foarte exacta apreciere a lungimii anului si contribuie la alcatuirea unui catalog de stele.
Potrivit lui Ptolomeu (90 - 168 i.e.n), Pamantul se afla in centrul sistemului solar, iar Soarele, Luna si restul planetelor se invarteau in jurul acestuia. Cand observatiile astronomice au venit in contradictie cu ideile lui Ptolomeu, traiectoriile planetelor au fost reconcepute astefel incat sa se potriveasca totusi teoriei; totusi, desi nu se bucura de sustinerea tuturor ganditorilor greci, teoriile lui Ptolemeu au ramas in picioare pana in Evul Mediu.
In secolele al XV-lea si al XVII-lea, in Europa stiinta a cunoscut un mare avant. Marii ganditori, deschizatori de drumuri si noile instrumente stiintifice au schimbat radical conceptiile despre univers si locul omului in el.
Primul care a prezentat o imagine noua si revolutionara a universului a fost Nicolaus Copernicus (1473-1543). El a sustinut ca Soarele este centrul universului, iar planetele se rotesc in jurul sau. Nici Pamantul nu facea exceptie, el efectuand in fiecare an o miscare de revolutie in jurul Soarelui si zilnic o miscare de rotatie in jurul axei proprii. Pentru prima oara s-a lansat si idea ca Luna ar fi satelit al Pamantului.
Desi nu fusese prezentata inca o dovada clara a certitudinii ideilor lui Copernicus, vechiul model al lumii se prabusea. O lovitura decisive a fost data de astronomul danez Tycho Brache (1546-1601) care a adunat o multitudine de date astronomice fara ajutorul vreunui telescop. Ultimul, deoarece dupa 8 ani de la moartea sa, Galileo Galilei (1564-1642) inventeaza telescopul refractor, denumit ulterior "luneta Galilei", cu un grosisment de 30X cu ajutorul careia a descoperit fazele planetei Venus, primii patru sateliti ai lui Jupiter si reuseste sa alcatuiasca prima harta a Lunii.
Johann Kepler (1571-1630) a adus dovezi zdrobitoare in favoarea ideilor lui Copernicus cand in 1609-1619 a prezentat cele trei legi ale miscarii planetare:
legea orbitelor: toate planetele se misca in jurul Soarelui pe orbite (traiectorii) eliptice, in focarul comun fiind Soarele;
legea ariilor: raza vectoare care uneste Soarele cu o planeta matura (descrie) arii egale in intervale de timp egale;
legea perioadelor: patratul perioadei de revolutie a unei planete in jurul Soarelui este direct proportional cu cubul distantei medii a planetei pana la Soare.
In secolul al XVII-lea, Isaac Newton (1642-1727) a demonstrate ca Pamantul si restul planetelor nu sunt entitati separate, ci sunt guvernate de aceleasi legi naturale; de fapt toate corpurile materiale se supun celor trei legi ale miscarii.
O alta contributie importanta a lui Newton a fost formularea conceptului de atractie universala si a principiilor matematice conform carora functioneaza. Prin legile descoperite, Newton a confirmat teoria heliocentrica. Acest model universal, guvernat de legile newtoniene a dainuit in timp neschimbat pana la revolutia stiintifica din secolul al XX-lea, initiate de Albert Einstein.
O importanta deosebita cercetarilor stiintifice a fost data si de descoperirile din domeniul medicinii.
