Gabriel García Márquez
Repere biografice
Unul dintre cei mai importanti prozatori din America Latina, Gabriel García Márquez, s-a nascut la 6 martie 1928, in localitatea columbiana Aracataca, pe care o va evoca sub numele de Macondo, in romanul ce i-a adus celebritatea, Un veac de singuratate. Desi are o viata plina de privatiuni, fiind nevoit sa exercite diferite profesii pentru a-si castiga existenta, García Márquez face studii de drept si jurnalism la Universitatile din Bogota si Cartagena. Isi ia licenta in drept, dar lucreaza ca jurnalist inca din 1948; proband calitati publicistice deosebite, devine in perioada 1959-1961 reprezentantul Agentiei cubaneze de stiri "La Prensa " in Columbia, Havana si New York; un timp este scenarist in Mexic, de unde pleaca in Spania, stabilindu-se la Barcelona pana in 1973; isi doreste sa se intoarca pe continentul american, dar, din pricina convingerilor sale de stanga, este sanctionat cu o restrictie de intrare in tara sa natala, in 1982 este distins cu Premiul Nobel pentru literatura.
Universul operei
Debutul scriitorului il constituie volumul de proza Pleava (1955), care anticipa
prin continut viziunea fantastica a lui García Márquez asupra satului columbian -
exercitiu stilistic obligatoriu pentru romanele ulterioare. Au urmat imediat
confirmarile: Colonelului n-are cine sa-i scrie (1961) - o drama a ingratitudinii,
derivata din povestea unui veteran ale carui servicii n-au fost intelese si rasplatite
in tara pentru care a luptat; Funeraliile Mamei Mari (1962) - o suma de povestiri
redactate in registrul unui umor negru; Ora fatala (1962) - o alegorie
a represiunii politice in America de Sud si Un veac de singuratate (1967) -
o istorie simbolica a Columbiei si, implicit, a umanitatii. Aceste scrieri i-au adus
recunoasterea talentului literar si 1-au facut comparabil cu cei mai mari romancieri
americani de expresie hispanica: Borges, Carpentier, Cortazar. Cariera sa de
romancier este temporar intrerupta pentru ca, impreuna cu eseistul Mario Vargas
Llosa, lucreaza la Romanul in America Latina, un volum de critica literara, care va aparea in 1968. Anul 1972 inseamna publicarea unui volum de proza
suprarealista, Ochii unui caine albastru, bine primit de critica literara. Toamna
patriarhului (1975) reia practica romanelor alegorice, propunand o satira la
adresa dictatorilor din America Latina. Urmatorul roman, Cronica unei morti
anuntate (1981), deplaseaza oarecum accentul din zona politicului in cea a
umanului, substituind epicul cu analiza psihologiei colective si a atmosferei
(obiectul cartii il formeaza prezentarea aspectelor care au precedat o crima
savarsita in numele onoarei). Cu Dragoste in vremea holerei (1985), universul
romanesc inregistreaza o schimbare de registru, aducand in atentia cititorului o
meditatie pe tema fidelitatii in veacul romantic. Combinand realismul istoric si
fictiunea artistica, Generalul in labirintul sau (1989) prezinta o analiza alegorica
a ultimelor luni din viata lui Simon Bolivar.
UN VEAC DE SINGURATATE
Prezentare generala
Detasat din acest traseu al prozei lui Gabriel García Márquez, romanul
Un veac de singuratate este, indiscutabil, o capodopera a scrisului autorului in
cauza, o carte despre care ziarul Le Monde scria ca "a atins expresia perfecta,
cea mai patetica a singuratatii omului sud-american ".
Aceasta scriere imbogateste
literatura universala cu o viziune moderna asupra lumii, mediata printr-o
constructie epica baroca, fuziune de real si fantastic, ce vizeaza deopotriva
realitati sociale, politice, istorice si spirituale ale unui spatiu de cultura hispanica.
Critica literara a situat formula epica a romanului in categoria "suprarealismului
folcloric si a realismului magic ", tocmai datorita acestei coexistente de elemente
care asigura si originalitatea cartii.
Substanta textului o formeaza prezenta a doua planuri de facturi diferite: un
prim-plan care surprinde povestea familiei Buendia si a satului pe care aceasta il
intemeiaza si un al doilea, dezvoltat ca o permanenta anexa la cel dintai, planul
semnificatiilor care proiecteaza evenimentele intr-o parabola a reeditarii experientei omenirii, de la prima revelatie pana la apocalipsa. Cheia pentru intelegerea
alegorica a intamplarilor o ofera autorul insusi, care raspunde incercarilor
criticilor de a citi dincolo de imaginea romanesca a singuratatii: "desigur ca
Macondo, microcosmosul imaginar unde se desfasoara timp de o suta de ani
avatarurile clanului Buendia, poate reprezenta un epitom al intregii Americi
Latine, nu numai al unei singure tari, de pilda Columbia; daca evenimentele
universului Macondo, zguduit ritmic de cataclisme naturale si sociale, de dezlantuirea stihiilor oarbe ale pamantului si ale vrajmasiei oamenilor ne dau intr-o
parabola imaginea unei lumi sfasiate, instabile, ei bine, consecinte inerente ale colonialismului si mai ales ale subdezvoltarii determina o serie de angrenaje
absurde, irationale, nu numai in planul destinelor unui popor, ci in insasi
psihologia oamenilor ".
Actiunea cunoaste, in roman, o localizare mitica, satul Macondo, inconjurat
de ape, si o datare temporala similara:
"Lumea era atat de recenta, incat multe lucruri nici nu aveau inca un nume, iar pentru a le deosebi trebuia sa le arati cu degetul. [ ]
Era intr-adevar un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise inca ".
Cautand o iesire la mare, in drum spre tara pe care nu le-o fagaduise nimeni, cateva familii, intre care si cea a lui Jose Arcadio Buendia, scruteaza un orizont necunoscut si, renuntand, intemeiaza satul Macondo. Acesta este pretextul istoriei. Scene de razboi (razboiul civil, rascoalele conduse de generalul Aureliano Buendia), de dragoste, de viata si de moarte, de cunoastere si de dezalcatuire formeaza cuprinsul ei. Intocmai ca Robinson Crusoe, care reface intreaga experienta a umanitatii, aceasta colectivitate descopera treptat - prin venirea repetata a tiganilor, apoi a negustorilor si a campaniei bananiere - magnetul, gheata, luneta, fotografia, cinematograful, instrumentele muzicale, mijloacele de navigatie, electricitatea, traversand aproape toate etapele evolutive ale istoriei omenirii intr-un singur veac de existenta si insingurare, insa nici una dintre aceste revelatii nu are un impact asa de puternic asupra omenirii precum suferinta singuratatii colective, anticipata de ciuma insomniei, si amoralismul pe care nici autoritatile, nici biserica nu-l pot anula. Cele sase generatii ale neamului Buendia nu prezinta tipuri umane sau psihologii precizate, ci evidentiaza prezente epice care traiesc sub semnul neobisnuitului. Cu o singura exceptie, Ursula, care incearca sa tempereze, prin prudenta sa, actiunile excentricului ei sot, toate personajele romanului ofera o nota de pitoresc ansamblului si un argument suprarealist in analiza lui. Jose Arcadio Buendia experimenteaza toata viata alchimia aurului si moare legat de un copac, tiganul Melchiade se intoarce din moarte nemaiputand suporta atata singuratate, tanara Rebeca mananca de disperare bulgari de pamant si tencuiala, Pietro Crespi trimite iubitei lui fluturi impaiati, colonelul Aureliano Buendia organizeaza treizeci si doua de rascoale armate, fiind invins de tot atatea ori, si are saptesprezece fii de la femei diferite, Amaranta Ursula se intoarce de la Bruxelles cu un sot legat cu o panglica de matase - si acestea sunt doar cateva evenimente legate de existenta eroilor. Faptul ca toate generatiile locuiesc in aceeasi casa, ca urmasii poarta numele inaintasilor, ca nu fiinteaza decat in virtutea legilor naturii este o maniera a autorului de a depersonaliza individualitatile, de a face un hibrid livresc intre blestemul tragediilor grecesti si suprarealismul modernilor, Aureliano Jose "auzi istorisindu-se vechea poveste a omului care se casatorise cu una dintre matusile lui, care, in afara de asta, ii era si verisoara, si al carei fiu se dovedise a fi propriul sau bunic " si tresare la gandul ca cel putin partial traise destinul lui. Desi acest conglomerat uman pare sa stearga limita dintre real si fantastic (Meme, spre exemplu, este un personaj din alta lume, care si dispare din epic printr-o proba de levitatie) si sa distruga coerenta complexului narativ, exista totusi trei aspecte majore ale vietii care revin in text cu insistenta laitmotivelor: timpul, iubirea si singuratatea. Initial, temporalitatea este aceea dinaintea oricarei morti omenesti, "deoarece pe vremea aceea nu exista cimitir la Macondo, fiindca nu murise nimeni ".
Pe masura ce
naratiunea inainteaza, durata cunoaste si sufera diferite avataruri: personajele incearca imortalitatea prin boala insomniei, urmata de amnezie ("in aceasta stare de luciditate infricosatoare si de halucinatie, vedeau nu numai imaginile care alcatuiau visele lor proprii, ci fiecare cuprindea in viziunile lui si imaginile visate de ceilalti "); apoi, aceiasi eroi asista la deteriorarea progresiva a timpului ("Anii de acum nu mai sunt ca pe vremuri - obisnuia sa spuna Ursula, simtind cum realitatea ii scapa printre degete ") sau incearca sa-si supuna temporalitatea, coreland principalele acte de vointa cu momentele esentiale ale existentei ("Ursula a trebuit sa depuna mari eforturi de a muri cand va inceta ploaia " - care durase patru ani, unsprezece luni si patru zile); finalul romanului integreaza timpul individual, cu varianta lui colectiva, in durata eterna ("tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa ramana pe veci de nerepetat, caci semintiilor condamnate la o suta de ani de singuratate nu le era data o a doua sansa pe pamant ").
Dragostea, asa cum apare ea in roman, ar putea fi singura cale de salvare a
umanitatii, daca ea n-ar sfida orice norme morale si n-ar fi redusa la aspectul sau
instinctual. Ridicola sau incestuoasa, iubirea este, in viziunea lui García Márquez,
un factor distructiv al cetatii simbolice, construite de curand si din renuntare.
Nimeni nu se naste aici spre a iubi, cum nici un individ nu probeaza afectivitate
in sensul solidaritatii, al tolerantei sau al implinirii dorite. Asa cum mecanismul
prozei este supralicitat prin dezalcatuire, mediul descris este suprasaturat de
legaturi incestuoase, bordeluri improvizate si uniri nefiresti.
Singuratatea defineste cel mai bine romanul in discutie, prin cele doua acceptii
pe care le comporta: ea poate functiona ca privilegiu, cand este convertita in
intelepciune sau abilitate (poate doar in cazul Ursulei, care uitase ea insasi ca
este oarba), dar cel mai adesea dezumanizeaza, pentru ca este - cum spune
autorul - "opusul solidaritatii ".
Daca esenta cartii este negativul solidaritatii,
sensul ei ultim ar putea fi ca acesti oameni au intemeiat lumea, iar cu moartea lor
dicteaza moartea lumii in care le-a placut sa traiasca, insa ideea este mult mai
complexa: patimile noi ale unor oameni tineri intr-o lume de curand ivita exclud
remediul singuratatii, remediu fara de care nici o comunitate nu poate supravietui.
Stilul in care este redactat romanul oscileaza permanent intre realismul
descrierilor secventelor razboinice (campaniile militare), lirismul derivat din
sentimentul naturii (veranda cu begonii a Ursulei) si notatiile despre spectacolul
grotesc al erotismului (viata lui Pilar Ternera). Aspectele acestea nu exista decat
alterandu-se reciproc, subminand ideea de frumos si candoare, deoarece natura
lumii o reclama:
"Putin dupa aceea, in timp ce tamplarul lua masura pentru sicriu, vazura prin fereastra cazand o ploaie usoara cu minuscule flori galbene. Acestea cazura toata noaptea peste tot intr-o ploaie tacuta, asternura acoperisurile, se ingramadira la pragul usilor si inabusira animalele care dormeau sub cerul liber. Cazura atatea flori din cer, incat dimineata strazile erau acoperite de un strat gros si a trebuit sa fie indepartat cu lopetile si cu greblele ca sa poata trece inmormantarea ".
Asadar, prin continutul ideatic si prin stil, romanul lui Gabriel García Márquez
ofera cititorului un amestec tulburator de "iluzie si realitate, de memorie si
profetie, un document literar de cea mai autentica viziune sudamericana ".
(Mihnea Gheorghiu)
Influente asupra literaturii romane
Tema exodului catre un pamant al fagaduintei, ca si cadrul mitic al evenimentelor se regasesc in romanul lui Fanus Neagu, Ingerul a strigat, iar pseudocoerenta arbitrarului si logica nonsensului apar ilustrate in povestirile lui D.R. Popescu din volumul Vanatoare regala.
Aprecieri critice
"Romanul acesta este o carte continua, pe care autorul n-a parasit-o niciodata, in tot ce a scris inainte si dupa ea, fiindca este epopeea infinitei sale nostalgii, de care viata lui refuza sa se desprinda, de teama sa nu-i tradeze adevarul si puritatea copilariei pierdute.
Extinzand pe un plan continental sentimentul acesta difuz de fidelitate absoluta fata de simbolul satului natal, scriitorul realizeaza aici cronica universala a unui macrocosm izolat de restul lumii intr-un strigat prelung ca un semnal de alarma, pentru recuperarea maretiei abandonate a omului. "
(Mihnea Gheorghiu)
