Conceptul de ideal

Conceptul de ideal

O problema care cade din ce in ce mai mult in derizoriu si intr-un con de umbra este cea care vizeaza idealul educational si pe cel viata in general. Si aceasta intrucat idealul nu mai este perceput ca o valoare sociala fundamentala si evident, ca un scop suprem, ci pe prim plan si dintr-o perspectiva pragmatica stau mijloacele prin intermediul carora tindem spre realizarea scopului. Tot mai mult viziunile idealiste si idealizate (uneori metaforice) asupra idealului, sunt convertite in viziuni realiste si ultrarealiste, ceea ce exprima continutul semantic al conceptului de ideal.

Idealul, asa cum am mai anticipat, este o componenta superioara a motivatiei. Este o proiectie a Eu-lui si societatii asupra viitorului s, mai ales, o dorinta de depasire a unei anumite stari, conditii. Idealul, devine, deopotriva o stare activa a sufletului si mintii - intelectualului, rationalului, pe fondul unor determinari sociale si individuale - psihologice.

In acelasi timp prin notiunea de ideal exprimam gradul cel mai inalt si mai greu de atins al perfectiunii intr-un domeniu anumit, modelul catre care tinde intreaga noastra activitate, telul suprem la care dorim sa ajungem (Oprescu, 1996).

Analizand idealul din perspectiva structuralista, P. Andrei (1996) avea sa delimiteze doua izvoare-determinari ale idealului:

a. trebuintele sufletesti individuale (determinari psihologice);

b. elementele sociale (determinari sociale-obiective).

Din acest punct de vedere idealul ar avea atat o geneza psihologica cat si una sociala, exprimand, nu in ultima instanta, o atitudine in raport cu o realitate prezenta si viitoare, posibila si probabila, regasindu-se in aceste spatii, cu determinari si origini in prezent.

Determinarile psihologice-individuale sunt usor de dedus. Idealul se exprima ca o dorinta, trebuinta, aspiratie, fiind deci circumscris sferei motivationale si volitionale: dorinta fara vointa este greu de realizat, uneori imposibil, la fel si dorintele in afara unor suporturi sociale. Sursa psihologica a idealului este, dupa cum sustinea P. Andrei, dorinta, care se manifesta sub doua aspecte: amintirea si speranta. Amintirea creeaza idealul contemplativ static, iar speranta, idealul activ, dinamic. Abia atunci asemenea dorinte devin constiente, uneori trebuintele, dorintele si chiar idealul avand si resorturi-determinari inconstiente, dar care se construiesc intr-un spatiu si mod constient. Devenim aproape inconstienti de imposibilitatea perfectiunii umane si sociale, dar ne construim in mod constient un asemenea ideal. Idealul rezida de fapt din aceasta imperfectiune a realitatii, aceasta oferind omului sentimentul unei "existente tragice", cum s-ar fi exprimat D.D. Rosca. Traind o drama existentiala, omul tinde si spera intr-o lume si viata mai buna, idealul devenind un instrument al perfectibilitatii.

Omul si societatea opun realului o anume posibilitate, o alternativa spre care tind neintrerupt, adica un ideal. De aceea, pe langa determinarile individuale, de multe ori originate in social, idealul are si izvoare-resurse sociale. Prin ideal umanitatea si societatea "infrumuseteaza" si "imbogatesc" realul, acesta devenind o credinta si speranta, o deschidere si inchidere, parafrazandu-l pe C. Noica.

Cu toate ca face mai mult trimiteri in planul viitorului si posibilului, fiind partial dincolo de prezent, avand deci o instituire teleologica viitoare, idealul nu este rupt de contextul si determinarile sociale si nici nu poate fi realizat in afara lor. El are din aceasta perspectiva o dubla natura: axiologica si teleologica, fiind deopotriva atat o valoare scop cat si o valoare mijloc. Dorinta de mai bine, armonia si perfectibilitatea, ar defini si delimita valoarea scop, instrumentele si modelele regasite dar supuse schimbarilor, ar identifica valoarea mijloc.

Dupa P. Andrei, valoarea scop este data de ansamblul nazuintelor, aspiratiilor, tendintelor, deci de dimensiunea axiologica si teleologica, cea de-a doua obiectivandu-se in capacitatea de rationalizare a potentialului si resurselor-mijloacelor de care depinde realizarea idealului. Apreciem ca probabilitatea de reusita a idealului este data de compatibilitatea dintre cele doua variabile enuntate si prin care se pot evalua cele doua coordonate axiologice ale idealului. In masura in care valoarea scop devine incompatibila cu valoarea mijloc-asteptarile devansand posibilitatile de realizare a lor, atunci sansele realizarii idealului sunt minime sau inexistente. Exista cel putin urmatoarele doua posibilitati:

daca valoarea mijloc este cel putin egala si/sau depaseste valoarea scop, atunci probabilitatea realizarii idealului este sau tinde spre valoarea maxima posibila, adica 1;

situatia in care valoarea scop este sub valoarea mijloacelor, cand ne confruntam cu un orizont ideatic-ideal scazut sau inexistent, individul si, mai ales, societatea cazand intr-o stare letargica si chiar patologica, specifica prezentului nevalorificandu-si mijloacele de care dispune in vederea schimbarii si a alternativei unui model ideatic mai favorabil-eficient.

Sub forma matematica aceste expresii ar putea fi formulate astfel:

1) Vm Vs    P.Id > 0

2) Vs Vm P.Id < 0

unde:  

Vm = valoarea mijloc;

Vs = valoarea scop;

P.Id = probabilitatea de realizare a idealului

In situatia in care ar exista o compatibilitate deplina pana la echivalenta a celor doua variabile (Vm si Vs), atunci ar exista o certitudine a realizarii idealului pe fondul unor posibilitati si probabilitati diferite si in functie de o gama multivariata de factori aleatori si conjuncturali. Acelasi nivel probabilistic poate fi conceput si in planul idealului educational, unde sansele realizarii depind in cea mai mare masura de conditionarile sociale si nu inclusiv de individ.

Se subintelege ca in acest context socializarea indeplineste un rol mai mare decat in cadrul idealului individual si chiar profesional, nemaivorbind de idealul moral, religios sau politic.

Dar idealul, oricare ar fi natura sa, nu are numai determinari constiente si izvoare psihologice. Asa cum sublinia dintr-o perspectiva sociologizanta, E. Durkheim, constiinta individuala este impusa oarecum de societate. El considera ca intuitiile si conceptele categoriale au o origine sociala, iar Levy Bruhl acorda o asemenea origine chiar si normelor logice, de unde sublinierea rolului socializarii in elaborarea si constituirea idealului individual si social. Dupa acest autor, indivizii nu sunt decat spirite socializate, la fel si la De Roberty, care afirma ca "spiritul e social". Intr-o maniera similara defineste si A. Comte "omul prin umanitate" si nu invers.

Aplicand teoria sociala a constiintei, P. Andrei avea sa demonstreze ca mobilitatea sufletului omenesc in crearea idealului se explica prin variatiile mediului social, adaptandu-se dupa modificarile-mutatiile petrecute in el. Acelasi autor, completand ideea enuntata anterior, avea sa sublinieze rolul determinarilor psihologice individuale, variatiile si mutatiile sociale neputand determina decat o mobilitate superficiala sufleteasca, ce ar echivala cu lipsa de statornicie, noile idealuri fiind emergente puterii sufletesti interioare, am completa noi, in coroborare cu conditionarile sociale. Omul nu traieste izolat si nici nu isi formeaza idealuri rupte de realitatea sociala. Este, cum am mai afirmat, un spirit socializat supus influentelor societatii care ii formeaza in mare masura chiar "ratiunea subiectivizata" a realitatii obiective.

De aceea, dorintele si aspiratiile sale, in ultima instanta idealul, vor avea atat resorturi interioare, dar si determinari sociale. Cea care trezeste in om nemultumiri, aspiratii si dorinte este in primul rand societatea, omul fiind asa cum afirma Aristotel un zoon politicon, o fiinta sociala si nu un animal politic cum gresit este interpretat.

Trebuintele de putere, de marire, de posesiune si dominare, nu sunt decat rezultatele vietii sociale. Tot asa si cele de armonie sociala, intelegere, comunicare si comuniune afectiva.

Prin defectele-disfunctiile sale societatea trezeste in sufletele si mintile oamenilor idealul unei alte societati mai bune si mai drepte. Astfel, umanitatea este insotita in evolutia sa de un ideal social umanitar, care, evident, depinde de societatea in care traieste individul. Atat individul cat si societatea nu-si pot formula decat idealuri care sa fie in armonie cu insasi societatea in esenta ei, mai precis cu mijloacele ce fac posibila realizarea acestora, adica cu mijloacele oferite de societate. De aceea, intotdeauna formularea unui ideal implica evaluarea mijloacelor sociale prin care poate fi realizat acesta. In structura sa sunt implicate elemente subiective-psihologice si obiective-sociale, ele fiind in permanente raporturi de complementaritate si nu de disjunctie, cum ar incerca sa prezinte aceste raporturi adeptii extremismului scolii psihologice (G. Tarde) sau ai obiectivismului sociologic (E. Durkheim).

Chiar daca exprima o realitate viitoare spre care aspira mai mult sau mai putin constient spiritul, idealul realizeaza o armonie dintre realitate si aspiratiile sufletesti, dintre real si imaginar. Pentru acest motiv Draghicescu afirma ca idealul impune realitatii de a se acorda cu diapazonul dorintelor si tendintelor noastre, devenind diapazonul realitatii. Este in acelasi timp si o atitudine de nemultumire si neimplinire date de prezent, care nu sunt numai stari psihologice negative - de constatari dureroase -, ci si un mobil pentru actiune. De aceea, fiecare treapta a progresului individual si social nu este decat realizarea unui ideal, acesta nefiind o abstractie, ci o forta vie, fie individuala, fie sociala, atunci cand continutul si mijloacele sale de realizare sunt luate si dependente de realitatea sociala. Aceasta dimensiune ii confera idealului o valoare functionala pragmatica, printre filosofii care ii atribuie idealului o forta practica si-l identifica cu o unitate de masura a actiunilor (I. Kant). De aici rezulta ca idealul cel mai inalt nu este cel individual (satisfacerea dorintelor si trebuintelor individuale), ci cel social, cel care "contopeste" trebuintele proprii sufletesti cu trebuintele si aspiratiile sociale care, desigur, nu pot exclude nici izvoarele - resursele sufletesti individuale si nici cerintele si determinarile sociale, care fac de fapt posibile indeplinirea idealurilor individuale si umane.