Omul beneficiaza de drepturi inerente fiintelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a nascut, locuieste, munceste sau traieste, indiferent de nationalitate, rasa, sex, credinte religioase si filozofice, stare materiala, fiindca acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale si inalienabile, ca un corolar al libertatii, dreptatii, securitatii si pacii in lume.
Institutia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar si indelungat proces de cristalizare, se infatiseaza in prezent ca o institutie deosebit de complexa, ce tine atat de ordinea juridica, interna, cat si cea internationala. Reflectand un anumit standard castigat de protectia internationala a drepturilor si libertatilot ce apartin oricaror fiinte umane, ea defineste si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor de a apara si de a promova aceste drepturi, ale intregii comunitati internationale de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in fiecare tara, intervenind in acele situatii in care drepturile omului ar fi incalcate intr-un anumit stat. Cuprinzand principii, mecanisme,proceduri ce tin de ordinea juridical interna, dar si de cea internationala, institutia drepturilor omului prezinta un caracter bivalent, fiind in acelasi timp o institutie de drept intern, integrata normelor constitutionale, dar si o institutie de drept international, configurand trasaturile unui principiu juridic aplicabil in relatiile dintre state.
Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoastere de netagaduit a complexitatii si originalitatii acestei institutii juridice, dar si a faptului ca fara aceste drepturi nu se poate infaptui o societate democratica - conditie fireasca a afirmarii demnitatii fiecarui individ - dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborarii natiunilor.
Nefiind numai o problema interna a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, a carei respectare si aplicare demonstreaza capacitatea de intelegere si cooperare a tuturor statelor si popoarelor ca in prag de nou secol si mileniu, sa practice acele masuri si actiuni care favorizeaza democratia, libertatea, intelegerea, cooperarea multiforma, toleranta si prietenia intre toate natiunile si statele, grupurile entice si religioase in scopul salvagardarii pacii si securitatii in lume.
Societatea umana contemporana, comunitatea umana nu se poate dezvolta armonios si in ritm ascendent daca aceasta dimensiune fundamentala a ei este ignorata sau nesocotita, caci nesocotirea sau incalcarea acesteia este menita sa duca la intarzieri, disfunctionalitati sau chiar convulsii in cadrul societatii. De aceea, statele si organizatiile internationale create de ele, precum si organizatiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici si metode adecvate pentru respectarea drepturilor si garantarea aplicarii efective a acestora. S-a instituit raspunderea internationala a statelor pentru incalcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internationale in aceasta privinta. Problema nerespectarii drepturilor omului nu este numai o problema nationala, interna a statelor, ci una internationala, mondiala, in a carei respectare este interesata intreaga comunitate internationala si in primul rand Organizatia Natiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea si garantarea materiala a drepturilor omului prin legislatia interna a statelor si printr-un control international eficace al Natiunilor Unite si al institutiilor specializate este de natura sa conduca la prevenirea incalcarilor si la corecta aplicare a legislatiei internationale care consacra dreptul omului la viata, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protectia sa sociala si politica impotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, impotriva tuturor discriminarilor si vexatiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezinta cea mai mare valoare a umanitatii. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale si institutionale, astfel ca persoana sa fie protejata si apara de efectele nocive ale razboaielor si ale altor acte de barbarie, de manifestarile de intoleranta etnica, religioasa, filozofica si politica.
Dintotdeauna drepturile omului si libertatile fundamentale au reprezentat o tema psihologica, greu de ocolit si imposibil de evitat in dezbaterea publica. Explicatia consta in faptul ca nu exista om in aceasta lume, caruia sa ii fie indiferent, constient sau inconstient, modul prin care ii sunt ocrotite drepturile si libertatile. Faptul ca fiinta umana s-a nascut pentru a-si dezvolta eul si tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societatii si in acelasi timp si individului determina in acelasi timp libertatea lui personala. Pierderea acestei libertati duce la degradarea si uciderea relatiior de orice fel la care este supusa fiinta umana. Tema politica o constituie importanta cu care este pusa in discutie, de catre cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare sanatoasa unde este asigurata libertatea publica iar dragostea de patrie, cea de libertate si virtutea politica, conduc, cetateanul trebuie sa participe la toate acestea cu raspundere, interes si prseverenta. Deasemenea, drepturile omului si libertatile personale deschid si o tema sociala, pentru ca defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi exista astazi. Trebuie subliniat ca indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie sa inteleaga ca dimensiunea acceptarii acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu conteaza , rasa, culoare, statutul social, este esentiala pentru reusita unei convietuiri perfecte .
Respectarea efectiva a drepturilor omului, presupune tocmai eradicarea saraciei si accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umana cu posibilitatile ei contemporane trebuie sa-l asigure tuturor mebrilor sai pe baza cuceririi stiintei si tehnicii si a folosirii nationale a resurselor materiale si financiare, astfel incat fiecare individ sa fie interesat in progresul societatii si al sau personal. Aceasta implica un raport armonios intre om, stat si societate, o solidaritate reciproca acceptata in interes comun.
Respectarea plenara a drepturilor omului, presupune egalitatea intre barbati si femei, o deplina egalitate intre sexe astfel incat societatea sa beneficieze de aportul constructive al tuturor membrilor ei capabili de a-si exprima o vointa politica si de a participa in mod constient la luarea deciziilor adecvate in interesul comunitatii.
1.1 Evolutia doctrinei si legislatiei drepturilor omului
data cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetateanului. Traditia declaratiilor insa n-a disparut, pastrandu-se in activitatea unor ligi si asociatii create in epoca moderna si contemporana.
Influenta doctrinelor si declaratiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a resimtit puternic in gandirea politica si juridica a statelor de pe toate continentele, in special pe continentul european, influentand sistemul constitutional al multor state.
Ideea drepturilor omului se transforma in prima jumatate a secolului al XIX-lea in principalele si cele mai vehiculate idei politice si juridice, fiind rezultatul firesc al afirmarii si dezvoltarii societatii capitaliste. Ca urmare, apar schimbari constitutionale in Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.
Ideea ca exista anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor intr-o legislatie sau alta este justificata de dezvoltatea economica si sociala pe care popoarele au parcurs-o dupa revolutia franceza din 1789, scotand in evidenta aspectele comune ale vietii sociale si de stat din diferitele tari, ca si independenta lor intr-o serie de nevoi importante.
Intreaga literatura politica si juridica demonstreaza ca miscarile progresiste se situeaza tot mai pregnant pe pozitia apararii drepturilor omului.
Secole de-a randul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul international. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea se inmultesc cazurile, cand pentru recunoasterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizeaza mai multe state, folosind in acest scop puterea dreptului constitutional. Formele juridice si de cuprindere a drepturilor omului pe plan international, initial au constituit izvoarele clasice ale dreptului intemational public.
In primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementari precise prin conventii si hotarari luate in comun acord de un numar din ce in ce mai mare de state. In acest spirit se inscriu Conventrile de la Geneva din 1906 si 1929 pentru imbunatatirea soartei soldatilor raniti din armatele de campanie; Conventia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de razboi. In primele doua decenii ale secolului al XX-lea, in special in timpul primului razboi mondial, asistam la o serie de miscari desfasurate de minoritatile nationale pentru drepturi egale cu natiunea dominanta, impunand recunoasterea si ocrotirea minoritatilor nationale prin o serie de tratate intemationale incheiate in perioada 1919-1920.
1.1.1 Drepturile Omului in lumea Contemporana
Liga Natiunilor privind drepturile omului
upa primul razboi mondial, alaturi de drepturile civile si politice, au fost inscrise in unele constitutii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrandu-le ca fiind un drept sacru si inviolabil. In acasta perioada s-a infiinsat o comisie speciala internationala pentru apararea dreptuirlor omului.
Liga Natiunilor, creata in 1919, reuseste sa realizeze o colaborare larga in problemele legate de unele drepturi individuale si colective considerate de interes general si uman. Un numar insemnat de tari europene pun bazele unei noi organizari constitutionale, in care si reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetateanului reflecta progres fata de constitutiile anterioare. Contributia principala a acestor constitutii, printre care si cea a Romaniei, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebita a unor drepturi fundamentale, reglementarea constitutionala si administrativa a principiului egalitatii nationale.
Desi normele stabilite n-au fost intotdeauna consecvente, totusi ele au reusit ca, pe langa accentuarea in principiu a egalitatii, sa elaboreze institutii si forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozitiilor generale. De exemplu, in Cehoslovacia, in scopul dezvoltarii principiului dreptului de limba, o lege speciala, votata la 29 februarie 1920, introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi, in functie de compozitia nationala a diverselor unitati administrative.
Avand in vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limba si cultura nationala generate de consecintele razboiului si evolutia societatii, acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult imbratisat si dezvoltat in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Natiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligatie internationala, egalitatea minoritatilor nationale cu cele ale natiunilor dominante, specificandu-se si aspectele principale ale egalitatii (folosirea limbii materne, crearea de scoli in limba minoritatilor etc.) Statele semnatare, care au avut minontati puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa inscrie dispozitii in acelasi sens in constitutiile lor. Sarcina garantarii drepturilor minontatilor nationale a fost incredintata Ligii Natiunilor.
Pana la cel de-al doilea razboi mondial, constitutiile majoritatii statelor contineau prevederi ample refentoare la drepturile omului, insa, exceptand protectia sclaviei si protectia minoritatilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobandit o dimensiune Juridica internationala.
