Aparuta din cele mai vechi timpuri, la popoarele antice ale lumii, arta teatrala s-a dovedit una din cele mai indragite progenituri ale literaturii. Ca mod de comunicare, jocul teatral pare a fi unul dintre cele mai vechi, el putand fi observat nu numai la oameni, dar si la unele premiate, deci imitarea unor anumite lucruri, fiinte nu este o actiune care necesita un efort intelectual ridicat. Dar jocul teatral nu este nici pe departe un reflex automat, el se naste din necesitatea umana de comunicare si evolueaza pe baza nevoii de dezvoltare a ratiunii si simtirii. Teatrul isi creeaza un microunivers propriu, in care dramaturgul se substituie naturii creand personaje si locuri, facand din vis realitate, punand in fata spectatorilor o lume noua, uneori complet diferita ce cea reala. Actorii dau nastere personajelor plasmuite in imaginatia dramaturgului, un adevarat Prometeu care creeaza viata din nimic.
Nu putem aprecia exact cand au aparut primele reprezentatii teatrale, definitia jocului teatral ne lasa in umbra, ea categorisind drept teatru orice manifestare imitatoare care lasa impresia unui joc imaginar, ori astfel de manifestari au fost intalnite inca dinaintea aparitiei Homo Sapiens. Ce putem aprecia ca sigur este faptul ca manifestarile teatrale au luat avant in vremea Greciei antice, cand s-au cristalizat primele genuri ale stilului dramatic. In Atena antica s-au format primii dramaturgi precum Aristophan, Sofocle, Horatiu filozofi greci care au observat predilectia oamenilor pentru reprezentarile teatrale.
La noi in tara teatrul are radacini la fel de vechi ca si teatrul grecesc, dar spre deosebire de acesta piesele au un caracter laic, ele fiind create de oamenii din popor si cizelate pe parcursul vremii. Lipsa unui artist care sa fi pus bazele pieselor de teatru a dus la un caracter oarecum spartan al acestora, ele nefiind cizelate precum cele ale marilor dramaturgi precum Alecsandri sau Caragiale, cu toate acestea ele au fost savurate de-a lungul secolelor de publicul format din oameni din popor, care vedeau in astfel de jocuri teatrale o alinare a durerilor si o raza de speranta. Aceasta manifestare s-a concretizat in teatrul popular, cea mai veche forma de arta dramatica din tara noastra.
Teatrul popular reprezinta totalitatea productiilor dramatice populare, incluzand drama rituala. Jocurile cu masti, drama liturgica, teatrul de haiduci, teatrul cu subiecte istorice. Pe teritoriul tarii noastre elemente de arta teatrala au existat in cadrul riturilor arhaice cu mult inainte de contactul cu civilizatia greaca si romana. In substratul traco-dac au patruns cu timpul scheme, subiect, teme si chiar eroi ai mitologiilor elene si latine, in special ale antesteriilor pagane, ale sionisiacilor, saturnaliilor si kalendelor. Primele forme de drama rituala au fost cele referitoare la vanatoarea primitiva. Acestora le-au urmat jocurile crescatorilor de animale si apoi cele cu caracter agrar, care foloseau masti vegetale si antropomorfe, reprezentand demoni ai vegetatiei, personificand primavara (ca in Paparuda) sau referindu-se la rituri ale fertilitatii solului (precum Calusul, Cucii). Cultul mortilor a generat o alta categrie de jocuri rituale: jocurile grupurilor de barbati, care intruchipau, deghizandu-se, spiritele stramosilor. Cu timpul, toate aceste forme ale dramei rituale si-au pierdut sensurile initiale, accentuandu-se caracterul ludic. Rudimente ale catorva drame rituale, Calusui (Calusarii), Caloianul, Paparuda, s-au pastrat pana in zilele noastre.
Dimitrie Cantemir mentioneaza in Descrierea Moldovei puterea magica, terapeutica, ce se atribuia jocului ritual al Calusului. Elementele teatrale arhaice din jocul Calusului sunt: mastile de panza alba ale calusarilor, masca mutului, mimarea luptei cu toiagele si interdictia de a vorbi in timpul jocului. In ceea ce priveste vechimea, s-ar putea sa existe o legatura intre jocul Calusului si dansul ritual de origine traca kolovrismos, descris de Xenophon, dans al carui rost era de asemenea vindecarea bolilor. O varianta a caiutului poate fi considerata drama rituala Craitele, existenta la romanii din Timoc, cu functii magice, de fertilitate, fecunditate si profilaxie. Obiceiul Caloianul (Scaloianul, Ududoiul) simbolizeaza sacrificiile umane facute divinitatilor fenomenelor atmosferice, precum a le capta binevointa. La ceremonia rituala a Caloianului, care se practica in timpul perioadelor de seceta, participa, de regula, numai femeile si fetele. Acest fapt, asociat cu prezenta unui simbol falic, arata ca este vorba de o magie practicata si in vederea fecunditatii. Ceremonialul consta in ingroparea unei papusi de lut (Caloianul) la marginea unui lan de grau, sau in punerea acesteea intr-un sicriu lasat sa pluteasca pe o apa curgatoare. Caloianului i se atribuie rolul de ajutor al Sf. Ilie. Simbioza dintre elementele pagane si cele crestine consta in faptul ca denumirea obiceiului este luata din calendarul crestin, in timp ce forma si continutul sau releva un rit anterior crestinismului. Un ritual de seceta este si Paparuda sau Paparudele, in care se utilizeaza dansul mimic si mastile fitomorfe, combinate cu elemente de magie homeopatica (udatul cu apa al paparudelor). Caloianul (papusa de lut), camasa ciumei (momaia de paie ingropata in camasa de in, care era aprinsa pentru stavilirea molimei), Uitata (papusa din colac impletit daruita pentru pomana mortilor) sunt simboluri ale unor stravechi practici teatrale.
Cele mai vechi jocuri cu masti au fost cele ce tineau la tracii sud si nord-dunareni, de sarbatorile solstitiului de iarna si ale echinoctiului de primavara si toamna. Crestinismul incearca sa combata jocurile cu masti, travestirile de orice fel fiind interzise inca de la Sinodul al VI-lea (Constantinopol 692). Cu timpul, o parte din obiceiurile crestine au fost contaminate de rituri precrestine, in asa masura incat ele devin mai mult laice decat religioase. Tematica jocurilor cu masti a evoluat de la faza ritual-spectaculara spre spectacolul fara rit axat spre creatia mimo-dramatica si apoi spre cea fono-dramatica. Capre (Turca, Brezaia) este jocul care prezinta ponderea cea mai mare in cadrul sprectacolelor cu masti ale Anului Nou. Se intalneste pe tot cuprinsul tarii, dar cu o frecventa si o varietate tipologica sporite in Moldova. Descinzind din travestirile animaliere proprii culturilor vanatoresti, imaginea caprei a patruns in jocurile cu masti din epoca feudala si continua sa apara si astazi in contextul unor petreceri populare, cu deosebire in cele de la Anul nou. Prima faza de trecre a dramei rituale catre teatru este prezentarea dramatica a unor episoade lucide. Substratul magic, ce atribuia Caprei rostul de a influenta pozitiv vanatoarea si careia i se substituie in societatea de agricultori un rol fertilizator, este inlocuit acum prin explicarea actiunii mimetice, vaduvita insa de sensurile initiale. De regula, spectacolul cuprinde o parte introductiva, descriptiva (in care se schiteaza portretul mastii), urmata de moarte aparenta a animalului si reinvierea acestuia prin descantecul Blojului (Mosului, Ciobanului, Uratului) care-l insoteste. Textul Poetic prezinta vadite inrauriri ale cantecului liric, strigaturii, descantecului si este posterior pantomimei. Masca propriu-zisa, construita din lemn cu maxilarul inferior mobil, initial stilizata, se transforma dintr-un element de recuzita teatrala intr-un obiect decorativ, fiind impodobita excesiv cu margele , hurmuz. Panglici, oglinzi, flori de hartie, clopotei. Acest obicei a exercitat o puternica influenta asupra tuturor jocurilor cu masti, care reproduc, in general, aceeasi actiune: Berbecii, Boul, Cerbul, Tapul, Camila, Leul, Strutul, Paunul etc. In schimb, Calul si Ursul - primul avand la noi o arie de raspandire ce nu depaseste spatiul moldovenesc prezinta similitudini cu jocul Caprei sau al Cerbului numai in cazuri izolate. O forma derivata a Caprei de la Anul Nou este jocul, cu acelasi nume, ce se practica la priveghi cu scopul de a crea o atmosfera de buna-dispozitie in serile premergatoare despartirii de cel raposat.
Mosnegii (Unchesii, Uratii) sunt jocuri cu masti antropomorfe ce provin din riturile arhaice de cinstire a mortilor. In jocurile de priveghi din Sud-ul Moldovei (Vrancea), dar si in acelea din Oltenia sau Maramures, mastile Unchesilor reprezinta pe batranii intelepti ai obstei, reintorsi in sat sa peptreaca in noaptea de priveghi. Izolati de ritul initial si inclusi in jocurile taranesti cu masti de la Anul Nou, Mosnegii devin in epoca feudala, reprezentanti ai comicului popular, echivaland cu mascaricii spectacolelor de burg. Diversificata, imaginea arhaica a unchiasului sta la baza cearii a numeroase personaje: Mosnegii cu tigve din jocul Cucilor, Blojul din jocul Calusarilor, Mosul si baba din jocurile Caprei si al Ursului Jocul Cucilor este pomenit pentru prima oara de Dosoftei in Viata si petrecerea Svintilor fiind asemanat cu un spectacol popular grecesc, prilejuit de sarbatoarea Katagonghion. Obiceiul se practica si astazi in mai multe localitati din Oltenia si Muntenia, actiunea sa referindu-se la casatoria dintre un cioban si o ciobanita sau dintre un taran si o taranca. Dupa casatorie, din motive diferite, sotul este ucis si apoi prohodit parodistic de un "preot". Scena se incheie cu invierea celui mort. Cucilor li se stribuie o origine traca. Peste acest joc trac a fost posibila o suprapunere de elemente grecesti antice (dionosiace) sau de elemente slave (cultul zeului Cupala). Din spectacolul pagan, ce insote a solstitiul de iarna, Cucii devine un joc semireligios ce se practica la lasatul secululi (echinoctiul de primavara). Actualmente, spectacolul s-a laicizat, devenind un alai popular. Principale tipuri de masti specifice acestui obicei sunt cele arhaice, confectionate din "traistele de cai" sau din piele ("cheile" - simple obrazare), si cele de data mai recenta - "tigvele" si "chipurile" (masti montante, ca niste sorcove imense). De la formele cele mai simple cu doua-trei personaje, jocurile cu masti au evoluat spre forme mai complexe, cu cetele de colindatori (alaiuri). Numele generic al acestora este variat: ceata, crila, banda (banta), partie, malanca. Denumirile grupurilor provin, de asemenea, si de la mastile mai importante in jurul carora s-au constituit alaiurile: Capra, Caiutii, Ursarii, Arnautii, Damele etc. Unele cete aveau caracterul confreriilor ludice (spre exemplu Toana transilvaneana), altele deriva din organizatii paramilitare (Hurta bucovineana). Deosebirea consta in aceea ca organizatiile paramilitare functionau tot anul, in vreme ce confreriile se destramau, de obicei, dupa colindat. Dupa stuctura si functia lor ludica, cetele pot fi: ce copii (Caprita copiilor, Caiutii copiilor), de fete (Dragaica), de feciori (cele mai numeroase alaiuri cu masti), de insuratei (Malanca, Giamala) si de varstnici (Mosnegii, Muntii, Uratii).
In Evul Mediu, cand interventia bisericii in spectacolele populare devine imensa, jocurilor cu masti le sunt opuse forme de manifestare ale teatrului religios. Cultivata mai intai de dascali si dieci, drama liturgica a fost sustinuta de boierime si domnitori, pentru ca in cele din urma sa fie adoptata si de mase. La romani, drama liturgica patrunde mai tarziu, fenomenul fiind vadit inraurit de teatrul popular apusean, in special de cel german si maghiar. Autorii acestui tip de teatru s-au inspirat din evangheliile apocrife, legendele hagiografice, cantecele de vitejue si chiar din romanele populare. Spectacolele care alcatuiesc repertoriul dramei religiase sunt: Irozii, Mironositele, Adam si Eva (Jocul cu pomul) si Lazarelul. Cunoscuta in cea mai mare parte a Moldovei, drama Irozii sau Vicleimul circula in Muntenia si sub numele de Taierile iar in Transilvania, alaturi de varianta Viflaimul, apar denumirile Craii sau Magii. Existenta dramei este mentionata de Miron Costin inca din secolul al XVII-lea. In Transilvania, acest teatru a cunoscut o puternica inflorire datorita interesului aratat de clerul local, si scolile din Scheii Brasovului, din Sibiu si Blaj, dar si datorita influentei dramelor populare ale secuilor si sasilor. In Moldova si in Banat patrunderea Vicleimului a fost probabil, impulsionata de ruteni, polonezi si ,respectiv, de sarbi. Tributara, din punct de vedere tematic, in foarte mare masura, textului evanghelic, piesa Irozii cuprinde urmatoarele episoade: nasterea lui Iisus Hristos, calatoria magilor, adorarea pruncului si ucidera pruncilor de catre Irod. In varianta moldoveneasca a Vicleimului apare un personaj neintalnit in celelalte, harapu, a carui tentativa de a-l ucide pe Irod sporeste dramatismul actiunii. Interventiile pline de umor ale personajelor laice (ciobanii) precum si numarul mare de colinde patrunse in repertoriul Irozilor sunt factorii care au contribuit din plin la folclorizarea acestei reprezentari teatrale. Vicleimul a constituit, de asemenea, un foarte bun mijloc de popularizare a psalmilor lui Dosoftei. In tinutul Salistei se joaca Mironositele, piesa religioasa considerata drept unicul "misstere de la passion" din dramaturgia noastra. Asemanarea cu misterele apusene de tipul Die Marie am grabe (Maria la mormant) sau Marienklage (Plangerea Mariei) este evidenta. Totusi punctul de plecare al acestei reprezentari teatrale il constituie un poem dramatic de creatie locala al carui autor este de obicei cunoscut. Actiunea descrie plangerea mironositelor la mormantul lui Iisus si reinvierea acestuia. Drama religioasa Lazarelul cunoscuta astazi doar in cateva zone ale Munteniei si la romanii din Sud-ul Dunarii are la baza un obicei ancestral, simbolizand reinvierea naturii si a fost raspandita candva in toata Paninsula Balcanica. Povestea mortii lul Lazar si plangerea lui de catre Lazarite amintesc riturile orientale, evocand figurile lui Osiris, Atys sau Adonis. Treptat, Lazarelul a devenit o colinda de Florii, pierzandu-si caracterul dramatic initial. In Transilvania a circulat sporadic drama religioasa Adam si Eva sau Jocul cu pomul, care este, de fapt, traducerea romaneasca a piesei Paradeisspiel (Jocul Raiului), imbogatita cu colinde autohtone.
In cartierele marginase ale marilor orase, in oresele mici si chiar in localitatile rurale s-a dezvoltat teatrul de umbre si de papusi. Spectacolele romanesti de acest gen sunt vadit influentate de teatrul de papusi oriental, in special de piesele ale caror erou era turcul Karagöz, precum si de reprezentarile similare ale polonezilor si ucrainienilor. "Chivotul" papusilor de forma "eslei" (Vertep-ul ukrainian) sau a "colibei" (szopka poloneza), aparea in de obste alaturi de "tacamul" Irozilor, drama liturgica fiind insotita de spectacolul laic. Personajele care participa la realizarea jocului Paiata, mos Ghiorghe, Iaurgiul, Bragagiul, vanatorul , ursarul popa etc adauga in variantele moldovenesti pe Gacita si Napoleon Bonaparte. Papusile folosesc o limba pestrita, in care idiotismele, neologismele neasimilate, provincialismele si barbarismele abunda, contribuind la satirizarea personajellor. Paiata (Vasilache) reprezinta intelepciunea populara si poate fi comparata cu vestitele papusi Petruska si Kuparek. Prin spiritul lui satiric, acest teatru a dat mult de furca autoritatilor, variantele cele mai cunoscute si unitare ale teatrului de papusi sunt comunicate de G. Dem. Teodorescu, pentru Muntenia si T.T. Burada pentru Moldova. Spectacolele populare de acest gen vor fi existat si in Transilvania, dar culegerile folclorice de aici nu le consemneaza.
Pe o anumita treapta de evolutie a teatrului popular, eroul mitic este inlocuit prin eroul social (haiducul). In secolul al XIX-lea, haiducii se bucura de o mare popularitate in randul maselor si inspira numeroase creatii folclorice (cantece lirice, balade,povesti). Asa se explica si succesul deosebit al piesei lui Matei Millo si I. Anestin, Jianul capitan de hoti, jucata in Moldova in jurul anului 1850. Patrunderea acestei creatii culte in mediile satesti, folclorizarea ei, a dus la simplificarea piesei, pastrandu-se, insa, aproape intacta, structura. Asemenea altor reprezentari dramatice populare, teatrul de haiduci este o forma de arta sincretica la realizarea careia contribuie si gesturile, mimica si costumatia. In afara unor cantece populare ca Foaie verde mar domnesc, Eu ma duc, codrul ramane, Jelui-m-as si n-am cui, sunt puse in circulatie, pe aceasta cale melodii ce amintesc de creatia lui Al. Fletchtenmacher, Ed. Caudella, sau de romantele, cantecele ostasesti si imnurile scolare ale vremii. Drama este liniara, cu un decor sumar, iar vocabularul abunda in expresii deformate, mai ales prin lipsa de asimilare a neologismelor. Pe schema apectacolului cu Iancu Juanu s-a constituit intregul repertoriu al teatrului de haiduci si de hoti, care cuprinde astazi un mare numar de nume: Bujor, Groza, Gruia, Novac, Paunas, Radu, Rosu, Coroi, Dragul Florilor, Fagurel, Grigoras, Merisor, Palenciuc, Terente, Trandafir Teatrul de haiduci cunoaste in prezent o maxima inflorire in Moldova. Inspirata de ceremonialul nuntilor satesti, Piesa Nunta taraneasca este o creatie laica, aria ei de raspandire fiind, cu precadere, jumatatea de Nord a Moldovei. Prima varianta cunoscuta dateaza din anul 1885 si a fost culeasa din Bucium-Iasi. Contaminate de teatrul de haiduci, unele variante ale Nuntii taranesti au devenit prolixe, supralicitand burlescul actiunii.
Sub impresia Razboiului de Independenta din 1877 a luat nastere piesa Predarea lui Osman sau Caderea Plevnei, dupa modelul careia s-au creat si celelalte reprezentari dramartice care alcatuiesc repertoriul teatrului istoric popular. Actiunea pune fata in fata ostirile romane reprezentate prin generalii Sofronie, Cernat, Cerchez si cele turcesti in fruntea carora se afla Ali-Pasa, Abu-Suliman si Osman-Pasa. Replicile personajelor alterneaza cu imnuri ostasesti (Fiii Romaniei, Desteapta-te, romane!) sau cu cantece de cainare a turcilor (O, aman Osman, Bazülderim). Dupa Primul Razboi Mondial, pe tiparul Caderii Plevnei este creata piesa Pacea Generala (Incheierea pacii sau Masa verde), de aceasta data romanii fiind pusi sa dialogheze cu nemtii sau austriecii. Unele variante imagineaza incheierea tratului de de la Versailles, intre personaje numarandu-se cate un reprezentant al fiecarei tari participante la conflagratia din 1914-1918. In fine, din aceeasi zona folclorica cuprinsa intre Barlad. Falticeni, Targu Neamt si Roman s-a ivit dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial, Banta capitularii sau Caderea Berlinului. Monotonia actiunii, lipsa de acuratete si de slefuire a textelor, la care se adauga si ascendentul puternicii traditii a teatrului de haiduci sunt factorii care au determinat o mica popularitate a acestor piese. Un loc aparte in cadrul teatrului istoric il ocupa drama Cantare vers la Constantin inspirata de tragicul sfarsit al lui Constantin Brancoveanul, creatie a minerilor din regiunea Baia Mare. Ceata reprezenta, la Anul Nou, uneltirea boierilor la curtea otomana si ucidera domnitorului muntean.Intrata in circulatie la mijlocul secolului al XIX-lea, aceasta drama nu se mai joaca astazi in Transilvania. In schimb, in Moldova, este semnalata in mai multe localitati piesa Brancovenii, generata de aceleasi evenimente, dar independenta de spectacolul transilvanean.
Vasta raspandire a dramaturgiei folclorice a dus la aparitia si dezvoltarea si a altor forme teatrale. Se cunosc, astfel, piese populare, cum ar fi: Barbu Lautarul, Movila lui Burcel, Fat Frumos, Stejarul din Borzesti, rezultate din folclorizarea unor creatii culte. La acest proces au contribuit in mare masura si elevii, realizatorii cu predilectie ai spectacolelor amintite. Relatiile ce se stabilesc intre teatrul popular si alte specii folclorice se rezuma. De regula, la includerea unor doine, cantece propriu-zise, strigaturi si chiar descantece in structura reprezentarilor dramatice respective. Interferenta cu creatiile culte, insa, este reciproca. Si unele din comediile lui V. Alecsandi si Matei Millo se resimt puternic de influenta teatrului popular de papusi tot asa cum multe dintre spectacolele de teatru popular poarta amprenta literaturii scrise. Piesele ce alcatuiesc repertoriul teatrului popular continua sa se bucure de multa pretuire si confera sarbatorilor de iarna o stralucire unica.
Trecand de la teatrul popular la teatrul cult, observam ca acesta din urma a aparut mult mai tarziu decat primul si coexista acum cu acesta. Primele manifestari ale teatrului cult s-au concretizat in incercarile de adaptare a pieselor straine, in special a celor franceze la limba si obiceiurile romanesti. Printre primele incercari de acest gen s-au remarcat cele ale lui Gheorghe Asachi. Printre adaptarile sale, cea mai cunoscuta a fost Mirtil si Hloe de Florian, dupa Gessner, pe care scriitorul marturiseste ca a folosit-o pentru a demonstra virtutile limbii romane. Asachi este direct influentat de literatura dramatica a lui Aug. von Kotzebue, din care a tradus si localizat cateva piese: Lapeirus, jucata de elevii Conservatorului in 1837, Vaduva vicleana sau Temperamentele, Pedagogul, Fiul pierdut. Activitatea dramatica originala a lui Asachi incepe destul de tarziu, an 1834, cu prezentarea compozitiei Serbarea pastorilor moldoveni si a piesei Dragos, intaiul domn suveran al Moldovei. Piesele care au urmat, Inturnarea plaiesui din Anglia (1850), Turnul Butului, Voichita de Romanie, Elena Dragos de Moldavia (1863), Petru I, tarul Rusiei, la Iasi (1868) si Desperatia unui eremit (1863) nu s-au ridicat la nivelul asteptarilor, ele fiind mai mult un semn de patriotism, prin care Asachi aducea aminte de istoria zbuciumata a romanilor.
Contributia lui Gh. Asachi la patrimoniul cultural romanesc s-a manifestat si indirect, el fiind indrumatorul lui Matei Millo, cel mai bun actor roman din secolul al XIX-lea, autor de piese dramatice si deschizator de drumuri in arta teatrala. El a compus prima opereta romana, Baba Harca, a carei premiera a avut loc la 26 decembrie 1848. Creatia sa literara s-a legat stric de meseria sa de actor, insa lucrarile sale s-au bucurat de o mai mica popularitate decat talentul sau actoricesc. Talentului interpretativ al lui Matei Millo i se datoreaza aparitia unor piese ale lui Vasile Alecscndri care a creat personaje special pentru acest talentat actor roman.
Dar lasand premergatorii teatrului romanesc sa isi primeasca gloria cuvenita, nu putem sa nu ajungem la adevaratii intemeietori a dramaturgiei romanesti, titani ai literelor precum Vasile Alecsandri, I. L.Caragiale sau, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Barbu Delavrancea.
Daca ar fi sa o luam in ordine cronologica, dar si in ordinea aportului adus la formarea artei teatrale in Romania, nu am putea omite pe Vasile Alecsandri, om politic, prozator, poet si dramaturg, omul care a pus bazele teatrului national romanesc. Cand Alecsandri ajungea, in 1840, la conducerea Teatrului National din Iasi, dramaturigia autohtona se afla, in pofida unor meritorii incercari intr-un stadiu de inceput. Constatand penuria de piese originale, sufocate, cate erau, de concurenta multelor talmaciri, el se insarcineaza sa creeze anume un repertoriu de piese romanesti. Demersul sau e mai intai de ordin cultural. Dramaturgul practica, marturisit si cu tot din adindul, o arta cu tendinta morala, dar si de imediata eficienta politica, contribuind si el la infierbantarea spiritelor in preajma revolutiei de la 1848. Epoca e colorata de contraste, iar scriitorul, care e un satiric indulgent si sugubat o fixeaza intr-o ampla panorama comica, unde se amesteca si se infrunta moravuri si naravuri pitoresti, tipuri si personaje originale, un amalgam de patimi, vechi si noi, si de figuri curioase, dintre acelea ce rasar si se inmultesc intr-o perioada de adanci framantari si prefaceri sociale.
O piesa reprezentativa este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844). E infatisat aici un proces intre doua generatii, arbitrat de un moderat, care, de fapt, nu e altul decat autorul, indecis la inceput intre a amenda inertiile si opacitatea conservatorismului ruginit, sau a lua in deradere ridicolele stridente care decurg din imitarea cu orice pret a manierelor occidentale, dar optand pana la urma, pentru bunul simt si intelepciunea batraneasca, patriarhala, a boierului Enache Damian. Cosmopolitismul, dispretul pentru tot ce e romanesc il irita si il ingrijoreaza pe dramaturg, tot asa cum mai tarziu va fi mahnit constatand fie tradarea, fie degradarea vechilor idealuri pasoptiste.
Personaje plasmuite de-a lungul catorva decenii, in scena pasesc, rand pe rand, tot soiul de paraziti, de parveniti, ciocoi (ca Lipicescu din Boieri si ciocoi), demagogi politici (Clevetici ultrademagogul, Tribunescu), combaterile ostile oricaror inoiri (Sandu Napoila ultraretrogradul), pedanti latinisti (Galuscus din Rusaliile in satul lui Cremine), postulanti (Millo director sau Mania posturilor), cucoane cam trecute, dar impopotonate cu ifose frantuzite (precum Gahita Rozmarinovici din Iorgu de la Sadagura, cucoana Chirita), straini carora scriitorul, intr-o regretabila dispozitie sovina, le pune in carca mai toate pacatele. Apar, tot odata si boieri vechi de tara, oameni de nadejde (Stalpenanu din Boieri si Ciocoi), sau tarani pusi pe sotii, mereu cu zambetul pe buze (precum Nunta taraneasca).
Coruptia din politica si administratie, mascarada parlamentara sunt sanctionate de scriitor, care gaseste puritate in special la sate. La tara, viata i se pare trandafirie si surazatoare, acolo are loc cate o idila, cu aer pastoral, in care indragostitii triumfa in ciuda oricaror piedici. O induiosatoare, dar ireala concordie tine infratiti pe boieri si tarani (Nunta taraneasce, Cinel-Cinel), toate relele fiind puse pe seama veneticilor, arendasi si camatari (Lipitorile satelor).
Debutand in 1840 cu Farmazonul din Harlau, Alecsandri compune la inceput piese facile, cu o miscare vodevilistica si bufona, speculand mai mult comicul de situatii, adesea frivol, fara prea multa inventivitate, operete (Crai nou, Scara matei, Harta Razasul, Paracliserul sau Florin si Florica). Sunt in majoritate localizari la realitatile autohtone, autorul adaptand cu destula dibacie vodeviluri si comedii frantuzesti. El recurge la scriitori precum Molliere, Regnard, Labiche, Rolland si altii. In piesele consacrate faimoasei Chirita, de pilda, cu multipele ei infatisari (Chirita in Iasi su Doua fete si-o neneaca, Chirita in provincie, Chirita in balon, Cucoana Chirita in voiagiu), autorul a profitat de pe urma unor piese ca La Comtesse d'Escarbagnas de Molliere La Fausse Agnes de Destouches. Personajul ramane totusi, prin implantarea intr-un mediu specific cu moravuri de neconfundat, o creatie originala, plina de haz, care l-a destinat unei cariere triumfale, aceasta si datorita unui interpret genial ca Matei Millo, actor care, cu talentul sau l-a stimulat mult pe Alecsandri in opera de dramaturg. Chirita. prototip al micului proprietar ahtiat sa parvina in protipendada, e o cucoana cu teribile fandoseli cosmopolite, debitand cu candoare un stupefiant jargon frantuzit. Chirita poate fi socotita ca o caricaturizare a tendintelor exagerat sau pretins inovatoare, asa cum ursuzul si greoiul Barzoi incarneaza conservatorismul sclerozat in vechi tabieturi si vrajmas oricarei primeniri. In cariera de comediograf a lui Alecsandri personajul Cucoana Chirita ramane cel mai izbutit. Scriitorul e un moralist cu principii de creatie deduse din normele clasiciste. Alcatuindu-si "canticele comice" - fiziologii, de fapt - scriitorul configureaza o intreaga galerie de tipuri "contimporane", unele imortalizand figuri pe cale sa dispara (Surugiul, Paraponisitul, Barbu), altele infatisand ipochimene (demagogul retrogradul) care nu sunt legate de o anume epoca.
