Inca de la infiintarea ei, Comunitatea Europeana a urmarit interconectarea sistemelor economice ale statelor membre. Pornita initial ca o uniune vamala, cu scopul de a controla productiile de carbune si otel ale Germaniei, integrand economia acesteia intr-un sistem european mutual, Comunitatea Europeana si-a dezvoltat cu timpul componenta politica, intarind institutiile comune de la Bruxelles si adaugand, prin Tratatul de la Maastricht, embrionul unei componente militare vizand integrarea Uniunii Europei Occidentale in nou creata Uniune Europeana. De la Uniunea Vamala realizata prin Tratatul de la Roma din 1957, deciziile politice comune ale liderilor vest-europeni au dus popoarele Europei pe calea integrarii la toate nivelurile, integrare exprimata prin Piata Unica, instituita de Actul Unic European, continuata de Uniunea Economica si Monetara, ivita in urma Tratatului de la Maastricht, si intarita de Tratatul de la Amsterdam, incununata in final cu adaugirea componentei militare, prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene, ca urmare a deciziei Summit-ului de la Köln, din iunie 1999.
In opinia specialistilor in studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entitati statale este asigurata daca se tine cont de fiecare dintre urmatoarele cinci componente: componenta politica a securitatii, componenta militara, componenta economica, componenta societala si cea ecologica. Problematica securitatii nu se confunda cu functionarea normala a statului pe aceste dimensiuni, ci se refera numai la amenintarile care, prin dimensiunile mentionate, pun in pericol insasi existenta statului. Securitatea politica se refera la stabilitatea organizationala a statelor, a sistemelor de guvernamant si a ideologiilor care le legitimeaza. Componenta militara a securitatii priveste interconexiunea urmatoarelor doua niveluri: al armelor ofensive si al capacitatilor defensive ale statelor, impreuna cu perceptia statelor despre intentiile celorlalti participanti la viata internationala. Securitatea economica priveste accesul la resurse, finantare si piete necesare pentru a sustine nivele acceptabile ale dezvoltarii si puterii statului. Cand vorbim despre securitate societala, ne referim la mentinerea, in cadrul unor conditii acceptabile pentru a permite procesul de evolutie, a identitatii nationale colective, a modelelor traditionale ale limbii, culturii, religiei si obiceiurilor unui popor. Dupa cum evolueaza evenimentele, unele dintre cele mai mari probleme pentru securitatea europeana le va pune componenta societala, datorita situatiilor existente in Bosnia-Hertegovina, Transnistria, Macedonia, Kosovo, Belarus, Muntenegru. Securitatea mediului inconjurator priveste pastrarea la nivel local a biosferei planetare, ca suport esential al sistemului de care depind toate celelalte activitati umane .
Tot in acceptiunea grupului de la Copenhaga acceptiunea Grupului de la Copenhaga, regiunile(comunitatile) de securitate au urmatoarele caracteristici , oglindite perfect de constructia europeana:
au in componenta doua sau mai multe state;
aceste state constituie o grupare geografica coerenta;
relatia intre statele respective este marcata de interdependenta din punctul de vedere al securitatii, in sens pozitiv sau negativ, dar care este oricum in mod semnificativ mai puternica intre statele respective decat cea dintre ele si alte entitati din afara comunitatii;
modelul securitatii interdependente trebuie sa fie profund si durabil.
De-a lungul anilor, Uniunea Europeana a construit baza unei securitati prin cooperare, tratatele semnate intre membrii Uniunii consfintind gradual translatia unor atribute ale suveranitatii nationale catre autoritatile centrale de la Bruxelles. Astfel, in 1957, prin Tratatul de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, in Actul Unic European din 1986 avem prima mentionare a asa-numitei "Cooperari Politice Europene", iar ulterior, in1991, in Tratatul de la Maastricht, se prevad masuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale in "bratul armat al Uniunii Europene" . Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat"Dispozitii privind Politica Externa si de Securitate Comuna", se ocupa de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J - J.11. Mecanismele principale se bazeaza pe informarea reciproca a statelor membre cu privire la problematicile de politica extern si de securitate, pe adoptarea unor actiuni comune si, foarte important, pe faptul ca, in virtutea suveranitatii partajate intre statele membre si institutiile europene, Consiliul European defineste principiile si orientarile generale ale PESC. Mai mult, Tratatul de la Amsterdam din 1998 intareste prerogativele Consiliului European asupra unor forte armate comune ale statelor membre, aratand la articolul J.3 al Tratatului ca respectivul Consiliu "defineste principiile si orientarile generale ale Politicii Externe si de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicatii in domeniul apararii" .
Analizand istoria crearii unei Politici Externe si de Securitate Comuna, trebuie sa amintim momentul deciziei politice de a reinarma Germania in anii 50 cand, pentru a permite acest lucru, Franta, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda au inventat proiectul Comunitatii de Aparare Europene, initiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai tarziu (1954) de catre Franta, din cauza neintelegerilor politice dintre tarile fondatoare. La trei ani dupa stabilirea Comunitatii Economice Europene, dorinta de a reincepe constructia politica a aparut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregatit trei propuneri in anii 1961-1962, cunoscute sub numele de "Planul Fouchet". Cooperarea interstatala trebuia sa duca la o politica externa unica, statele membre trebuiau sa-si intareasca securitatea in comun si sa-si coordoneze politicile de aparare. Ultima dintre acestea prevedea consultari bilaterale periodice si comitete comune de lucru, care pregateau reuniunile la nivel inalt - inclusiv un comitet in domeniul apararii. Din nefericire insa, a fost randul celorlalti sa respinga acest "Tratat asupra Uniunii Statelor" motivandu-se ca nu se doreste o colaborare excesiva intre state si nici ruperea legaturii cu SUA si NATO. Totusi, in1969, la Summit-ul de la Haga, cei sase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. In 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcand Cooperarea Politica Europeana, desi aceasta se referea exclusiv la politica externa. Treisprezece ani mai tarziu, la Stuttgart, s-a mai facut un pas: aspectele politice si economice ale securitatii au fost incluse intre obiectivele CPE. Pana la momentul Maastricht, diploma]ia occidentala si-a armonizat pozitiile fata de statele terte, pe baza acordurilor informale, dar in lipsa unor structuri comune ale Comunitatii Economice Europene.
Tratatul de la Amsterdam a adus schimbari pragmatice cu privire la urmatoarele chestiuni: s-a creat o celula de planificare politica si analiza, s-a infiintat pozitia de Inalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de catre Majoritatea Calificata (QMV) pentru implementarea masurilor si extinderea cooperarii in domeniul managementului de criza intre UE si UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat ca responsabilitatea PESC se restrange doar la reactii fata de crizele ce pot aparea, in sensul interventiilor militare si/sau diplomatice, deci incluzand aspectele legate de aparare, iar altii au preferat sa disocieze politica diplomatica si de securitate de aspectele legate de aparare.
In ceea ce priveste fortele armate comune, ulterioare semnarii Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franta si Germania care creau, in mai 1992, EUROCORPS, marcand prima etapa a unei aparari europene autonome. Initiativa continua cooperarea bilaterala franco-germana, care a demarat in 1963, in contextul juridic fixat de Tratatul de la Élysée. Scopurile crearii acestui corp de armata comun franco-german au fost sa contribuie la apararea Europei, in conformitate cu Art. 5 al Tratatului fondator al UEO, sa mentina pacea si sa asigure asistenta umanitara in afara zonei de actiune a NATO. Din punct de vedere politic, momentul ales la inceputul anilor 90 a reprezentat solutia de compromis fata de racirea relatiilor franco-germane in momentul unificarii: Franta dorea sa mentina trupe pe teritoriul Germaniei unificate, fiind obligata in acelasi timp sa trateze fostul adversar ca pe un partener egal. Chiar daca, la inceput, aceasta initiativa a fost tratata cu nepasare sau neliniste din partea Marii Britanii si, respectiv, a Olandei, dupa putin timp aceste doua tari s-au oferit si ele sa colaboreze pentru consolidarea corpului de armata comun, in urma obtinerii unor asigurari cu privire la preeminenta NATO in domeniul apararii colective a aliatilor. Doua noi unitati multinationale, EUROFOR si EUROMARFOR, au completat initiativa franco-germana. Cele doua unitati au fost create de catre Franta, Spania si Italia pe 15 mai1995, in urma sesiunii ministeriale a UEO de la Lisabona. Prima este o unitate terestra usoara, mobila, conceputa pentru interventii in cadrul crizelor de joasa intensitate sau pentru actiuni umanitare si dotata cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este o forta maritima, dotata cu capacitati aeronavale; capacitatile navale reunesc statele membre ale UE, permitandu-le sa controleze impreuna intregul sector mediteranean, ceea ce nu s-ar fi putut realiza in mod individual.
Marea Britanie a fost atrasa la formarea Grupului Aerian European, initiativa lansata la Summit-ul de la Chartres din 1994, Grup care avea ca obiective sa realizeze o complementaritate tehnica intre cele doua forte aeriene nationale si sa asocieze Marea Britanie, din punct de vedere politic, procesului multinational. GAE a fost extins in1999, pentru a include Germania, Olanda, Belgia si Spania.
Aceste forte europene sunt puse la dispozitia UEO, fiecare avand atributii diferite. Misiunile lor sunt fixate in Declaratia de la Petersberg a UEO, semnata la 19 iunie 1992:
contributia la apararea comuna a Aliatilor europeni;
interventii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisantii europeni din zonele de conflict;
misiuni de mentinere a pacii;
interventii ale fortelor combatante in cadrul gestiunii crizelor.
Un moment important in istoria PESC europene l-a constituit intalnirea franco-britanica de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima data, in Declaratia Comuna asupra Apararii Europene, s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeana sa aiba capacitatea pentru actiuni autonome, sustinuta de forte militare credibile, mijloacele pentru a decide folosirea lor si pregatirea de a o face. Era o schimbare istorica a pozitiei britanice, care pana atunci se situase undeva intre indiferenta si opozitie fata de o Politica de Securitate si Aparare Comuna in Europa. Aceasta schimbare reflecta o pozitie similara a francezilor in raport cu participarea la structurile militare integrate ale NATO, in momentul in care Alianta reforma structurile de comanda. Respectandu-si insa partenerii americani traditionali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criza, fara a dilua resursele destinate apararii comune; totodata, propuneau ca Uniunea sa se ocupe de functiile politice ale UEO, iar NATO de cele militare.
Totusi, momentul crucial al solidificarii unei aparari europene a venit o data cu decizia Consiliului European de la Köln de a face PESC sa fuzioneze cu UEO . Cauzele principale au fost modesta performanta europeana in criza din Kosovo si dorinta unei autonomii de executie fata de NATO, respectand insa principiile legaturii transatlantice, si anume pe cele ale dezvoltarii unei securitati europene impreuna cu SUA.
De asemenea, la Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, s-au adus noi precizari cu privire la cadrul stabilit la Köln, introducandu-se pentru prima data cifre si termene concrete pentru forta comuna de aparare a UE. "Statele membre trebuie sa fie pregatite ca, pana in 2003, sa poata desfasura, intr-un interval de 60 de zile si pentru cel putin un an, forte militare numarand 50.000-60.000 de oameni pentru intregul spectru al sarcinilor de la Petersberg", se preciza in Concluziile presedintiei finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. In acelasi timp, facand referire la alte state interesate, Concluziile deschid si posibilitatea contributiei acestora la managementul militar al crizelor de catre UE.
Ultimele date arata ca proiectul avanseaza rapid si se automodifica din mers. Astfel, la reuniunea Consiliului Ministrilor Apararii ai UE din 22 septembrie 2000, expertii militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, aratand ca, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit sa existe o forta de 80.000 de persoane, sustinuta de 350 de avioane de lupta si 80 de nave militare . Acest lucru ar insemna ca Uniunea, in orice moment, trebuie sa aiba 240.000 de solda]i pregatiti de interventie, datorita rotatiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata interventiei . Expertii au stabilit si un catalog al fortelor armate, care precizeaza toate mijloacele necesare, iar primele contributii nationale (in oameni si echipamente) au fost inaintate in cadrul reuniunii Ministrilor Apararii din UE, pe 13 noiembrie 2000 la Bruxelles. Pentru inceput, britanicii si-au propus sa participe la aceasta forta europeana cu 14.000 de soldati si aproape doua treimi din marina regala, nemtii vor aloca aproximativ 12.500 de soldati si tehnica blindata, francezii 12.000 de oameni si tehnica radar etc. Catalogul ofertelor complete in oameni si echipamente nu este inca definitivat.
