Acuzare - aparare in raport cu persoana victima

Acuzare - aparare in raport cu persoana victima

Noile lucrari din domeniul victimologiei realizeaza o discriminare a victimelor in functie de gradul lor de responsabilitate in comiterea infractiunilor, precum si de reactia sociala in raport cu acestea.

Unul din autorii unor astfel de lucrari este A. Karmen, care in lucrarea sa 'Crims. Victims. An Introduction to Victimology' (1990), imparte victimele in doua categorii:

a) victime acuzate

b) victime aparate

In categoria victimelor acuzate intra acele cazuri de victime impotriva carora exista dovezi ca ele impart raspunderea in forme diferentiate cu infractorul. In aceste cazuri victimele se fac vinovate de comportament de facilitare, provocare si precipitare.

In categoria victimelor aparate intra victimele impotriva carora nu exista nici o dovada sau arument ca ar avea vreo vina sau ar fi avut vreo legaura cu infractorul inainte de comiterea infractiunii.

Procesul de acuzare al victimei se desfasoara in mai multi pasi. In mod fundamental acuzatorul pleaca de la presupunerea ca exista ceva 'rau' cu victimele. Conform acestei presupuneri victimele trebuie sa difere in mod semnificativ de persoanele care n-au fost niciodata victimizate. Aceste diferente se manifesta fie in atitudinile lor, fie in conduite. Al doilea pas il constituie presupunerea acuzatorului cum ca aceste diferente prezumate sunt sursa starii si conduitei victimei. Daca nu ar exista aceste diferente personale respective nu ar fi selectate pentru atac, deci nu ar deveni victime. In final acuzatorul argumenteaza ca daca victimele vor sa evite suferinte viitoare, ele trebuie sa-si schimbe modul lor de a gandi si a actiona, sa renunte la structurile compotamentale incitative, structuri favorizante victimizarii lor.

In ceea ce priveste ACUZAREA ea poate aparea pe trei directii distincte:

a) ca o explicare individualista pentru problemele sociale. Doctrina 'responsabilitatii personale' considera ca, asa cum criminalii sunt condamnati pentru incalcarea legii, tot astfel victimile trebuie sa raspunda pentru comportamentul lor dinaintea sau in timpul comiterii infractiunii. Ulterior consumarii unui incident victimele pot fi invinuite pentru minimalizarea pericolului de vatamare sau pentru erorile comise si care au condus la consecinte grave.

Aceste evaluari ale blamului sau laudei sunt fundamentate de convingerea ca oamenii controleaza intr-un anumit grad evenimentele ce se petrec in viata lor. Bazandu-ne pe aceste consideratii putem concluziona ca daca 'intrarea in bucluc' se face partial din vina victimei, pentru a reduce la minimum riscul de a fi victimizat fiecare trebuie sa-si ia masuri de prevedere.

b) ca proces biologic. Acuzarea victimei poate rezulta din credinta intr-o 'lume justa', adica un loc in care indivizii obtin ceea ce merita. In aceasta lume intamplarile negative ar aparea numai pentru persoanele rele; cei buni sunt recompensati pentru ca ei respecta regulile. In consecinta, daca cineva este vatamat de un criminal, acesta trebuie sa fi facut ceva rau pentru a fi meritat o asemenea soarta. Cei care cred ca lumea reala este o lume dreapta nu vor sa gaseasca greseli victimelor daca acestea pot sa le si repare. In schimb, daca privesc incidentele prin prisma unor explicatii mai vechi, indivizii tind sa acuze chiar si numai pentru asigurarea pacii si linistii lor interioare. Este greu pentru ei sa - si imagineze o lume guvernata de evenimente intamplatoare. Ideea ca actele brutale si fara sens pot fi produse de oricine si in orice moment este extrem de descurajatoare. Este mai confortabil pentru ei sa se autoconvinga ca victimele au facut ceva din neglijenta, din greseala sau provocativ, atragand astfel asupra lor nenorocul si nesansa. Sunt inlaturate astfel sentimentele lipsei de speranta, a vulnerabilitatii extreme, permitand acuzatorului sa fie reasigurat ca infractiunea nu-i atinge pe indivizii care actioneaza si reactioneaza in acord cu normele social-juridice.

c) ca un modul in care percep infractorii victimele. Un rol principal in selectia tintelor de atac si a procedurii suferintei il are modul in care victimele sunt percepute de catre infractori. De ce infractorii nu au mila pentru victimele lor? Raspunsul la aceasta intrebare este dat de faptul ca infractorii au trecut printr-un proces de desensibilizare care micsoreaza pana la eliminarea in totalitate a sentimentelor si starilor de vinovatie, remuscare, rusine, inhibitii morale, mustrari de constiinta.

Prin denigrarea victimei, infractorii considera ca actele lor victimizante sunt justificate si ca alegerea obiectului victimizarii este legitim. Atunci cand victima este perceputa ca fiind fara nici o valoare, ca ceva inferior umanului, ca o tinta pentru ostilitate si agresiune, sau ca un proscris ce-si merita maltratarea. Pentru a-si neutraliza orice simt de vinovatie, delincventii juvenili atribuie victimelor potentiale trasaturi negative. Acesti delincventi cauta sa alunge din minte imaginile victimelor lor, sustinand ca acestea au fost de acord si au fost dispuse sa accepte, cu alte cuvinte, ele 'au cerut si au obtinut ceea ce au meritat'.

Apararea victimei reprezinta o respingere a conceptiilor privind acuzarea victimei. Aparatorii victimei cred ca acuzatorii acesteia tind sa exagereze masura in care facilitatea, precipitarea sau provocarea contribuie la comiterea infractiunii. In al doilea rand, aparatorii victimei suspecteaza ca acuzatorii victimei confunda exceptia cu regula si supraestimeaza procentul real al cazurilor in care precipitarea, facilitarea sau provocarea au aparut in mod real. Ei sustin ca cele mai multe victime sunt complet inocente, iar impartirea responsabilitatii este neuzuala. Aparatorii victimei mai cred ca 'vinovatia' unui procent relativ mic de victime este raspandita si generalizata lucru care duce la afectarea reputatiei tuturor victimelor unor tipuri anume de infractiuni. Un exemplu in acest sens il constituie faptul ca suspinciunea se poate intinde asupra tuturor victimelor furtului auto chiar si a celor care si-au luat masuri de precautie. In al treilea rand aparatorii victimelor argumenteaza ca acuzatorii victimelor sustin in mod nerational ca victimele sa-si schimbe modul lor de a fi, oferind sfaturi care sunt nerealiste, deoarece ele trec cu vederea imperativele culturale si conditiile ambientale care determina formarea si conturarea stilurilor de viata. Celor mai multi indivizi le lipsesc posibilitatile de lucru, scolile frecventate de copiii lor sau locurile in care traiesc.

In al patrulea rand, aparatorii victimei ridica mari semne de intrebare privind soliditatea conceptelor fundamentale si logica acuzarii victimei. Chiar daca nu au o evidenta empirica solida, ei resping afirmatiile acuzatorilor victimei care sustin faptul ca victimele difera semnificativ de nonvictime.

In cadrul apararii victimei s-au manifestat doua perspective :

a) blamarea criminalului

b) acuzarea sitemului

In cazul blamarii criminalului, acuzatorii sunt nemultumiti de orice incercare a infractorilor de a transforma intreaga povara a responsabilitatii pe umerii victimei. Apararea victimei dublata de acuzarea criminalului, se intemeiaza pe principiul responsabilitati personale pentru conduita delictuala, resonsabilitatea revenind exclusiv faptuitorilor.

In cazul celei de-a doua forme de aparare a victimei, se urmareste numai acuzarea sistemului. Conform principiilor acestei acuzari, nici infractorul, nici victima nu sunt vinovati, ambii, dar in grade diferite, sunt 'victime' ale culturii lor si mediului inconjurator. Prin prisma acestui fapt, radacinile problemei crimei trebuie sa fie gasite in institutiile de baza pe care este construit sistemul social.

In incercarea de a aplica aceasta diferentiere a aparatorilor si acuzatorilor victimei, indivizii nu isi mentin o pozitie fixa, rigida de o parte sau alta.

Astfel, atunci cand este luat in consideratie intregul scop al criminalilor si victimelor, fiecare blameaza anumite victime si le apara pe altele.

O clasificare a victimelor, pe care am mai mentionat-o, valoroasa si utila din punct de vedere stiintific, este cea a lui Stephen Schafer (1977). El diferentiaza sapte categorii de victime, folosind drept criterii gradul de participare si de raspundere al victimei in comiterea actiunii.

• 1. Victime care anterior actului infractional nu au avut nici o legatura cu faptasul. Intalnirea' la locul infractiunii, a infractorului si a victimei, este absolut intamplatoare. Un exemplu in acest sens il constituie cazul functionarului de la ghiseul unei banci care devine victima numai pentru ca la ora respectiva se gasea la serviciu.
• 2. Victimele provocatoare sunt cele care, anterior victimizarii lor au comis ceva constient sau neconstient, fata de infractor. Intalnim astfel de cazuri atunci cand o persoana (victima ulterioara) se comporta arogant fata de viitorul  infractor, sau nu-si tine o promisiune data, ori are legaturi amoroase cu iubita infractorului etc.
• 3. Victimele care precipita declansarea actiunii raufacatorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenteaza raufacatorii in a comite infractiuni, cu toate ca intre ei nu a existat niciodata nici o legatura. Exemplu, persoana care tranteste portiera masinii, dar uita sa o incuie, sau cazul femeii care umbla la ore tarzii, prin locuri putin frecventate, cu o costumatie provocatoare .
• 4. Victimele slabe din punct de vedere biologic. Sunt persoanele ale caror slabiciuni fizice sau psihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale impotriva lor. Punandu-se totusi problema vinovatiei, raspunderea victimizarii revine in primul rand persoanelor care sunt obligate sa le supravegheze si sa le asigure paza juridica (ingrijitori, rude).
• 5. Victime slab sub aspect social. Este cazul persoanelor apartinand grupurilor minoritare etnice sau care apartin unor religii neagreate de catre comunitate. Aceste persoane pot sa cada frecvent victime unui act infractional produs de catre reprezentantii comunitatii si asta in conditiile in care practic, nu au nici o vina.
• 6. Victimele autovictimizante sunt persoanele care orienteaza agresiunea de catre propria persoana. Toxicomaniile, suicidul, drogomaniile, cartoforia, inversiunile sexuale etc., sunt acte deviante, in care cel lezat joaca atat rolul de victima, cat si de criminal.
• Victimele politice. Sunt acele persoane care au suferit de pe urma convingerilor lor, convingeri care nu trebuie neaparat sa se materializeze in actiuni.