In Europa Centrala si Orientala
In secolul al XIII-lea, consolidarea puterii regale din Cehia marele stat feudal al Europei Centrale, si recunoasterea independentei tarii de catre imparatul german Frederic II Hohenstaufen, a conferit statului o apreciabila importanta internationala. Aceasta - mai ales dupa ce Ottocar II Premysl (1253-1278) a anexat regatului sau Austria, precum si regiunile slave din sudul Dunarii (Stiria, Carinthia, Craina), intinzand hotarele regatului de la izvoarele Elbei si Oderului pana la Marea Adriatica. De asemenea - dupa ce, sub domnia lui Vaclav II (m. 1305), Habsburgii au acceptat ca Cehia si Polonia sa se uneasca intr-un singur stat.
Regii cehi, din noua dinastie de Luxemburg, Carol I (1346 - 1378) si Vaclav IV (1378 - 1419) au devenit totodata si imparati ai Germaniei. De asemenea Sigismund, care in 1386 este ales si rege al Ungariei si care in 1415 a hotarat arderea pe rug a lui Jan Hus. Nemultumirile mestesugarilor, a plebei orasenesti si a taranilor au dus - ca urmare si a propagandei exponentilor reformei si a arderii pe rug a lui Jan Hus si eronimi din Praga - la izbugnirea marelui razboi taranesc din Cehia (1419), condus de Jan Zizka. In 1420, papa Martin al V-lea a proclamat o "cruciada" impotriva husitilor. Armata germana de 100 000 de oameni sub conducerea lui Sigismund a fost infranta. Dupa care, a urmat alte patru "cruciade" pana cand dupa optsprezece ani de lupte rasculatii "taboriti" au fost infranti, in 1437, iar "calixtinii" in 1485.
Rascoalele taranesti, asa - numitele "razboaie husite" au contribuit considerabil la trezirea sentimentului national, toate acestea ducand la unirea Cehiei cu Ungaria (1471-1516) dar n-a fost de ajuns sa consolideze structura statului ceh. De aceea actiunea de dezagregare statala va fi accelerata de constitutia din 1500 care sanctiona forta si privilegiile nobilimii. Anarhia feudala se va diminua cand, dupa moartea in 1526 a regelui Ludovic al II-lea coroana ii revine lui Ferdinand I care facea parte din rasa de Habsburg; nobilii din Germania si Austria se vor instala pe domeniile confiscate, autonomiile nationale vor fi suprimate, libertatea religioasa abolita, iar curtea - transferata definitiv la Viena, o situatie care va duce timp de 3 secole (pana in 1918), la pierderea autonomiei reale a tarii.
Dupa stingerea dinastiei Arpadienilor (1301), in disputa care a urmat pentru ocuparea tronului Ungariei au intervenit Germania, Cehia, Polonia si regatul Neapolelui. Influenta curiei papale a facut ca dieta ungara sa-l aleaga pe Carol Robert (1308 - 1342) din dinastia de Anjou care domnea la Napoli. Sub acest rege si sub succesorul sau Ludovic I (m. 1382), care a unit coroana Ungariei cu cea a Poloniei, anarhia feudala a incetat. Puterea regala - sprijinita de mica nobilime si mijlocie, precum si de orase - s-a consolidat, fara sa realizeze insa pe deplin centralizarea statului.
Pe plan intern, codul de legi din 1351 a instituit proprietatea ereditara asupra pamanturilor, intarind dominatia absoluta a nobililor asupra taranilor iobagi. In politica externa regii unguri din dinastia de Anjou, bazandu-se pe uniunea lor dinastica cu Polonia si cu regatul Neapolelui, au urmarit sa-si extinda influenta de la Marea Baltica pana in stramtoarea Messina si in Peninsula Balcanica. Cu ajutorul papei ( dar si prin interventii armate) Ludovic I a transformat o serie de state italiene in posesiuni vasale. ( Chiar si Venezia a fost silita sa-i plateasca un tribut anual ). Campaniile militare din Italia si cele contra statelor slave de sud au impiedicat, ca urmare, centralizarea temeinica a statului. La aceasta au contribuit, in sec. XV, si rascoalele taranesti si orasenesti din diferite regiuni ale Ungariei (si mai ales din Transilvania), provocate de intarirea sistemului feudal, soldandu-se cu restabilirea oligarhiei nobiliare. Ofensiva otomana impotriva Ungariei (1438) a impus o apropiere a acesteia de statele slave, in vederea unei rezistente comune. In 1440, regele polon Vladislav III a fost chemat sa ocupe tronul Ungariei. Ioan de Hunedoara, comandantul armatelor ungaro-polone, a repurtat o serie de victorii contra invadatorilor otomani, inclusiv (dupa infrangerea de la Varna din 1444, unde a cazut si regele Vladislav III) in batalia, decisiva, de la Belgrad (1456). Impotriva incercarilor imparatului german Frederic III de a ocupa tronul Ungariei, a fost ales rege Matei Corvin (1458 - 1490). In interesele nobilimii maghiare si sub influenta papalitatii, acesta a atacat Cehia, anexand provincia Moravia. Succesele sale militare si politica sa interna au contribuit considerabil la centralizarea statului; dar abandonarea politicii de apropiere de tarile slave vecine a avut ca urmare slabirea statului. In 1526, la Mohacs, armata ungara a suferit o infrangere catastrofala pentru viitorul Ungariei; pentru ca, in 1541, turcii otomani sa ocupe Buda.
In timpul domniei lui Cazimir III cel Mare (1333 - 1370) Polonia devine cea mai importanta dintre unitatile statale slave din sec. XIV. In urmatoarele doua secole si indeosebi sub ultimii iagelloni, tara a devenit un fel de republica aristocratica sub conducerea unui rege. Structura statului a ramas structura tipica a unei monarhii de tip medieval, dar cu o evolutie si cu particularitati cu totul distincte de cele ale monarhiilor medievale ale tarilor vecine.
In vechiul stat rus format la sfarsitul secolului al XI-lea - Rusia kieveana - puterea suprema apartinea principelui, "marelui cneaz" al Kievului. In cursul secolelor XII si XIII, dezmembrarea acestui stat in mai multe regiuni conduse de cnezi, a dus la cresterea rolului, importantei, puterii marii nobilimi. In ultimul deceniu al secolului al XV-lea teritoriile rusesti au fost unificate intr-un stat unitar cu centrul la Moscova. Acest stat centralizat, multinational, era de fapt o monarhie de tip feudal - care, in secolul urmator, al XVI-lea, va deveni o monarhie absoluta Žsui generis. Si in Rusia, burghezia foarte slab dezvoltata, aproape inexistenta, era cu totul incapabila sa opuna cea mai mica rezistenta nobilimii.
Prin casatoria lui Ivan III cu fiica ultimului imparat bizantin, Moscova s-a considerat mostenitoarea de drept a traditiei Bizantului. Biserica ortodoxa rusa a dat o formulare corespunzatoare ideologiei politice: "Sfanta Rusie" este singura pastratoare a credintei crestine, poporul rus este "noul Israel", poporul ales spre a asigura triumful crestinismului; Moscova este "a treia Roma", ultima si singura capitala a crestinilor, statul moscovit va dura pana la sfarsitul lumii. Ca urmare, suveranul rus, caruia i-a fost transmisa - prin alianta sa matrimoniala si prin adoptarea ortodoxiei ca religie a statului - esenta divina a imparatilor bizantini, este "unsul lui Dumnezeu" si numai in fata acestuia raspunde pentru actiunile sale; puterea lui fiind absoluta, toti trebuie sa i se supuna, inclusiv Biserica si intreg inaltul sau cler!
Politica de unificare a Rusiei a fost continuata de Vasile III (1505 - 1533) si urmata de o lunga perioada de revolte populare si de lupte interne, provocate de partidele nobililor, ale "boierilor". Pana cand, in 1547, tanarul Ivan IV - pana la aceasta data mare cneaz al Moscovei si al intregii Rusii - isi ia titlul oficial de tar ("cezar" - imparat), domnind 37 de ani. Autoritar si despotic pana la cruzime, Ivan IV - supranumit "cel Groaznic" - incepe in 1549 un program de reforme. Sprijinindu-se pe noua nobilime creata de el, tarul urmarea sa consolideze structurile administrative ale statului si, prin aceasta, a puterii monarhice autocrate.
Tarul exercita puterea legislativa, executiva si judecatoreasca; el decidea asupra impozitelor, isi alegea singur functionarii si dispunea de o armata permanenta. Pe de alta parte, nu existau in Rusia legi fundamentale care sa se opuna hotararilor sale de arbitrare (de pilda, in privinta succesiunii la tron; sau, unele drepturi ale indivizilor - cum ar fi dreptul la proprietate s.a. Si, mai ales, lipsea o burghezie care sa sustina monarhia. Mai mult decat de absolutismul monarhiilor occidentale, regimul politic al Rusiei tariste se apropia mult de despotismul monarhiilor absolutiste asiatice.
b) Renasterea economica
Productia industriala
Principalele activitati economice non-agricole, "preindustriale", au fost, de-a lungul secolelor XV si XVI, activitatile textila, extractiva si metalurgica. La acestea se adaugau cea a constructiilor navale, cea tipografica, si in special cea edilitara - determinata de cresterea populatiei oraselor, inclusiv a marelui numar de functionari ai statului.
Incepand din secolul al XVI-lea, carbunele mineral va fi extras pe scara larga - mai ales in Tarile de Jos si in estul Angliei; fierul - in unele regiuni din Franta, Germania, Saxonia (dar si in Castilia); sarea - in regiunea de coasta din Italia Meridionala si Spania (iar sarea gema, cu precadere in Polonia). Alunul, indispensabil la vopsitul tesaturilor - si care acum nu mai putea fi importat din Orient, caile comerciale mediteraniene fiind controlate de turci, - este descoperit in 1461 intr-o localitate (Tolfa) din zona colinara a Romei; si intr-o cantitate suficienta pentru a aproviziona intreaga productie textila europeana.
In Europa Centrala au fost deschise sau exploatate mult mai intens numeroase mine. Intr-o perioada de numai 70 de ani (intre 1460 - 1530) productia de argint a crescut de cinci ori, ajungand la 90 de tone anual; iar cea de cupru - la cateva sute de tone. Insasi structura modului de exploatare s-a modificat. Capitalul era pus la dispozitie de actionari; un antreprenor recruta mana de lucru, controland-o si platind-o. Numarul lucratorilor era mic - intre 16 si 32 pentru cate o mina. Acestia, deveniti salariati cu drepturi si beneficii mai reduse decat cele ale predecesorilor lor, se asociau si nu arareori declarau greva. Beneficiile cele mai mari le reveneau detinatorilor de drept ai minelor - suveranilor habsburgi sau regelui Matei Corvinul al Ungariei. Dar si membrii unor adevarate dinastii de mari negustori stiau sa profite din plin, facand uz de abile manevre bancare. (De pilda - celebra familie Fugger din Augsburg, care, imprumutand mari sume de bani imparatului Maximilian sau arhiducelui Sigismund al Tirolului, obtinuse in schimb concesiunea - pana la rambursarea creditului - unor mari mine).
Tehnica mineritului a obtinut in acest timp rezultate cu totul remarcabile. De re metallica, opera saxonului Georg Bauer (cu numele latinizat - Agricola), aparuta in Elvetia in 1556, descrie probleme tehnice legate de puturile de mare adancime, probleme de ventilatie, de drenaj, de coborare si urcare a oamenilor si materialelor. Cum puturile ajungeau acum pana la o adancime de 85 de metri, pentru remedierea inundatiilor si exploziilor de gaze s-au inventat felurite masinarii din lemn (cu cateva elemente indispensabile din fier), actionate de oameni, animale sau forte naturale; pompe aspiratoare cu piston, foale gigantice din piele, ventilatoare - care, utilizand forta unei mori de vant, evacua aerul toxic din put si galerii printr-un tub de aerisire; scripeti uriasi pentru scoaterea la suprafata a minereului, actionati de cai; mori de macinat minereul, cu maiuri enorme puse in miscare de forta morilor de apa, etc.
