Totul a inceput prin anii '60 (in 1962, ca sa fim mai exacti). Jack Kennedy se afla la Casa Alba, Beatles-ii tocmai isi inregistrasera primul single de succes (Love Me Do), iar Christa Speck, o nemtoaica superba, fusese aleasa Playmate of the Year. Multi americani se bucurau de o perioada de prosperitate. Totusi, in alte parti se extindea comunismul si, o data cu el, teribile arme de distrugere.
Ca masura de precautie impotriva unui iminent razboi atomic, Fortele Aeriene ale Statelor Unite (USAF) au insarcinat un mic grup de cercetatori cu o activitate deosebita: crearea unei retele de comunicatie care sa supravetuiasca unui razboi atomic. Conceptul lor era revolutionar: o retea fara control centralizat. Daca unul (sau zece, sau o suta) dintre noduri ar fi fost distrus, sistemul ar fi continuat sa functioneze. Pe scurt, aceasta retea (destinata exclusiv uzului militar) ar fi supravietuit insasi Apocalipsei (chiar daca noi nu am fi supravietuit).
Persoana cu cea mai mare responsabilitate pentru crearea Internetului este Paul Baran. In 1962, Baran lucra la RAND Corporation, "masina de gindit " insarcinata cu dezvoltarea acestui concept. In viziunea lui Baran, constructia retelei semana foarte mult cu o plasa de peste. In de-acum faimosul sau memorandum intitulat "Despre comunicatiile distribuite: introducere in reteaua de constructii distributive ", Baran explica:
Reteaua centralizata este in mod cert vulnerabila din moment ce distrugerea singurului nod central va duce la intreuperea comunicatiilor intre statiile finale. In practica, retelele de comunicatii contin o combinatie de componente stea si plasa. O astfel de retea este denumita retea "descentralizata ", deoarece ea nu se bazeaza intotdeauna pe un singur nod.
Modelul lui Baran era complex. Prezentarea sa acoperea fiecare aspect al retelei propuse, inclusiv conventiile de rutare (dirijare). De exemplu, datele urmau sa parcurga reteaua prin orice canale disponibile la un moment dat. Pe scurt, datele isi stabilesc in mod dinamic ruta de parcurs pentru fiecare etapa a drumului. Daca datele ar fi intilnit vreo problema la una din "intersectiile drumurilor " din Internet, ar fi luat-o pur si simplu pe un alt drum. Propunerea lui Baran lua in calcul toate posibilitatile. De exemplu, un nod de retea ar fi acceptat un mesaj doar daca ar fi avut spatiu disponibil pentru stocarea sa. In acelasi fel, daca un mesaj ar fi gasit toate nodurile indisponibile (scenariul "toate liniile ocupate "), ar fi asteptat in nodul curent pina cind una dintre cai ar fi devenit disponibila. In acest mod, reteaua ar fi oferit un mod inteligent de transport al datelor. Baran a mai detaliat si alte aspecte ale retelei, printre care:
Securitatea Scheme de prioritate (si dispozitive pentru evitarea supraincarcarii retelei) Hardware Costuri
In general, Baran a specificat in amanuntime toate detaliile care au dus la nasterea acestei retele. Din nefericire, ideile lui erau prea avansate pentru acea vreme. Pentagonul avea prea putina incredere in astfel de concepte radicale. Baran a oferit oficialilor apararii un raport in 11 volume care a fost destul de repede abandonat in rafturi.
Ochelarii de cal ai Pentagonului au intirziat nasterea Internetului, insa nu pentru mult timp. Prin 1965 au inceput din nou sa se miste lucrurile. S-au alocat fonduri pentru dezvoltarea unei retele de calculatoare descentralizate, iar in 1969 reteaua a devenit realitate. Sistemul a fost denumit ARPANET.
Pe masura ce retelele s-au dezvoltat, ARPANET s-a dovedit a fi una destul de simplista, fara asemanari importante cu Internetul de astazi. Topologia sa consta din legaturi intre masinile din patru institutii academice (Institutul de Cercetari Stanford, Universitatea Utah, Universitatea California din Los Angeles si Universitatea California din Santa Barbara).
Una dintre aceste masini era un DEC PDP-10. Cei mai in virsta dintre cititori probabil isi mai amintesc acest model. Acestea erau niste "bestii " masive, antice, acum mai folositoare ca mobila decit ca dispozitive de calcul. Am amintit aici despre PDP-10 pentru a povesti o alta legenda din istoria calculatoarelor (una pe care multi ditre dumneavoastra nu ati auzit-o niciodata). Prin aceasta paranteza, sper sa va pot oferi un cadru de referinta pentru a va da seama de cit de mult s-a intimplat acest lucru in istoria calculatoarelor.
S-a intimplat cam in aceeasi perioada cind in Seattle, Washington, o firma a inceput sa ofere servicii de time sharing (acces partajat) pe calculatoarele sale. Compania a angajat doi tineri straluciti pentru a-i testa software-ul.
Acesti tineri excelau amindoi in stiinta calculatoarelor si se spune ca erau inzestrati si cu arta gasirii vulnerabilitatilor din sistemele de calcul. In schimbul testarii software-ului firmei, tinerilor li s-a oferit acces gratuit prin dial-up la o masina PDP-10. Din nefericire pentru baieti, firma a dat faliment in scurt timp, insa experienta acumulata le-a schimbat total vietile. In acea vreme, cei doi erau cam la virsta liceului. Acum, sunt pe la 40 de ani. Puteti sa le ghiciti identitatea? Cei doi baieti erau Bill Gates si Paul Allen (N.T. Cei doi fondatori ai firmei Microsoft).
Oricum, pina in 1972 ARPANET avea deja cam 40 de gazde (in termenii de astazi, ceva mai putin decit o retea locala - LAN). In acel an, Ray Tomlinson, membru al firmei Bolt, Beranek and Newman, Inc., a schimbat modul de comunicare in retea. Tomlinson a creat posta electronica (e-mail).
Inventia lui Tomlinson a reprezentat cel mai notabil eveniment al deceniului respectiv in domeniul calculatoarelor. Posta electronica permitea o comunicare simpla, eficienta si ieftina intre diferitele noduri ale retelei. In mod natural, acest lucru a condus la aparitia unor discutii mult mai active si la un schimb deschis de idei. Deoarece un mesaj e-mail putea avea mai multi destinatari, aceste idei au fost implementate mult mai rapid. (Ginditi-va la diferenta dintre e-mail si telefon. Cu citi oameni ati putea vorbi simultan folosind un sistem modern de teleconferinta? Comparati acest numar cu acela al oamenilor cu care puteti comunica printr-un singur mesaj e-mail. Pentru grupurile de cercetatori, e-mail-ul nu poate fi egalat.) Din acest punct de vedere, Internetul se nascuse. In 1974, Tomlinson a contribuit la un alt pas important. El (in paralel cu Vinton Cerf si Robert Khan) a inventat protocolul TCP (Transmission Control Protocol). Acest protocol a insemnat o alta modalitate de a transfera datele prin retea, bit cu bit, si de a le reasambla apoi la celalalt capat.
In 1975, ARPANET era o retea complet functionala. Bazele fusesera puse si era timpul ca guvernul Statelor Unite sa o revendice. In acel an, controlul ARPANET a fost incredintat unei organizatii denumita pe atunci United States Defense Communications Agency (Agentia Statelor Unite pentru Comunicatii in Domeniul Apararii), care a devenit mai tirziu Defense Information Systems Agency (Agentia pentru Sisteme de Informatii din Domeniul Apararii).
Pina acum, Internetul este cea mai mare si mai complexa structura proiectata vreodata de om.
