George Bacovia - Poezie sau destin ?

George Bacovia - Poezie sau destin ?

Din existenta lui George Vasiliu (cunoscut in istoria literaturii noastre sub pseudonimul G. Bacovia) se pot retine cateva repere, menite sa ofere o cale de acces catre personalitatea si opera poetului. S-a nascut la Bacau, oras in care a locuit cu intermitente intreaga viata. A fost un copil dificil, interiorizat si timid - dupa cum il portretizeata Agata Grigorescu-Bacovia, sotia autorului, in cartea pe care i-o dedica sub titlul Bacovia. Poezie sau destin : copilul "manca putin, vorbea putin, dormea putin", iar mama acestuia, departe de a incerca sa-i corecteze in vreun fel natura anxioasa, "l-a culcat cu dansa pana s-a facut marisor". Ca elev, se pare ca a preferat materiile umaniste, fara sa exceleze si reusind cu greu sa termine liceul. De altfel, imaginea scolii, asa cum o pastreaza in poezia sa, nu are nimic idilic ori nostalgic, ci, mai degraba, aerul terifiant-dezolant al unui spatiu "limbic" (taram de trecere spre Infern):

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele -

Pedanti profesori

Si examene grele

Si azi ma-nfiori

Liceu, -  cimitir

Al tineretii mele.

Liceu, -  cimitir

Cu lungi coridoare -

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare

Nimic nu mai vreu -

Liceu, -  cimitir

Cu lungi coridoare

Nici ca student nu a fost capabil de performanta si nu si-a incheiat studiile. Inscris fiind la Facultatea de Drept din Bucuresti, nu frecventa cursurile si prefera sa-si petreaca timpul prin carciumi. Acest stil boem de viata va fi ulterior interpretat de poet ca dovada a inaderentei sale la ordinea "cea cruda si nedreapta ce lumea o imparte in mizeri si bogati". Contaminat deja de ideile socialiste, Bacovia isi motiva lipsa interesului pentru studiu printr-o retorica adecvata programului politic la care aderase : "" De altfel, simpatiile socialiste ale poetului au continuat toata viata. Dupa instaurarea comunismului, faptul ca Bacovia scrisese cateva texte cu alura politica (Serenada muncitorului fiind cea mai cunoscuta) si ca putea fi prezentat drept victima a regimului anterior au determinat etichetarea acestuia ca "poet-proletar" si popularizarea operei sale. Magulit fara indoiala de atentia care i se acorda, autorul a scris versuri sententioase, de genul "Mi-am indeplinit toate profetiile politice / Sunt fericit." si si-a dedicat - cu amestecul acela unic de seriozitate si malitie (cand iti este aproape imposibil sa te pronunti care i-ar fi fost  adevarata intentie : autoironie, sarcasm, bunacredinta dublata de naivitate ) - o poezie care se chema Stanta la Bacovia. S-ar putea obiecta ca textul cu pricina are ca obiect Bacaul, vazut ca taram edenic, se poate sustine insa ca Bacovia este numele generic pentru o tara imaginara - nimic altceva decat propriul univers poetic:

Si glasuri

In vai rasunau

Bacovia

Tara de incantari

Si viata listita.

Nu se discuta

De-al meu

Si de-al tau,

Tara

Cu cantul viguros :

Inainte,

Si-apoi, oriunde

Si bestiile ascultau

De om.

Bacovia

Tara

Cand tace

Orice cuget.

E adevarat ca acest spatiu, fie el al poeziei, contrasteaza cu spatiul obisnuit creat in volumele cele mai cunoscute ale autorului (Plumb, Scantei galbene, Comedii, in fond, Stante burgheze). Spatiul bacovian nu a avut nicicum atributele idealizarii, ci, mai curand, pe cele ale ispasirii in Infern. Infern a fost pentru poet traiul cotidian, infern a fost si orasul evocat pe coordonatele cimitirului, spitalului, abatorului, carciumii sordide.

Intreaga sa existenta a fost marcata de structura nevrotica a personalitatii ; nevroza constituia la inceputul secolului XX o boala la moda, de care sufereau mai toti poetii decadenti ("les poets maudites", cum le-a ramas numele). Evident, faptul ca o maladie sau alta se recomanda ca definitorie pentru o perioada culturala (romantismul si tuberculoza/nebunia) nu inseamna ca poetii care o poarta sau o descriu sunt niste farsori, ori ca suferinta lor ete mai mica. Alexandre Dumas-fiul a cam compromis prin tratarea siropoasa din Dama cu camelii o boala extrem de grava ca tuberculoza. Transpunerea acestui roman in registrul operei lirice n-a facut altceva decat sa accentueze efectul tragi-comic : eroina tuseste si canta, moare eliberand triluri amestecate cu accese de tuse. Este riscul dintotdeauna al operei, al operetei sau musicalui. Revenind la Bacovia, nevroza asociata alcoolismului si suspiciunii de ftizie au constituit un fel de amprenta tragica a personalitatii acestuia. De multe ori primul contact cu poezia bacoviana este insotit de uimire, formulata in intrebari legitime, de tipul : "Poetul acesta a fost totdeauna chiar atat de dezola(n)t ? ; Este Bacovia sincer/ poezia lui/ trairile sale sunt sincere? ". Intram astfel intr-o alta discutie - esentiala pentru intelegerea poeziei ca modalitate de expresie/de creatie - aceea legata de sinceritatea sau artificiul actului liric. Discutia cu pricina va constitui una dintre axele receptarii lui G.Bacovia, iar cursul de fata o va relua in dorinta de a clarifica pe cat posibil acest aspect.

Doua lucruri ar trebui avute in vedere : pe de o parte, posibilele influente, ceea ce s-ar numi "moda"poetica, pe de alta parte, datele propriei structuri psihice. In privinta contextului cultural, decadenta, exemplul asa numitilor "poets maudits" (poetii blestemati") a exercitat, neindoielnic, o reala fascinatie asupra sensibilului poet roman. Dar ar fi gresit sa punem pe seama modei deformarea perceptiei pe care o cuprinde lirica bacoviana. Influenta acestui tip de traire stranie este de cautat in felul in care poetul isi "orchestraza" scenariul unora dintre texte. Bruna si blonda care cinta in transa la clavir si la vioara, declansind delirul poetului - spectator, facliile care-si tremura lumina in miez de noapte, intonarea "Marsului funebru" al lui Chopin de catre "transfigurata, trista clavirista", goala si nebuna, toate aceste elemente apartin unei recuzite dramatice. Ele sunt menite sa creeze atmosfera, sa impresioneze dureros imaginatia cititorului. Dincolo de artificialitatea unor astfel de scenarii - care uzeaza de conventiile goticului - se intrevede, insa, felul particular in care Bacovia isi traverseaza propriile obsesii si isi traieste calvarul instabilitatii psihice. Nevroza nu tine de recuzita, realitatea ei e prea masiva si prea convingatoare pentru a-i pune la indoiala sinceritatea.

Ion Caraion, unul dintre cei mai subtili comentatori ai poeziei autorului, el insusi poet, noteza in legatura cu criza psihica declansata in viata lui Bacovia :

Bacovia insa luase act de ea cu 15-16 ani mai devreme, aproape ca stia ce va fi. Componentele distrugerii lui treptate ii erau clare ca-ntr-un inventar, le insirase elocvent, locuiau in sine ca o fatalitate. Nimeni nu-l putea cunoaste mai bine decat se cunostea el singur. Solitudinea,dementa, rasul absurd, alcoolul, tremurul, suspiciunea, spasmele si excitabilitatea erotica, un oarecare sadism deghizat, macabru, iritabilitatile, imaginatia catastrofica, frica, fixatia in ideea de moarte, impietririle, reactiile la zgomote, intermitenta goana dupa ocrotire, dupa o patrie tandra la si cu infirmitatile lui, infirmitati pronuntabile oricand, ascunse mereu si mereu, cat mai asiduu, avertismentul noptii, al bolii, al extenuarii si abandonului urmasera detaliile discursului sau liric, fusesera inca din 1898-1899 elementele frecvente ale acestei poezii. (Ion Caraion, Bacovia. Sfarsitul continuu)

Bacovia si-a configurat existenta, ca lent proces regresiv de alunecare spre moarte, ca ruptura a normalitatii cotidiene si instaurare a nebuniei.

Maladia vidului

"S-a deschis golul si ma duce in adanc", sunt cuvintele lui G. Bacovia. Aceasta notatie reprezinta esentializarea unei trairi intense, chinuitoare. Poate fi inteleasa ca transpunere a unei viziuni de cosmar (cunoasteti senzatia de alunecare, de cadere in gol pe care o avem in vis) sau ca o trimitere la spaima cea mai profunda care bantuie constiinta umana - spaima de neant, de moarte, de pierdere totala. Vidul domina atat constientul cat si subconstientul bacovian, el genereaza fobii diverse : claustrofobie, agorafobie,

"Maladia vidului", in care medicina psihiatrica include perceptia existentei ca neant /abis /gol, poate fi recunoscuta ca atare in numeroase notatii halucinante ce compun viziunea inconfundabila a poetului. In literatura romana Bacovia este un "brand" si se intampla nu de putine ori, chiar si unor vorbitori care nu citesc constant poezie, sa constate ca atmosfera unei zile, sau toamna, sau peisajul unui oras/parc sunt "bacoviene". Chiar daca putem afirma ca mare parte a specificului la care ma refeream anterior tine de o anumita recuzita, de anumite procedee, constient puse in scena de poet, aceasta nu inseamna ca-i anulam patosul contaminant al stranietatii.

Jalea de a nu mai putea scrie un vers

Important este sa intelegem ce reprezinta pentru fiecare artist poezia : pentru unii este o "cale regala" catre recunoastere sociala (ceea ce inseamna ca in oglinda poeziei se recunoaste orgoliul), pentru altii o cale de a experimena esecul. Sunt poeti care scriu ca sa uite si sa+si vindece ranile sufletului (functia taumaturgica), sau, dimpotriva, ca sa-si amintesca (functia de anamneza), ca sa se piarda ori ca sa se regaseasca pe sine, ca sa inteleaga/ sa cunoasca lumea, ori tocmai pentru ca viata li se pare de neinteles. Sunt altii pentru care actul poetic este o forma speciala de amuzament superior (functia ludica), un fel de exercitiu ulterior si consubstantial lecturii, prilejuit de logica conform careia cel care citeste mult (si bine) trebuie sa si scrie, la randul lui. Pentru aproape nici un artist motivatiile creatiei nu sunt atat de simplu de disociat. Bacovia, de exemplu, scrie si din singuratate, si din teama de a nu fi inghitit de neant ("maladia vidului", in care medicina psihiatrica include perceptia existentei ca neant /abis /gol), si din placerea de a gasi ecouri ale lecturilor din poetii simbolisti preferati, si din constientizarea esecului oricarei alte forme de activitate. Nu a fost potrivit nici pentru cariera juridica, nici pentru cea didactica, nu avea spirit practic, indemanare, nici cine stie ce conversatie sclipitoare ori usurinta a comunicarii. Era un solitar cu apucaturi bizare si aspect asisderea :

Cu-al meu aspect

Facea sa mor

Caci tuturor

Paream suspect

Asadar, poezia a fost pentru el un fel de refugiu, la fel de fragil ca o bucata de pamant suspendata deasupra haului. In acest teritoriu fantomatic isi putea observa si nota trairile maladive, aici se putea lamenta cu ton oricat de ridicat : "Sunt solitarul pustiilor piete/ Tovarasi mi-s rasul hidos si cu umbra", "Am stranutat pe o strada curata", "Voi rataci agonizand apoi prin noapte un schelet", 

Poezia lui Bacovia inregistreaza frecvent criza comunicarii, neputinta de a se face inteles, criza creatiei, senzatia ca sursa inspiratiei a secat, ca nu mai are nimic de spus si ca scrisul a devenit un fel de corvoada ("mi-au dat de scris"). Instalat in apatia specifica stadiilor avansate ale nevrozei, poetul nu mai are energia de a-si descarca tensiunea interioara in versuri, traieste si scrie inertial :

Din tot ce scriu, iubito, reiese - atat de bine

Aceeati nepasare de lume si de tine

Poezia lui Bacovia poate fi parcursa ca un document al macinarii lente, al surparii sinelui, fenomene pe care scrisul le pastreaza "mumificate". Sfarsitul continuu (cum inspirat l-a numit Caraion) este modul particular in care se configureaza procesul de creatie bacovian. Desi fragil, amenintat in permanenta cu stingerea, cu reducerea la tacere, glasul poetic se incapataneza sa se auda. Are ceva tragi-comic acesta lupta dintre bolboroseala si neant. Si are, totodata, ceva profund emotionant.

Structurile imaginarului

Ideea de la care porneste acest subcapitol poate fi gasita in studiile lui Gaston Bachelard, dedicate celor patru elemente din care, potrivit filosofiei vechilor greci, se alcatuieste lumea (pamantul, apa, focul si aerul), elemente revelatorii, din punctul de vedere al criticului francez, pentru intelegerea imaginarului uman si a formelor in care se exprima imaginarul literaturii. Pamantul se asociaza in mod frecvent cu stabilitatea, cu moartea si regenerarea, cu germinatia si fertilitatea. Apa este element genezic, matern ,ea se leaga de reveriile limpezimii, oglindirii, de goliciunea feminina, poate fi "apa compusa", adica patrunsa de alte elemente (sare, zahar, pamant) ori apa pura. Focul si aerul au conotatii spiritualizate. Focul simbolizeaza pasiunea si distrugerea, el reprezinta, in acelasi timp, declansatorul reveriei de orice tip (visul cu ochii deschisi ori creatia artistica). Aerul intretine combustia, alimenteaza, asadar, visele si pasiunile noastre, contine in sine promisiunea ori existenta fapturilor transcendente, la randul sau erodeza si distruge.

Nu-mi propun aici o analiza exhaustiva a celor patru elemente in poezia lui G. Bacovia. Incerc sa pun in lumina  valori simbolice ale acestora pornind de la exemplele furnizate de doar cateva texte.

Plina de sugestii in legatura cu apa este poezia Lacustra :

De-atatea nopti aud plouand,

Aud materia plangand

Sunt singur, si ma duce-un gand

Spre locuintele lacustre.

Si parca dorm pe scanduri ude,

Din spate ma izbeste-un val -

Tresar prin somn si mi se pare

Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde,

Pe-aceleasi vremuri ma gasesc

Si simt cum de atata ploaie pilotii grei se prabusesc.

De-atatea nopti aud plouand,

Tot tresarind, tot asteptand

Sunt singur, si ma duce-un gand

Spre locuintele lacustre

S-a vorbit despre "plansul materiei", s-a comentat valoarea "lichida" a gerunziilor din rima, despre singuratatea nevroticului care traieste amenintarea potopului, despre valoarea simbolica a pilotilor si a podului de la mal. Ceea ce mi se pare esential in interpretarea acestui text este dubla regresie in timp (timp istoric si timp biologic), o cadere de fapt, asociata apei. Intoarcerea catre locuintele lacustre, catre stadiile primitivitatii anterioare isoriei omenirii este, totodata, o intoarcere in stadiul prenatal, cel de foetus. Potopul, oceanul primordial se asociaza lichidului amniotic. De obicei, mama reprezinta pentru nevrotic o ultima solutie, ea este adapostul, elementul de absoluta siguranta. Totusi, in aceasta poezie nu intalnim tanjirea dupa ocrotirea sanului matern, ci teroarea prabusirii reperelor si patrunderea intr-un stadiu larvar al fiintei. Preconstiinta nediferentiata e totuna cu moartea.

Daca marile poeme romantice descriu haosul primordial, pentru a realiza apoi viziunile cosmogonice (a se vedea Scrisoarea I a lui Eminescu), aceasta poezie se rezuma la ideea tulburatoare ca haosul pandeste in permanenta fiinta umana, ca dezorganizare a psihismului. Spaima de apa este aici spaima de moarte si de nebunie.

Acvaticul mai cuprinde la Bacovia si semnificatiile starii de tranzitie, stari de maxim disconfort pentru psihismul uman. Amestecul de apa in stare lichida (ploaie) si in stare cristalizata (ninsoare) este in masura sa comunice instalarea unor stari difuze de constiinta, teama de viata si de moarte, sentimentul ca nu este viu pe de-a-ntregul, ca spatiul propriei existente este cel al Limbului, taram ambiguu prin excelenta, aflat intre lumi. "Moina" este tocmai aceasta insuportabila ambiguitate a materiei si a constiintei. Poezia cu acest titlu pare documentul unei zbateri surde si fara solutii :

Si toamna, si iarna

Coboara-amandoua;

Si ploua, si ninge, - 

Si ninge, si ploua.

Si noaptea se lasa

Murdara si goala;

Si galbeni trec bolnavi

Copii de la scoala.

Si-s umezi paretii,

Si un frig ma cuprinde

Cu cei din morminte

Un gand ma deprinde

Si toamna, si iarna

Coboar-amandoua;

Si ploua, si ninge, - 

Si ninge, si ploua.

Ii este caracteristic imaginarului bacovian ceea ce Gaston Bachelard numea "apele compuse". Apa compusa este cea care dizolva diverse alte substante, care se amesteca, "nunteste"(folosind terminologia autorului francez). Noroiul, pacla, zloata sunt astfel de combinatii. Preferinta

Pamantul genereaza, la randul sau, reverii sumbre. Cel mai elocvent exemplu mi se pare poezia Plumb. Impresionaza de la primul contact cu textul conciza, aspectul acestuia de obiect mic si dens, concentrat. Avem de-a face cu un "precipitat", ar spune cineva obisnuit cu laboratoarele de chimie. Material saturnian, plumbul nu are nimic atragator, ii lipseste stralucirea calda a aurului ori cea siderala a argintului. El nu este taios ca otelul, ci inert. Metalul amorf stimuleaza constiinta poetica in masura in care e capabil sa transmita sugestiile mortii : rigiditate, opacitate, raceala. Sa adaugam ca spatiul cavoului pe care l-a imaginat Bacovia e saturat de obiecte, ingramadite pentru a face aerul irespirabil. Sicrie, coroane, flori de plumb, toate sunt prinse in pasta somnului adanc, mortuar. In aceasta lume de obiecte, sufletul devine, la randul sau, inert, imprumuta aspectul si ordinea profunda a obiectelor. Este supus reificarii. Sa ne imaginam un scurt metraj in care camera de filmat inregistreaza obiecte terne, lipsite de culoare, prafuite, pietrificate. Spatiul e plin de obiecte si total nelocuit. Si totusi, cumva, camera prinde teroarea cuiva invizibil, de fapt insesizabil pentru ca a devenit un alt obiect de acolo, oricare.

Dormeau adanc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmant -

Stam singur in cavou si era vant

Si scartaiau coroanele de plumb.

Dormea intors amorul meu de plumb,

Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig -

Stam singur langa mort si era frig

Si-i atarnau aripele de plumb.

Omul devenit obiect, redus la materialitatea lui, va fi protagonistul mai tuturor poeziilor lui G. Bacovia, asa cum succint nota poetul in Plumb de iarna, o variatiune pe aceeasi tema : O, cum omul a devenit concret

Focul nu apare in reprezentari directe (flacara, incendiu, jar etc.)in poeziile lui Bacovia. Am ales doua ipostaze, oarecum camuflate, ale acestui element. Prima tine de cotidian, chiar de ordinea derizoriului, daca o raportam ca combustia descrisa de romantici ori la imaginea flacarii purtatoare de revelatie. Ma gandesc la tigara. Nu rotocoalele de fum, simbol al visarii usoare, ci gestul simplu, banal de a fuma. Poetul se descrie intr-o imagine subterana (subumana ?), el este un fel de scafandru in apele tulburi ale propriului subconstient :

Eu trebuie sa beau, sa uit ceea ce nu stie nimeni,

Ascuns in pivnita adanca, fara a spune un cuvant

Singur sa fumez acolo, nestiut de nimeni

Altfel, e greu pe pamant (Poema finala)

Celalalt aspect e de mai mari proportii, antreneaza viziunea lumii supusa caldurii infernale. Moartea isi pierde caracterul de presimtire, asteptare anxioasa sau teroare surda, realizate cu mijloace subtile. Spectacolul mortii  este halucinant in precizia lui organica : descompunere a cadavrelor, mirosul lor. Poezia Cuptor propune imaginea unui spatiu in care indragostitii se supun unui veritabil ritual macabru. Ei presimt focul Gheenei si cauta sa-si ascunda precaritatea fapturii si iminenta degradarii prin ridicole artificii :

Sunt cativa morti in oras, iubito,

Chiar pentru asta am venit sa-ti spun ;

Pe catafalc, de caldura-n oras,

Incet, cadavrele se descompun.

Cei vii se misca si ei descompusi,

Cu lutul de caldura asudat ;

E miros de cadavre, iubito,

Si azi chiar sanul tau e mai lasat.

Toarna pe covoare parfume tari,

Adu roze pe tine sa le pun,

Sunt cativa morti in oras, iubito,

Si.ncet cadavrele se descompun

Va amintiti, fara indoiala, imaginile mortii frumoase, transformarea mortii in ritual de trecere catre ordinea purei spiritualitati, beatitudinea somnului-moarte, care apareau in poezia si in proza eminesciana. Insula lui Euthanasius era visul romantic prin care se camufla inrudirea dintre moarte si voluptate. In locul lor, imaginarul bacovian ofera acesta imagine netrucata, hada, potrivita omului care si-a pierdut transcendenta si "a devenit concret".

Nici aerul nu este spatiul eteric al norilor, pasarilor sau al ingerilor. Aerul poeziei bacoviene a fost otravit de mirosuri tari, e aerul irespirabil al orasului, in care se pierd mirosurile venite de la abator, de la mortii de pe catafalc, de la florile cu care sunt acestia inconjurati sau de la oamenii vii asudati. Aerul in miscare este vantul strident, semn al propriei isterii. Vantul nu "canta" prin vazduh sau printre crengi, ci suiera, bate cu putere, clatina si ameninta. Am ales din diverse poezii versuri ce cupind ocurente ale cuvantului :

Ning la cinematografe grave drame sociale,

Pe cand vantul hohoteste-n bulevarde glaciale (Plumb de iarna)

Si-n toamna asta uda, mai putreda ca cele ce s-au dus,

Cand vantul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus, (In parc)

E vant, si-i pustiu, dimineata;

Hartii si frunze, de-a valma,

Fac roata-n varteje, pe-o piata. (Toamna)

C-un zmeu copiii alearga,

Copil ca ei te vezi,

Si plangi si-i frig de toamna..,

Si-i pacla prin livezi. (Alean)

Simbolistica /sugestiile culorilor

Este re si ras-cunoscut faptul ca poezia lui G. Bacovia face uz de puterea de sugestie a culorilor. Poetul insusi a orientat exegeza catre acest tip de practica a lecturii, atunci cand si-a intitulat un volum Scantei galbene si cand a marturisit intr-un interviu : In poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare in plumb vad culoarea galben. Sufletul ars are culoarea galben.

Parerea mea este ca procedeul pe care il foloseste poetul (scena "scaldata" intr-o singura culoare, uimind prin intensitate) are rolul unui filtru : obiectele cele mai banale capata aspect straniu. Asa percepea poetul realitatea in majoritatea situatiilor care declansau actul poetic, suferind de o "derealizare" brusca sau progresiva. Este cazul invaziei de violet din poezia Amurg violet, ori a fantomaticului contrast care transforma realul intr-o fotografie alb-negru in poezia Decor.

Modul de a simti culoarea se indeparteaza de practicile simboliste. Estetica simbolista recomanda culorile vagi. Arta poetica a lui Paul Verlaine contine chiar o "reteta" pe care trebuie sa o urmeze poetii pentru a obtine prin cromatica efectele vagului, imprecizia, evanescenta pe care o transmit picturile impresionistilor :

Car nous voulons la Nuance encore

Pas la couleur, rien que la Nuance

Oh ! la nuance seule fiance

La rêve au rêve et la flûte au cor.

Uneori  Bacovia trateaza culoarea in acesta maniera, obtinand efecte sinestezice (Primavara, o pictura parfumata, cu vibrari de violet), alteori, insa, culoarea inunda spatiul textului, se prelinge, acapareaza imaginatia. Sa incercam o comparatie intre versul citat aterior si Amurg violet, tablou realizat cu mijloacele expresionismului poetic, chiar vizand o posibila notatie de tip suprarealist.

Amurg de toamna violet

Doi plopi, in fund, apar in siluete :

- Apostoli in odajdii violete -

Orasul tot e violet.

Amurg de toamna violet

Pe drum e-o lume lenesa, cocheta ;

Multimea toata pare violeta

Orasul tot e violet.

Amurg de toamna violet

Din turn, pe camp, vad voievozi cu plete;

Strabunii trec in palcuri violete,

Orasul tot e violet.

Poezia contine destul de putine notatii ce ar putea trasa un decor real, notatii, as spune, contradictorii. Plopii si lumea de pe strada ar fi elementele unui spatiu citadin real, in schimb turnul de pe camp pare o proiectie a imaginarului. De altfel, textul contine o miscare interioara de la real catre halucinant. Acele siluete din primele doua versuri declanseaza deja procesul fantazarii, urmate fiind de instaurarea unei viziuni stranii.

Atrage atentia perspectiva privitorului: de sus, din turn. Se sugereaza o posibila dematerializare, ca in vis cand avem senzatia de plutire. Spiritul celui care priveste (poate adormit) a depasit granitele lumii reale, pe care o imbratiseaza cu privirea de la inaltime. Poeziile lui Bacovia contin de mai multe ori sugestiile iesirii din sine, ale autoscopiei, ori ale contemplarii lumii din afara.

Textul m-a facut sa ma gandesc la felul in care isi notau artistii suprarealisti visele. Acest aspect de cosmar trait in somn sau in stare de veghe este caracteristic mai multor poezii bacoviene (Plumb, Lacustra, Mars funebru, Furtuna, Amurg, In parc , sunt doar cateva exemple).

Erosul bacovian

Pentru indragostitul care cauta in versurile marilor poeti motive de reverie, ori cuvinte "dulci" pe care sa le sopteasca iubitei (presupunand ca ritualul acesta s-ar mai pastra), poezia lui G. Bacovia nu ofera o sursa de inspiratie.

O posibila imagine peste timp a poetului

Nu propun in acest subcapitol istoria receptarii lui G. Bacovia. Lucrul s-a mai facut si poate fi consultat la sala de lectura. Vreau doar sa va prezint o ipostaza inedita a poetului. O consider asa pentru ca nu apare intr-o carte de critica literara, nu este nici vreo fotografie care sa vorbeasca de la sine privitorului (cum se intampla cu celebrul portret al lui Eminescu tanar), ci este realizata de un poet contemporan intr-unul dintre cele mai frumoase poeme scrise in limba romana. Poetul este Mircea Cartarescu, iar poemul se cheama Levantul.

Structurat ca o epopee (pe canturi), poemul cuprinde o "recapitulare" in maniera postmoderna a isoriei literaturii romane. Personajul central din acesta epopee, Manoil (nume si date luate cu imprumu din opera lui Bolintineanu), ajunge in cantul al saptelea intr-un tinut al poeziei, insula de poeticitate in insula care e poemul in intregime, tinut numit HALUCINARIA. Aici, personajul contempla statuile celor mai importanti poeti autohtoni : Ion Heliade Radulescu, Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Blaga, Nichita Stanescu (ca si, surpriza!, propria statuie). Cartarescu pare a imagina un top al poetilor romani, o abordare sugubeata a canonului in vigoare. Interesanta pentru cursul de fata este maniera in care poetul descrie statuile. Ca intr-o sarada, "auctorele" il invita pe cititor sa ghiceasca identitatea fiecarei statui, fara sa numeasca poetul pe care aceasta il reprezinta, furnizand doar indicatii de natura poetica. Identitatea se creeaza prin refacerea universului poetic ce-l defineste pe fiecare (prin modalitati specifice : lexic, topica, motive, tropi predilecti). Fiecare medalion de acest tip cuprinde judecata contemporana (si personala) asupra poetului pe care il descrie. Parodie cordiala, omagiu, act critic implicit, portretele sintetizeaza si inlocuiesc volume de exegeza. Maniera a mai fost incercata de Eminescu in Epigonii si de Ion Pillat in Batranii. Performanta lui Mircea Cartarescu este insa, de departe, cea mai impresionanta.

Lui Bacovia, autorul Levantului ii dedica un portret direct, realizat cu elemente de  caricatura si un portret indirect, in tehnica pe care am explicat-o anterior, ca pastisa, parodie ori sinteza critica. Portretul direct suna astfel :

Alta statua giganta: e aproape un schelet

Infasat in cute rupte unei toge de finet.

Toate oasele dan fata in triunghiuri es pan iele,

Dan mandibula de-a dreptul tepii barbei cresc rebele,

Iara ochii nu sunt ochii unui om ce au trait.

Este aura ftiziei preste chipul ascutit,

Este grea povara vietii ce o simti junghind in oase

Cand te clateni dimineata pe lungi stradele ploioase,

Prabusit in tine insuti si-n noroaiele de-afara

Croncane cu greu strigoiul melopeea solitara

"Poza" este construita cu simpatie si ironie deopotriva, ea cuprinde sugestiile existentei precare si chinuite pe care a dus-o Bacovia: vestimentatia saracacioasa, barba crescuta neangrijit, ochii cu privirea ratacita, aspectul bolnavicios, efectele bauturii. Versurile imi amintesc autoportretul cuprins intr-o postuma eminesciana :

Nespalat, neras sa umbli

Si rufos si desuchet,

Toate-aceste-impreuna

Te arat-a fi poet. (M.Eminescu, Poet)

Nu stiu exact cat este aici autoironie, cat dezgust si exasperare, oricum viziunea asupra poetului-paria mi se pare extrem de asemanatoare.

A doua secventa a textului, pe care am numit-o portret indirect, cuprinde trei strofe realizate in maniera bacoviana :

E seara si ninge-ndesat

Zapada-n zapada se lasa

Si-abia ma mai misc inghetat

Si-abia mai stiu drumul spre casa.

E bezna. Un caine-a latrat.

De-acum n-are rost sa mai sper.

Sprijinit de un stalp un soldat

Si-aprinde tigara stingher.

E noapte si ninge turbat

Si nu mai zaresc nici un drum

Cum viata-i un loc departat !

Cum totu-i mai simplu de-acum !

Interesant mi se pare faptul ca parodierea pe care o practica aici Cartarescu reuseste sa faca vizibila imediat maniera in care scrie Bacovia, ca joaca aceasta poetica evidentiaza articulatiile scriiturii cu mult mai bine decat o demonstratie critica desfasurata pe zeci de pagini. Devin vizibile trasaturile esentiale ale stilului bacovian: notatia simpla, familiara, totusi in mod bizar tensionata, legaturile parca intamplatoare dintre idei, relativa incoerenta, gravitatea celor mai banale concluzii. Formalistii rusi si-au bazat in mare parte consideratiile lor despre specificul literaturii ("literaturitatea") pe ceea ce au numit procedeul "insolitarii", care presupune ca literatura determina aspectele obisnuite ale realitatii si limbajului sa ni se para stranii si insolite. Or acest lucru este tocmai ce se intampla in poezia lui Bacovia si mi se pare magistral cum parodia lui Cartarescu demonstreaza "pe viu" cum functioneza insolitarea.