Fazele actului infractional

Universitatea Spiru-Haret

Specializare -Master Psihologie Judiciara si Victimologie

Anul I - 4 semestre

Curs-Personalitatea in campul infractional

Fazele actului infractional

Termeni cheie:

Infractiune fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala

Inculpat: calitatea pe care o are cel care a savarsit infractiunea dupa punerea in miscare a actiunii penale

Faptuitor calitatea pe care o are cel care a savarsit infractiunea inainte de pornirea procesului penal

Infractiune flagrata infractiunea descoperita in momentul savarsirii sau imediat dupa savarsire

Infractiune continua: este infractiunea care se prelungeste in timp in mod natural dupa momentul consumarii ei.

Rezumat

In prima parte a referatului este descris modul aparitiei fenomenului criminalitatii,

Cesare Lombroso-care formuleaza teoria criminalului innascut conform careia, personalitatea delincventului reprezinta o entitate distincta si specifica denumita personalitate criminala, datorata anumitor structuri anatomofiziologice si biologice, transmise ereditar si care determina predispozitia spre crima si violenta a anumitor indivizi.

Este definit actul infractional ,care reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta. Actul infractional este generat de tulburari de ordin emotional si volitiv. Acesta se desfasoara in mai multe faze: faza preinfractionala care constituie premisele subiective ale savarsirii faptei si care se caracterizeazaprintr-un imens consum launtric, faza infractional propriu-zisa( o data definitivata hotararea de a comite infractiunea, latura imaginativa a comiterii acesteia este sprijinita de actiuni concrete cu caracter pregatitor) si faza post infractionala, al carui continut este determinat in mare masura de modul in care s-a desfasuart faza anterioara.

In urmatoarea parte a lucrarii sunt descrise fazele actului infractional si anume:

-faza interna-care se produce in inconstientul fiecaruia, are o durata mai mica sau mai mare in functie de modalitatea intentiei si anume: o durata mai mare in cazul faptelor comise cu intentie premeditata si o durata foarte mica in cazul faptelor comise cu intentie repentina

-acesta afza are 3 etape:

a aparitia ideii infractionale

b) deliberarea

c) luarea hotararii

-faza actelor preparatorii care consta in acte de natura materiala sau acted e natura intelectuala.

-faza actelor de executare-tentativa care consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care fie nu a fost dusa pana la capat, fie nu a produs rezultatul prevazut de norma de incriminare. Are urmatoarele forme in functie de:

-momentul pana la care a fost adus actul de executare

a) tentativa perfecta (terminata)    b) tentativa imperfecta (intrerupta
- cauza neproducerii rezultatului

a) tentativa proprie

b) tentativa improprie

- consumarea infractiunii (infractiunea consumata)- caracterizata de producerea urmarilor prevazute de norma de incriminare.

Gheorghe Florian a descris urmatoarele faze ale actului infractional si anume:

a)faza de energizare in care individul doreste bunuri materiale, un statut privilegiat printre cei apropiati si satisfacrea imediata a unor impulsuri(excitatia).

b)faza de directionare spre infractiune este dominata de factori negativi, familie saraca, educatie inadecvata, mediu intelectual nestimulator , inteligenta scazuta, dificultati in gasirea unui loc de munca,esec scolar

c)faza de inhibare in care pot aparea elemente care sa blocheze aparitia conduitelor infractionale:caldura parinteasca, disciplina centrata pe dragoste, supravegherea de catre parinti, relatii afectuoase cu cei din jur, dezacordul celor apropiati pentru proiectele sale infractionale, pierderi majore scontate in cazul comiterii unei crime.

d)faza luarii deciziei, care este conditionata, de calitatea ocaziilor intalnite, de perceptia costurilor si beneficiilor,de absenta stigmatizarii si de probabilitatea subiectiva atribuita diferitelor rezultate urmarite.

Emilio Lopez integreaza actul infractional in categoria actiunilor penale, astfel incat, pentru el ceea ce constituie motivul actiunilor judiciare, nu este decat un episod al vietii psihice a subiectului.El considera ca pentru psiholog fazele intrapsihice ale actiunii infractionale

reprezinta faza explicita, cea in care culmineaza si se elibereaza un proces psihic delictogen ale carui moment initial trimite uneori la diferite momente ale trecutului individual

- In prima faza apare idea delictuala. Subiectul o percepe ca pe o prima ''sugestie conditionata''

- In faza urmatoare, tentatia creste si se transforma in dorinta. Subiectul incepe sa fie ''sedus'' de idei.

-in faza deliberarii conflictuale intregul functionalism personal se deterioreaza : doarme prost, nu are pofta de mancare, se sustrage de la obligatiile sale, se apropie momentul cand nu va mai fi posibil sa evite impulsul care il transforma treptat in delicvent

De asemenea, sunt descries pe scurt tresaturile generale ale infractiunii:

- fapta sa fie prevazuta de legea penala.

-fapta sa prezinte pericol social.

- fapta sa fie comisa cu vinovatie

Profesorul Tudorel Butoi descrie personalitatea infractorilor organizati si neorganizati astfel:

-infractorul organizat - are de obicei, inteligenta peste medie, este metodic si viclean, Victimele sunt oameni pe care el ii considera tipul "corect" , pe care el ii poate controla, de obicei straini cu care are anumite trasaturi comune. Infractorul este considerat sociabil si foloseste abilitati verbale pentru a-si manipula victimele si a prelua controlul asupra lor. este increzator in. El este excitat de cruzimea actului sau si poate declansa torturarea victimei. El evita sa lase dovezi in urma sa, si de obicei, isi aduce propria arma. Cadavrul este, de cele mai mult ori, mutat de la locul crimei.

-infractorul neorganizat-- infractorul care nu isi premediteaza crima, are de obicei, inteligenta sub medie, este singuratic, necasatorit, traieste fie singur, fie cu o ruda, in imdeiata vecinatate a locului crimei. El are dificultati in a stabili relatii interpersonale si este descris ca un inadaptat social .

Infractorul care nu premediteaza crima utilizeaza stilul de "atac fulger", luandu-si victim prin surprindere. Isi depersonalizeaza victima prin mutilare faciala sau o raneste .Arama crimei este deseori lasata la locul faptei

In ultima parte a lucrarii am descris teoriile fenomenului si comportamentului infractional.

Acestea sunt:

- teoriile psiho-biologice care sustin, ca anumite anomalii sau disfunctii psihofiziologice constituie factorii determinanti ai comportamentului infractional.

-teoriile psiho-morale care pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni si psiho-morali.

Teoriile psiho-biologice cuprind :

A)teoria anormalitatilor biologice al carei reprezentant este Cesare Lombroso care a intreprins studii de antropologie criminala bazate pe tehnica masurarii diferitelor parti ale corpului omenesc. Pentru Lombroso comportamentul criminal constituie un "fenomen natural" care este determinat ereditar

B) teoria constitutiei criminale al carei reprezentant este Benigno di Tullio, care, prin constitutie criminala intelege o stare de predispozitie specifica spre crima. Autorul incearca sa determine factorii ce conduc la formarea unei personalitati criminale.

Teoriile psiho-morale cuprind:

A)teoria analitica al carei reprezentant este Sigmund Freud . Conceptia lui constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai ca a deschis cu hotarare drumul interpretarii unitare, integrative si determinist-dinamice a fenomenelor psihice si a conduitei umane, ci a exercitat, in acelasi timp si o larga influenta asupra altor stiinte. Autorul considera ca orice criminal sufera de o nevoie compulsiva de a fi pedepsit, in vederea usurarii starii de vinovatie datorate sentimentelor incestuoase inconstiente de tip oedipian din perioada copilariei. Crimele sunt comise in vederea autopedepsirii si deci, in vederea purificarii de vinovatie.

B)teoriile personalitatii criminale-care ii apartine lui Jean Pinatel. Acesta considera inutila incercarea de a separa oamenii in buni si rai si ca nu exista o diferenta de natura intre oameni cu privire la actul criminal. Orice om, in circumstante exceptionale, poate deveni delincvent. El considera ca, componentele nucleului personalitatii criminale care determina trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva . Egocentrismul reprezinta tendinta subiectului de a raporta totul la sine insusi. Labilitatea reprezinta o lipsa de prevedere, o "deficienta de organizare in timp", o instabilitate. Agresivitatea desemneaza o paleta foarte larga de tendinte, mergand de la simpla afirmare a eului pana la ostilitate, ea se manifesta printr-un"dinamism combativ", care are ca functie invingerea si eliminarea obstacolelor si dificultatilor care bareaza drumul actiunilor umane.

Istoric

Problema sociala acuta a sec.XX, criminalitatea a polarizat atentia unui numar din ce in ce mai mare de juristi, psihologi, sociologi, criminologi etc. cu atat mai mult cu cat fenomenul a depasit de mult granitele frontaliere, generalizandu-se pe plan mondial si multiplicandu-si formele de manifestare.

In lupta cu fenomenul criminalitatii, se impune cu necesitate cunoasterea obiectiva a cauzelor care il genereaza, intrucat numai actiunea concertata asupra acestora poate determina scaderea eficienta a efectelor nocive social, atat pe termen scurt dar mai ales pe termen mediu si lung.

Aceasta orientare a aparut initial in Marea Britanie la sfarsitul sec. al XIX-lea datorita contributiei unor teoreticieni si specialisti in dreptul penal care au pledat pentru aplicarea si utilizarea rationalista a dreptului si pedepselor penale, oferind o serie de garantii juridice individului supus procesului penal.

Din punct de vedere al etiologiei actului infractional orientarea clasica punea accentul pe cauzalitatea naturala, considerand crima si delictul ca fiind entitati juridice abstracte. Unul dintre reprezentantii de seama ai acestui curent este R. Saleilles, (1905) care, preocupat de aspectele specifice ale individualizarii pedepsei, a acordat o atentie deosebita raportului dintre sistemul pedepselor si cauzalitatea naturala a actului infractional.

Plecand de la teoria psihologica a hedonismului, majoritatea adeptilor teoriei mentionate au apreciat ca fenomenul infractional isi are cauzele in actul de vointa individuala a individului, care are libertatea absoluta de a alege, in mod liber, intre placerea ce decurge din incalcarea legii penale si durerea de a suporta sanctiunea pentru fapta comisa.

Desi a acordat un rol excesiv naturii juridice a delictului si sanctiunilor penale, aceasta orientare a ignorat geneza psiho-sociala a actului infractional. Cu toate aceste limite, contributiile sale practice sunt de necontestat mai ales in ceea ce priveste perfectionarea mecanismului legii si regimului penitenciar.

Printre intemeietorii acestui curent se numara A. Quetelet (1835) si A. Guerry (1834) care au pus bazele clasificarii delictelor si crimelor in functie de o serie de indicatori statistici (volum, intensitate, frecventa, gravitate, arie de manifestare, rata de criminalitate etc.).

Analizand distributia statistica a crimelor pe o anumita perioada de timp, A. Quetelet ajunge la concluzia ca exista o regularitate in reproducerea acestora iar A. Guerry observa ca in fiecare an se reproduc acelasi numar de crime, in aceeasi ordine si in aceleasi regiuni; fiecare categorie de crima isi are distributia sa particulara si invariabila in raport cu sexul, varsta si anotimpul; toate sunt insotite de proportii similare de fapte complementare, indiferente in aparenta si a caror esenta nu poate explica inca permanenta acestei repetari.

Concluzia celor doi reprezentanti ai scolii geografice este ca infractiunile impotriva persoanelor predomina in regiunile sudice si in timpul sezonului cald, iar infractiunile patrimoniale predomina in regiunile nordice si in timpul sezonului rece, aceasta constituind asa-numita "lege termica a criminalitatii".

Promotorul acestei orientari este C. Lombroso (1878) care, plecand de la teoria regresiunii atavice a infractorului, formuleaza celebra teza a criminalului "innascut". Conform teoriei sale, personalitatea delincventului reprezinta o entitate distincta si specifica denumita personalitate criminala, datorata anumitor structuri anatomofiziologice si biologice, transmise ereditar si care determina predispozitia spre crima si violenta a anumitor indivizi.   Efectuand o serie de investigatii stiintifice asupra unor loturi de criminali, Lombroso a scos in evidenta existenta la acestia a anumitor anomalii si deficiente anatomo-fiziologice: asimetrie craniana, maxilare proeminente, frunte si barbie pronuntate, conformatie specifica a degetelor, sensibilitate scazuta la durere etc. vizibile pe corpul si faciesul delincventului.

Un individ care poseda 5-6 asemenea trasaturi specifice, reprezinta in conceptia autorului mentionat, tipul criminal perfect, cel care prezinta intre 3-5 asemenea stigmate, este tipul criminal imperfect, iar cel care poseda mai putin de trei asemenea stigmate nu este obligatoriu un tip criminal.

Aceste anomalii anatomo-fiziologice nu sunt prin ele insele, generatoare de criminalitate, dar favorizeaza trecerea la infaptuirea actului criminal, permitand identificarea temperamentelor umane predispuse spre violenta si agresivitate.

Spre sustinerea tezei sale Lombrozo afirma ca germenii crimei se gasesc in mod normal la copii. Acestia sunt apreciati a fi criminali innascuti, fiind lipsiti de simt moral. Drept proba autorul mentioneaza analogia dintre caracterul criminal si cel infantil: furia, razbunarea, minciuna, cruzimea, puterea imitatiei etc. Lombrozo recunoaste insa ca, desi aceste caracteristici sunt generale, totusi nu toti copiii devin criminali si ca acest lucru se datoreste influentei mediului social exercitat prin educatie.

Stigmatele, insusiri colective a caror frecventa si regularitate constituie pentru criminal un fel de act de stare civila, de marca originala si specifica pot fi de trei tipuri:

- stigmatele anatomice care constau in asimetria craniului si a fetei, capacitate craniana foarte mica sau foarte mare, emisfera dreapta fiind mult mai grea ca cea stanga; polidactilia, proeminenta sinusurilor frontale, proeminenta maxilarelor (prognatism), urechile departate si voluminoase, strabism, daltonism, nas diform, pilozitate neconforma (span), disproportia intre trup si maini sau picioare etc.

- stigmatele fiziologice care constau in analgezie (lipsa durerii motivand tatuarea), ambidextrie si stangacie, reflexe mai slabe, efeminarea, masculinitatea, infantilismul si senilitatea precoce;

- stigmatele psihologice, incluzand mai multe categorii:

a. anomalii afective: lipsa milei, a iubirii, lipsa sau diminuarea instinctului de conservare, indiferenta fata de moarte, sinucidere, cruzime, ura, razbunarea si vanitatea;

b. stigmate intelectuale: inteligenta redusa, tendinta exagerata spre lenevie, lipsa de prevedere, inclinatia spre cinism, inadaptare, minciuna, pasiune pentru bautura, jocuri de noroc, obscenitate.

C.Lombroso, bazandu-se pe studiile proprii axate asupra componentei psihice a criminalilor si pe cercetarile unor psihiatrii renumiti in epoca, apreciaza ca intre nebunul moral si criminalul nascut exista o analogie directa, sub aspectul simtului moral.

Criminalii, precizeaza autorul mentionat, folosesc un jargon aparte si un mod hieroglific de a comunica in scris. Tendinta lor de a se grupa in bande este inca o dovada a asemanarii criminalilor cu primitivii si cu salbaticii.

Analiza psihologica actului infractional

Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta. In ceea ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta in structura sa un nucleu central mai mult sau mai putin favorabil comportamentului infractional, conturand sau nu o personalitate criminala. Ambianta, conditiile si imprejurarile exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltarii acestui nucleu in plan infractional. Actul infractional antreneaza in grade diferite, practic toate structurile si functiile psihice incepand cu cele cognitiv-motivationale si terminand ce cele afectiv-volitive, implicate fiind si activitatile ca si insusirile psihice. Actul infractional este generat de tulburari de ordin emotional si volitiv, sustinute de lipsa sentimentului responsabilitatii si al culpabilitatii, a incapacitatii de a renunta la satisfacerea imediata a unor trebuinte in pofida perspectivei unei pedepse. Trecerea la actul infractional constituie un moment critic, nodal. Aceasta trecere reprezinta o procesualitate care cunoaste multe inconstante in desfasurarea ei.

In savarsirea unei infractiuni, autorul acesteia participa cu intreaga sa fiinta, mobilizandu-si pentru reusita intregul sau potential motivational si cognitiv-afectiv. Punerea in act a hotararii de a comite infractiunea este precedata de o serie de procese de analiza si sinteza, de lupta motivelor, deliberarea si actele executorii antrenand profund intreaga personalitate a acestuia. Acest lucru face ca actul infractional sa nu ramana o achizitie intamplatoare, periferica a constiintei infractorului, ci sa se integreze in ea sub forma unei structuri informationale stabile, cu continut afectiv-emotional specific, cu un rol motivational bine diferentiat (Aionitoaie & Butoi, 1992). Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea si prelucrarea informatiilor declansatoare de motivatii ale caror polaritate se structureaza dupa modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberarilor asupra mobilului comportamentului infractional. In calitate de pas initial al formarii mobilului comportamental infractional se situeaza trebuintele a caror orientare antisociala este de o importanta fundamentala, intrucat prin prisma acestora se percepe situatia externa. Din punct de vedere psihologic trebuinaele se manifesta in constiinta individului ca mobil al comportamentului posibil si, in cazul unui concurs de imprejurari, pot determina luarea unor decizii pentru savarsirea infractiunii.

In faza preinfractionala se constituie premisele subiective ale savarsirii faptei, determinate atat de predispozitiile psihice ale faptuitorului, cat si de imprejurarile favorizante cu valente declansatoare. Aceasta faza se caracterizeaza printr-un intens consum launtric, ajungand chiar la un grad inalt de surescitare, problematica psihologica fiind axata atat asupra coeficientului de risc, cat si asupra mizei puse in joc. Capacitatea de proiectie si anticipare a consecintelor influenteaza, de asemenea, in mare masura actul decizional.

Procesele de analiza si sinteza a datelor despre locul faptei si de structurare a acestora intr-o gama de variante concrete de actiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanseaza in faza a doua a actului, faza infractionala propriu-zisa. Planul de actiune, in desfasurarea sa (timpul de savarsire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.

Odata definitivata hotararea de a comite infractiunea, latura imaginativa a comiterii acesteia este sprijinita de actiuni concrete cu caracter pregatitor. Astfel, daca in faza deliberarii comportamentul infractorului este de expectativa, dupa luarea hotararii acesta se caracterizeaza prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunand apelul la mijloace ajutatoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informatii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, dupa caz, fie concretizarea in plan material a hotararii de a comite fapta prin realizarea conditiilor optime reusitei ei, fie desistarea, amanarea, asteptarea unor conditii si imprejurari favorizante.

Trecerea la indeplinirea actului se asociaza cu trairea unor stari emotionale intense. Teama de neprevazut, criza de timp, obiectele, fiintele sau fenomenele percepute in timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victima, martori, context spatio-temporal al desfasurarii faptei etc.), in functie de proprietatile lor fizico-chimice (intensitate, forma, marime, culoare, dispozitie spatiala etc.) amplifica aceste stari emotionale. Lipsa de control asupra comportamentului in timpul operarii, o caracteristica a unei activitati normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale in campul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea stergerii unor categorii de urme, renuntarea la portul manusilor, diverse accidentari etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului dupa savarsirea faptei este tendinta de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii.

Faza postinfractionala are o configuratie foarte variata, continutul sau este determinat in buna masura de modul in care s-a desfasurat faza anterioara.

Comportamentul infractorului in aceasta etapa este reflexiv-actional, intreaga lui activitate psihica fiind marcata de viziunea panoramica a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat in aceasta directie existenta unui registru de strategii de contracarare a activitatilor de identificare si tragere la raspundere penala a autorilor. In acest sens, o serie de infractori isi creeaza alibiuri care sa convinga autoritatile ca era imposibil ca ei sa fi savarsit fapta. Strategia utilizata este, de regula, aceea de a se indeparta in timp util de locul infractiunii si de a aparea cat mai curand in alt loc, unde, prin diferite actiuni cauta sa se faca remarcati pentru a-si crea probe, bazandu-se pe faptul ca, dupa o anumita perioada va fi dificil sa se stabileasca cu exactitate succesiunea in timp a celor doua evenimente. Alteori, infractorul apare in preajma locului unde se desfasoara cercetarile, cautand sa obtina informatii referitoare la desfasurarea acestora, si actionand ulterior prin denunturi, sesizari anonime, modificari an campul faptei, inlaturari de probe, disparitii de la domiciliu, internari in spital sau comiterea unor actiuni marunte pentru a fi arestat. Toate aceste actiuni intreprinse au scopul de a deruta ancheta in curs si implicit, identificarea lui. Fuga de la locul unde s-a produs o infractiune si grija de a-si procura un "alibi" nu este intotdeauna un indiciu cert al culpabilitatii. Se cunosc cazuri cand persoane care intamplator au asistat sau au descoperit o infractiune, nu raman la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este tipica recidivistilor, care in urma antecedentelor penale ar fi usor invinuiti.

In urmarirea scopului, infractorii nu ezita in a intrebuinta orice mijloc care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compatimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situatia in care au ajuns "siliti de imprejurari" si pana la aroganta fata de anchetator sau chiar intimidarea acestuia.

Procesarea informatiilor referitoare la evenimentele petrecute, determina, la nivel cerebral aparitia unui focar de excitatie maxima, cu actiune inhibitorie asupra celorlalte zone, si in special asupra celor implicate in procesarea acelor evenimente care nu au legatura cu infractiunea, iar la nivel comportamental actioneaza conform legii dominantei defensive (este in defensiva, se ascunde tot timpul).

Fazele actului infractional

Actul infractional, care constituie punctul de plecare si chiar aproape tot materialul de studiul al juristului, pentru psiholog nu constituie decat momentul final, momentul explicit, faza de culminare a unui lung proces delictogen, ale carei radacini se pierd in istoria personala, in antecedentele infractorului. Orice infractiune parcurge stadii intrapsihice, unele constientizate, altele mai putin constientizate.

Din acest motiv-dupa cum arata Mira Y Lopez- transgredierea , incalcarea legii niciodata nu este un act totalmente impulsiv, spontan, dar nici pe de-a intregul premeditat.Ca orice alta forma de comportament, si incalcarea legii porneste de la intuirea, de la reprezentarea actului si, in final, ajunge la realizarea ei concreta. In linii generale, fazele acestea sunt urmatoarele:

-reprezentarea actului

-dorinta sau tendinta de a o efectua

- deliberarea si ezitarea (lupta motivelor)

-conturarea intentiei

-alegerea mintala si optica a mijloacelor si a victimei

-sesizarea momentului oportun sau a unei ocazii ivite

-executarea actului

Fara doar si poate ca aceste momente-intrapsihice- au o durata relativa, ca unele din aceste verigi pot fi parcurse cu mare viteza, altele ar putea fi sarite. Studierea explicita si discursiva a lor are o mare importanta pentru fiecare caz mai grav in parte, deoarece ne dezvaluie aspecte ale personalitatii delicventului si ne lamureste daca actul comis a fost un simplu accident in viata lui sau respectivul act se incadreaza organic in tabloul personalitatii sale. Cu alte cuvinte, daca urmarim sa analizam atent aceste faze intrapsihice, durata lor, felul lor specific de organizare, vom reusi sa constituim o imagine foarte clara asupra structurii psihice a delicventului, imagine care ne este necesara in vederea stabiliri masurilor cele mai eficiente ce urmeaza sa se ia fata de ele.

In savarsirea unei fapte penale (furt,talharie, delapidare, omor etc) infractorul participa cu intreaga sa fiinta, mobilizandu-si pentru reusita intregul sau potential volitiv si cognitiv-afectiv. Punerea in act a hotararilor de a comite fapta prevazuta de legea penala este precedata de o serie de procese de analiza si sinteza si de o lupta intre motive, deliberare si acte executorii, antrenand profund intreaga personalitatea a individului. Acest lucru face ca fapul ilicit sa nu ramana ca o achizitie intamplatoare, periferica infractorului, ci sa se integreze in ea sub forma unei structuri informationale stabile, cu continut si incarcatura afectiv-emotionala specifica,cu un rol motivational bine diferentiat.

Din acest motiv se va incerca sa se abordeze in mod gradat procesele psihice care caracterizeaza personalitatea infractorului in savarsirea faptei penale, de la deliberarea si luarea hotararii de a comite infractiunea si pana la comportamentul post-ilicit si tentativele de a se sutrage de la raspunderea penala

Fazele infractiunii sunt etapele pe care le parcurge infractorul in savarsirea faptei prevazute de legea penala, din momentul aparitiei ideii infractionale si pana la consumarea faptei (acestea sunt valabile numai in cazul infractiunilor intentionate). Acestea sunt:
1) Faza interna
2) Faza actelor preparatorii
3) Faza actelor de executare (Tentativa)
4) Consumarea infractiunii

Faza interna

- se produce in inconstientul fiecaruia
-are 3 etape:

a) Aparitia ideii infractionale

b) Deliberarea

c) Luarea hotararii
-are o durata mai mica sau mai mare, in functie de modalitatea intentiei, are durata mai mare in cazul faptelor comise cu intentie premeditata si are o durata foarte mica in cazul faptelor comise cu intentie repentina. Faza interna exista la orice infractiune intentionata si nu se pedepseste (nu se sanctioneaza). Asta, deoarece, atata timp cat hotararea ramane o simpla convingere a persoanei, ea nu pune in pericol valoarea ocrotita de legea penala.

2) Faza actelor preparatorii
Prima dintre fazele infractiunii, care se exteriorizeaza, care poate consta in acte de natura materiala (ex: procurarea unei arme) sau de natura intelectuala (Ex: culegerea de informatii).
Actele de pregatire nu sunt sanctionate. In schimb, actele de pregatire nu beneficiaza de o impunitate totala intrucat legea prevede sanctionarea lor in doua ipoteze:

a) Sanctionarea ca fapte de sine statatoare a actiunilor care, prin natura lor, constituie acte de pregatire

b) Situatia in care legiuitorul, printr-o dispozitie expresa, asimileaza actele de pregatire cu actele de executare.

Potrivit criteriului subiectiv, actul de pregatire are caracter echivoc in sensul ca nu releva intentia, in timp ce actul de executare are caracter univoc, respectiv pune in evidenta intentia de a comite o infractiune..
Potrivit criteriului obiectiv, actul de pregatire nu are aptitudinea de a pune in pericol valoarea ocrotita de norma penala sau aptitudinea de a produce rezultatul, in vreme ce actul de executare este apt sa lezeze valoarea ocrotita, respectiv sa puna in pericol obiectul juridic prin consumarea infractiunii.
Nici criteriul obiectiv nu e utilizat in toate situatiile. Uneori, aptitudinea unui act de a produce rezultatul nu rezulta din natura actului, ci din alte imprejurari.
Aplicarea unei singure doze nu e un act susceptibil de a produce moartea, dar constituie o tentativa si nu un act de pregatire.
Un act care prin natura lui e act de pregatire, intr-un caz concret e susceptibil sa produca moartea.
Potrivit criteriului formal, constituie act de executare numai acel act care este expres prevazut de norma de incriminare.
Exista situatii in care se retine ca act de executare o fapta neprevazuta expres de norma de incriminare.
Delimitarea se poate face doar prin utilizarea mai multor criterii. Pe aceasta baza se poate afirma ca reprezinta act de executare nu doar actul prevazut in mod expres in norma de incriminare, ci si actul aflat in imediata apropiere a celui dintai, in masura in care releva intentia de a savarsi infractiunea.

3) Faza actelor de executare - Tentativa
Potrivit art. 20, cod penal, tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care fie nu a fost dusa pana la capat, fie nu a produs rezultatul prevazut de norma de incriminare.

Formele tentativei:

In functie de momentul pana la care a fost adus actul de executare se face distinctie intre:

a) tentativa perfecta (terminata) b) tentativa imperfecta (intrerupta)
Suntem in prezenta tentativei perfecte atunci cand actul de executare a fost adus pana la capat, dar rezultatul nu s-a produs. Neproducerea rezultatului se poate datora unor imprejurari straine de vointa infractorului sau chiar de interventia autorului, interventie indreptata spre impiedicarea producerii rezultatului.
Suntem in prezenta tentativei imperfecte atunci cand actul de executare a fost intrerupt, astfel incat nu mai era posibil producerea rezultatului.
Ex: Infractorul indreapta arma in directia victimei, dar nu reuseste sa traga, fiind imobilizat.
Intreruperea se poate datora si unor cauze straine de vointa autorului sau chiar datorita vointei acestuia.
In functie de cauza neproducerii rezultatului avem: a) tentativa proprie b) tentativa improprie
Exista o tentativa proprie atunci cand mijloacele folosite erau apte sa produca rezultatul, atat in abstract, cat si in concret, dar rezultatul nu s-a produs datorita modului gresit de utilizare a acestor mijloace.
Exista o tentativa improprie atunci cand rezultatul nu s-a produs din cauza ca mijloacele folosite nu puteau duce la lezarea obiectului juridic fie in concret, fie in abstract.

4) Consumarea infractiunii (infractiunea consumata)
Ca ultima faza, este caracterizata de producerea urmarilor prevazute de norma de incriminare. Momentul consumarii difera in functie de natura infractiunii.
-Infractiunile formale se consuma in momentul in care are loc actiunea sau inactiunea.
-Infractiunile de rezultat se consuma in momentul producerii rezultatului.
Exista doua momente:
- Momentul consumarii
- Momentul epuizarii
Aceste infractiuni se consuma in momentul in care sunt intrunite toate elementele cerute de norma de incriminare si se epuizeaza in momentul ultimei actiuni sau inactiuni sau in momentul in care actiunea inceteaza..
Cele doua momente au loc prin aceeasi actiune, intre ele neexistand un moment de pauza. Prin urmare exista tentativa pana in momentul in care bunul iese din posesia proprietarului si intra in posesia autorului infractiunii, dincolo de acest moment infractiunea fiind consumata

Fazele actului infractional din perspectiva lui

Gheorghe Florian

O buna intelegere a mecanismelor delicventei gasim si la David P. Farrington care, integrand teoriile dezvoltarii si cele situationale, considera ca actul infractional este rezultatul final al unui process cu patru faze:energizarea, directionarea, inhibarea si decizia.

In prima faza, cea de energizare, individual doreste bunuri material, un statut privilegiat printer cei apropiati si satisfacrea imediata a unor impulsuri(excitatia).La acesti factori care actioneaza pe termen lung se pot adauga unii pe termen scurt precum plictiseala, frustrarea, furia sau consumul de alcool.

A doua faza, de directionare spre infractiune, este dominata de factori negative, familie saraca, educatie inadecvata, mediu intelectual nestimulator , inteligenta scazuta, dificultati in gasirea unui loc de munca,esec scolar-si ca urmare-individulpoate allege metode antisocial de rezolvare a problemelor sale.

In faza a treia, de inhibare, pot aparea elemente care sa blocheze aparitia conduitelor infractionale:caldura parinteasca, disciplina centrata pe dragoste, supravegherea de catre parinti, relatii afectuoase cu cei din jur, dezacordul celor apropiati pentru proiectele sale infractionale, pierderi majore scontate in cazul comiterii unei crime. Daca acesti factori nu sunt suficient de puternici, apare faza a patra,de luare a deciziei, de trecere la act.

Faza a patra va fi conditionata, la randul ei , de calitatea ocaziilor intalnite, de perceptia costurilor si beneficiilor,de absenta stigmatizarii si de probabilitatea subiectiva atribuita diferitelor rezultate urmarite. In finalul prezentarii sale, profesorul Farrington considera c a

''impulsivitatea,inteligenta scazuta, proasta educatie, familia cu comportament infractional si privatiunile socio-economice, in ciuda interelatiilor lor,contribuie toate, independent, la dezvoltarea delicventei.

Pentru a releva factorii de risc ce pot favoriza criminalitatea, exista in principal doua abordari: studiile logitudinale, realizate pe grupuri de copii, urmarite pana la varsta adulta si studii de victimizare bazate pe anchete privind frecventa si factorii care predispun la victimizare. Toate aceste studii sunt precedate de analize calitative realizate in randul unei populatii specific care sa confirme sau nu prezenta acestor factori. Iata o grupare a factorilor de risc specifici pentru: a)copiii de orice varsta -saracia -somajul(mai ales in randul tinerilor) -locuinta inadecvata -excludere economica si sociala(a parintilor) b)copii cu varste cuprinse intre 7-12ani -anumite tresaturi de personalitate(impulsivitate, hiperactivism, agresivitate) -capacitati reduse de abstractizare -abilitati cognitive deficitare -abilitati sociale delimitate c)viata de familie -control parental ineficace sau incoerent -abilitati parentale deficitare -conflicte si violente in sanul familiei d)la nivelul dezvoltarii sociale -diverse forme de excluziune sau discriminare -inegalitati intre sexe -cultura a violentei

In sensul celor aratate , Asociatia Americana de Psihologie preciza:''Absenta controlului parental se afla printer variabilele cele mai puternice pentru a prezice dezvoltarea comportamentelor problematice si a delicventei. Parintii care incurajeaza comportamentele negative si agressive ale copiilor lor si care nu-iinvata metode non-violente de rezolvare a problemelor sociale, contribuie la dezvoltarea interactiunilor familiale''coercitive'' si a comportamentelor antisocial ulterior

Conceptul psihologic de act infractional

in conceptia lui Emilio Lopez

Pentru jurist, o infractiune este orice act(pozitiv sau negativ)cu caracter voluntar care se abate de la normele stabilite prin legislatia de Stat, calificarea sa fiind prevazuta de legile cu caracter penal.

Lopez a elaborat un concept psihologic al actului infractional independent de cel al juristului. Tendinta moderna de a include din ce in ce mai mult psihologia in biologia generala, face ca psihologul de azi sa conceapa acesta problema din punct de vedere mai ales biologic, integrand actul infractional in categoria actiunilor penale, astfel incat, pentru el ceea ce constituie motivul actiunilor judiciare, nu este decat un episod al vietii psihice a subiectului

Specialistii in drept penal se intreaba inca daca trebuie sa pedepseasca in functie de rezultate sau de intentia actului infractional. Motivul pentru care nu pedepsesc in functie de motivatia psihologica, este aceea ca este necunoscuta in majoritatea cazurilor. Pe de alta parte, sanctionarea juridica a unui act infractional nu poate fi conceputa doar din perspectiva ingusta a pedepsei.''Sanctionarea nu trebuie sa fie o razbunare a societatii impotriva individului, ci un mijloc utilizat de acesta pentru ca el sa-si dobandeasca ulterior comportamentul normal.''

Analizand infractiune din punct de vedere psihologic,ajungem la concluzia ca savarsirea ei reprezinta o consecinta absolut logica si nefasta a conflictului dintre fortele si factorii care au determinat-o: in realizarea actelor legale intervin aceleasi mecanisme psihologice care intervin si in realizarea actelor infractionale,dar niciodata nu vom putea intelege caracterul predominat al actiunilor umane daca permitem studierea unuia dintre cei noua factori care le determina. Intelegerea si explicarea unei infractiuni echivaleaza cu determinarea valorilor necunoscutelor din ecuatia responsabila de comportament personal in situatii infractionale.

Fazele intrapsihice ale actiunii infractionale

Pentru psiholog reprezinta faza explicita, cea in care culmineaza si se elibereaza un process psihic delictogen ale carui moment initiale trimit uneori la diferite momente ale trecutului individual. Orice infratiune trece prin diverse stadii intrapsihice, care pot sa fie sau nu constiente. Succesiunea acestor faze este urmatoarea:intelegerea sau ''gnoza'', deliberarea sau indoiala, intentia decizia.

In prima faza apare idea delictuala. Subiectul o percepe ca pe o prima ''sugestie conditionata''. In ambele cazuri, gandul la scop sau obiectiv, interzis dar realizabil, este déjà prezent si in consecinta se pune in miscare procesul delictual .

In faza urmatoare, tentatia creste si se transforma in dorinta. Subiectul incepe sa fie ''sedus'' de idei. Dar datorita perfectei corelatii reciproce existente intre fiecare continut semnificativ, dar si opusul sau, apare imediat a treia faza; aceasta faza se prezinta ad initio cu caracter de antiteza. Din acel moment individul dihotomizeaza gandirea sa si oscileaza intre ''dorinta'' si''teama''. Apropiindu-se in mod fatal de suferinta care insoteste indoiala si intrand in faza numita deliberare conflictuala . Intregul functionalism personal se deterioreaza:doarme prost, nu are pofta de mancare, se sustrage de la obligatiile sale, se apropie momentul cand nu va mai fi posibil sa evite impulsul care il transforma treptat in delicvent. Doar o exagerarea neasteptata a starii de teama, un sprijin exterior , care ii produce o deviere a tendintei sale, sau o providentiala reactivare a constiintei sale normale il pot face sa intrerupa aceasta faza-psihogeneza a infractiunii. Daca aceasta intrerupere nu se produce, incepe sa secristalizeze''intentia''delictuala. Inca un pas si survine etapa a patra, in care subiectul se transforma in delicvent potential, pentru ca are intentia:''o voi face''. Precizarea acestei intentii inseamna ca el déjà se gandeste cand, unde si cum va fi infaptuit actul infractional, adica alege momentul locul si mijloacele care sa ii asigure succesul actiunii. In aceasta cautare subiectul poate sacrifice rezultatul dorintei de a scapa nepedepsit, sau invers,dupa cum predomina inca in el impulsul sau teama.

Aceasta planificare sau pregatire nu este intotdeauna constienta si se realizeaza'' a frigore'';sunt multe cazuri in care, o data ce este formulata intentia si apare indoiala, subiectul se simte usurat doar pentru ca a adoptat''postura sau atitudinea potentiala''infrationala,.Pentru realizarea acestei actiuni lipseste ultima etapa intrapsihica. Trecerea de la intentie la decizie constituie limita sau frontiera intre delictul potential si delictul propriu-zis

Teoria generala a infractiunii

Consideratii generale:

Trasaturile generale ale infractiunii

Potrivit art.17 alin.1, a definit infractiunea ca fiind "fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala". Pornind de la definitia legala, doctrina noastra apreciaza ca infractiunea se caracterizeaza prin trei trasaturi fundamentale: prevederea in legea penala, pericolul social si vinovatia.

1.1. Fapta sa fie prevazuta de legea penala

Prevederea faptei de catre legea penala este prima conditie de existenta a oricarei infractiuni. Ea decurge din principiul legalitatii incriminarii, astfel ca, in absenta acestei conditii, fapta nu poate constitui infractiune. Trebuie subliniat insa ca notiunile de infratiune si respectiv fapta prevazuta de legea penala nu sunt sinonime. Daca orice infractiune trebuie sa fie o fapta prevazuta de legea penala, nu orice fapta prevazuta de legea penala constituie infractiune. Pentru aceasta, fapta prevazuta de legea penala trebuie sa raspunda si celorlaltor conditii: respectiv de a prezenta pericol social si de a fi comis cu vinovatie.

1.2. Fapta sa prezinte pericol social

Pericolul social exista, potrivit art.18 C.pen., atunci cand fapta aduce atingere uneia dintre valorile aratate in art.1 C.pen., iar pentru sanctionarea ei este necesara aplicarea unei pedepse.

Potrivit alin.2 al aceluiasi articol, pentru aprecierea in concret a gradului de pericol social, se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, scopul urmarit, de imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului.

1.3. Fapta sa fie comisa cu vinovatie

Intregul edificiu al dreptului penal roman se fundamenteaza pe principiul raspunderii subiective, astfel ca nu este suficient sa se constate o incalcare in sens material a unei dispozitii a legii penale - mai exact comiterea unei fapte prevazute de legea penala - ci, pentru a se putea angaja raspunderea penala, trebuie in plus constatat ca persoana in cauza

avea reprezentarea faptei sale si ar fi putut avea o conduita conforma cu cerintele legale.

Indeplinirea acestor conditii se verifica in contextul analizei celei de-a treia trasaturi generale a infractiunii - vinovatia,

Actul infractional din perspectiva etiologica si exploratorie

A. Actul infractional din perspectiva exploratorie

- daca "campul faptei " - expresie consacrata in criminalistic clasica - conduce catre materialitatea obiectuala a urmelor clasice apte sa permita conturarea probatiunii si identificarea autorilor, noile concepte intre care : scena crimei, scena del crimen sau, in alt sens, profiler crime, constituie o reala provocare in directia acceptarii unei realitati dinamice in derulare, a secventelor comportamentale, fortand componenta psihologica a omului legii( procuror, judecator de instructie, organ de urmarire penal etc), sa interpreteze motivatiile, intentiile,

habitudinile , rationalmentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, in ideea conturarii profilului psihologic; "amorenta comportamentala" apta schitarii unei galerii de potentiale portrete ale personalitatii pretabililor inclusi in cercurile de banuiti.

Profesionistul - investigator - expert psiholog - este chemat in virtutea celor sus-mentionate :

Sa reproduca prin propria-i imaginatie imprejurarile si actiunile derulate de faptuitor, oferind organelor de urmarire penala "filmul crimei in dinamica sa";

Sa-si imagineze profilul faptuitorului, oferind organelor de urmarire penala "amprenta sa psihocomportamentala" .

Sa anticipeze "comportamentul urmator pretabil" contracarand pentru viitor "miscarile"autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate in identificarea acestuia.

Toate acestea fac obiectul psihologiei judiciare din perspectiva impactului interdisciplinaritatii sale cu criminalistica clasica, pe coordonatele unei idei indraznete : "psihocriminalistica" . din aceste considerente, actul infractional ca expresie dinamica a comportamentelor criminogene sufera impactul interpretarii sale din perspectiva psihoexploratorie.

1. Infractorii organizati (cei care isi premediteaza actiunea ) si infractorii neorganizati ( cei care nu-si premediteaza actiunea)

- delimitarea intre organizat (premeditat) si neorganizat (nepremeditat) , elaborate de Grupul de Studii Compoertamentale din cadrul FBI, este o descriere a tipologiilor criminale. Informatia prezentata aici, asa cum este ea legata de fenomenul infractiunilor premeditate si nepremeditate, se bazeaza pe studii si cercetrai ale Grupului de Studii Comportamentale, interviuri personale cu agentul supervisor Robert K. Ressler si cu alti membrii implicati in acest proiect, precum si pe experientele personale de criminalist practician ale lui Vernon J. Geberth.

2. Infractiunea premeditata

infratcorul care isi premediteaza crima, are de obicei, inteligenta peste medie, este metodic si viclean, iar crimele lui sunt bine gandite si cu atentie planuite. Este probabil, genul de persoana care are masina bine intretinuta. Crima este de obicei comisa in afara zonei und elocuiest e sau lucreaza, autorul dan ddovada de mobilitate si calatorind mai multi km., decat o persoana obisnuita. Fantezia si ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el ii considera tipul "corect" , pe care el ii poate controla, de obicei straini cu care are anumite trasaturi comune. Infractorul este considerat sociabil si foloseste abilitati verbale pentru a-si manipula victimele si a prelua controlul asupra lor. El este pe deplin constient de gravitatea criminala a actului sau si este increzator in abilitatile sale in confruntarea cu ancheta politiei. Probabil urmareste reportajele de stiri privind crima si frecvent poate lua un obiect personal al victimei , pe care il poate folosi pentru a retrai evenimentul sau pentru a-si continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului sau si poate declansa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joaca un rol important in scenariul sau. El evita sa lase dovezi in urma sa, si de obicei, isi aduce propria arma. Cadavrul este, de cele mai mult ori, mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a lua "peste picior" politia sau pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea intr-un loc unde poate fi bine ascuns.

3. Infractiunea nepremeditata ( predilect finalizata de psihotici) - - infractorul care nu isi premediteaza crima, are de obicei, inteligenta sub medie, este singuratic, necasatorit, traieste fie singur, fie cu o ruda, in imdeiata vecinatate a locului crimei. El are dificultati in a stabili relatii interpersonale si este descris ca un inadaptat social. Infractorul actioneaza impulsiv sub stress si de obicei, va selecta o victima din propria lui zona geografica. El nu poseda un vehicul si evita oamenii in general. Este, de obicei descris ca un incompetent d.p.d.v. sexual si nu are relatii sexuale in adevaratul sens al cuvantului. Locul crimei va fi dezorganizat. Infractorul care nu premediteaza crima utilizeaza stilul de "atac fulger", luandu-si victim prin surprindere. In acesta actiune spontana, in care agresorul actioneaza brusc, in afara fanteziei sale, si nu are un "plan de joc" el nu se gandeste ca poate fi prins. Agresorul , dezorganizat de obicei, isi depersonalizeaza victima prin mutilare faciala sau o raneste in exces. Alte acte sexuale sadice sunt indeplinite dupa moartea victimei. Mutilarea organelor sexuale , a rectului, a sanilor femeilor, a gatului si a feselor este facuta deoarece aceste parti au o puternica semnificatie sexuala pentru el. Acolo poate fi o dovada a eviscerarii, amputarii si/sau vampirism. Locul mortii si locul crimei coincid, in general, si de obicei nu exista nici o incercare de a ascunde cadavrul. In cazul cand cadavruol a fost mutilat, este posibil ca el sa pozitioneze cadavrul intr-o maniera speciala care are semnificatie pentru el. Arama crimei este deseori lasata la locul faptei. Comportamentul uman , desi imprevizibil este de multe ori repetitiv. Anumite actiuni desfasurate la locul crimei de anumite tipuri de personalitati vor fi repetate si in alte cazuri de omor investigate. Un anchetator criminalist, prin experienta si analiza cazurilor similare, poate atinge un nivel de cunostinte pe care il poate aplica in fiecare investigare. Natura actului si tipul de persoana care ar fi putut sa comita un anumit tip de act sunt elemente importante in scenariul "cine ar fi putut sa o faca". Nimeni nu actioneaza fara motivatie.

B.Actul infractional din perspectiva etiologica

- pe masura ce ne apropiem de sf. acestui secol, exterm de solicitat pentru cea mai mare parte din lume, asistam , din nefericire, la o crestere vertiginoasa a ratei criminalitatii. Cifrele sunt de-a dreptul impresionante si, in acelasi timp, alarmante. In SUA de exmplu, la fiecare 6 minute se comite un viol. Desi se cheltuiesc sume imense pentru asigurarea functionarii sistemului legal (cercetrarea penala, instantei de judecta etc) si tot mai multi specialisti sunt solicitati sa participe , direct sau indirect la cresterea eficientei acestui sistem, se apreciaza ca, cel putin pana acu,, rezultatele sunt departe de asteptari. Intr-o maniera cvasispeculativa, unii autori au avansat chiar ideeea existentei unei "iatrogenizari" sociale datorate extinderii sistemului de activitati judiciare si datorita diversificarii tipurilor de publicitate asociate. Cercetatorii implicati in desfasurarea fenomenului infractional sunt interesati, in primul rand, de explicarea cauzala a acestuia, de evidentierea factorilor determinanti, deoarece conceptiile si teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal, dar, mai ales, asupra tipurilor de activitati corectionale si profilactice. "ca sa inlaturi efectul , trebuie sa inlaturi cauza" - comanda principal cauzal generala, numai ca , in cadrul comportamentului infractional, accesul la adevarata cauza este, de cele mai multe ori greu de conturat. Chiar dac ponderile nu sunt aceleasi in cadrul diferitelor statistici , infractorii apartin tuturor categoriilor privind intreaga paleta a variabilelor : varsta, sex, pregatire socioprofesionala, , pregatire culturala, aptitudini intelectuale (IQ), tipul caracteriologic - temperamental, rolstatus- ul social, rol-status-ul economic. Acesta situatie face practic imposibila sustinerea exclusiva a unui punct de vedere in ceea ce priveste conturarea factorilor determinanti ai comportamentului infractional, desi unii autori nu se opresc in a face afirmatii categorice de genul "odata criminalul, intotdeauna criminalul". Incercariel de conturare a unor tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestarilor comportamentale implicate in comiterea unor infractiuni. Astfel, pe de o parte, exista mari diferente inceea ce priveste comportamentul asociat diferitelor categorii de infractiuni, pe de alta parte, exista mari diferente comportamentale in comiterea unor infractiuni ce fac parte din aceasi categorie.

Teorii ale fenomenului si comportamentului infractional

In functie de factorii considerati a fi determinanti in explicarea fenomenului si a comportamentului infractional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.

In aceasta selectie am plecat de la premisa ca fenomenul si comportamentul infractional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstractie atata vreme cat orice act infractional este rezultatul actiunii umane rasfrante prin prisma propriei personalitati. Avand in vedere numarul mare de teorii din acest domeniu, precizam ca orice incercare de sistematizare va fi inevitabil incompleta.

Aceste teorii pot fi grupate in trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale si psiho-morale (Cioclei, 1996).

A.. TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE

Teoriile psiho-biologice sustin, in esenta, ca anumite anomalii sau disfunctii psihofiziologice constituie factorii determinanti ai comportamentului infractional. Acestea considera ca infractiunea ca fenomen individual are o baza psiho-biologica organica sau functionala.

TEORIA ANORMALITATILOR BIOLOGICE

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a intreprins studii de antropologie criminala bazate pe tehnica masurarii diferitelor parti ale corpului omenesc, avand ca subiecti personal militar si detinuti ai inchisorilor din Sicilia, elaborand in acest sens lucrarea sa fundamentala "Omul criminal" (1876), care in scurt timp il face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedati si 5.907 cranii ale unor delincventi in viata, autorul a concluzionat existenta unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi intalnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).

Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un "fenomen natural" care este determinat ereditar. Criminalii innascuti sunt caracterizati printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronuntate, pometii si maxilarele voluminoase, orbitele mari si departate, asimetria fetei si a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasa si ingusta, barbie lunga sau ingusta etc.

Astfel, el a ajuns la aprecierea ca omul cu inclinatii spre viol se caracterizeaza prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici si foarte apropiati, nasul turtit, lungimea excesiva a barbiei; hotul se distinge printr-o remarcabila mobilitate a fetei si a mainilor, prin ochii sai mici, ingrijorati si in permanenta miscare, prin sprancenele sale dese si lasate pe ochi, prin nasul turtit, barba rara, fruntea tesita si miscatoare; ucigasul se evidentiaza prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor, pometii obrazului proeminenti. La originea cercetarilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, in zona occipitala medie, a unei adancituri (foseta) accentuate, trasatura ce se regasea la unele cranii primitive.

Aceasta descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adica oprirea in dezvoltare pe lantul filogenetic). Urmarind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul salbatic si copilul - in care vedea un "mic primitiv". El a cercetat si unele anomalii ale creierului, ale scheletului si ale unor organe interne (inima, ficat).

Extinzand cercetarile la criminalii in viata, Lombroso ii studiaza atat din punct de vedere anatomic cat si fiziologic. O constatare interesanta pe care o face este in legatura cu lipsa durerii (analgezia) care il apropie pe criminal de omul salbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat si de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinta si practica religioasa, literatura criminalilor etc.

A doua faza a studiilor lombrosiene se refera la unele malformatii morfo-functionale de natura degenerativa, cercetarile axandu-se in special asupra componentelor psihice.

Bazandu-se pe propriile studii, dar si pe cercetarile unor psihiatri din epoca, Lombroso (1895) stabileste existenta unor anomalii intre "nebunul moral" si "criminalul innascut", mai cu seama sub aspectul simtului moral.

Examinarea "criminalului nebun" scoate si ea la iveala existenta acelorasi stigmate ca in cazul "omului criminal", stigmate ce sunt explicate de aceasta data pe baza degenerescentei.

Intr-o ultima etapa, Lombroso (1895) se concentreaza asupra studierii epilepsiei pe care o considera alaturi de atavism, un factor cheie in etiologia criminala. Mai mult, el vede in epilepsie o punte de legatura intre omul criminal, criminalul nebun si nebunul moral considerand epilepsia atat "una din psihozele cele mai atavistice", cat si "nucleul tuturor degenerescentelor".

In teoria lombrosiana criminalitatea reprezinta o anormalitate biologica bazata pe atavism organic si psihic si pe o patologie epileptica (Cioclei,1996).

Eroarea centrala a studiilor initiate de Lombroso a constat in faptul ca cei mai multi dintre subiectii sai erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Acestia au comis mai multe crime decat populatia generala, nu datorita tipologiei fizice, ci datorita faptului ca ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult in directia comiterii unor acte criminale.

Teoria lombrosiana cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicatie cu caracter general valabil. "Omul criminal", in sensul de universal valabil, nu exist .Insusi Lombroso excludea aceasta idee.

Cercetarile lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigatii cu caracter stiintific legate de fenomenul criminal. Analiza minutioasa a trasaturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa contine constatari deosebit de utile si actuale inca, cum ar fi cele referitoare la infractorii bolnavi mintal.

2.. TEORIA CONSTITUTIEI CRIMINALE

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la Universitatea din Roma, a carui lucrare "Tratat de antropologie criminala" a fost publicata prima oara in anul 1945.

Prin constitutie criminala autorul intelege o stare de predispozitie specifica spre crima, altfel spus capacitatea care exista in anumiti indivizi de a comite acte criminale, in general grave, in urma unor instigari exterioare ce raman sub pragul ce opereaza asupra generalitatii oamenilor.

Pentru Di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci intotdeauna biosociologic. Rezulta ca personalitatea nu poate fi corect apreciata decat dupa criterii biopsihosociologice.

Pornind de la aceste premise, autorul incearca sa determine factorii ce conduc la formarea unei personalitati criminale.

Un prim factor important este ereditatea; cu toata influenta sa puternica, aceasta nu trebuie considerata ca o determinare absoluta.

Predispozitia spre crima poate avea ca sursa si unele disfunctionalitati cerebrale, hormonale etc.

Varsta si crizele biologice pe care le antreneaza sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificarile ei specifice de ordin psihofiziologic, precum si procesele involutive ale imbatranirii pot conduce la tulburari de comportament si chiar la crima.

Se poate afirma, spune autorul, ca predispozitiile spre crima sunt expresia unui ansamblu de conditii organice si psihice ereditare, congenitale sau dobandite care, diminuand rezistenta individuala la instigari criminogene, permite individului, cu mai multa probabilitate, sa devina un criminal.

Di Tullio nu ignora factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenta reala decat in masura in care intalnesc o constitutie criminala preexistenta ori contribuie la formarea unei astfel de personalitati.

B. TEORIILE PSIHO-MORALE

In general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emotionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecventa si inferioritate. Comportamentul criminal si infractionalitatea sunt simptome ale problemelor emotionale fundamentale.

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni si psiho-morali. Diversitatea explicatiilor de natura psihomorala face dificila o clasificare a acestora. Aceste teorii poarta, mai mult sau mai putin, amprenta directa a psihanalizei freudiene sau a gandirii altor psihanalisti.

1. TEORIA ANALITICA

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Conceptia psihologica a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai ca a deschis cu hotarare drumul interpretarii unitare, integrative si determinist-dinamice a fenomenelor psihice si a conduitei umane, ci a exercitat, in acelasi timp si o larga influenta asupra altor stiinte.

Freud a desfasurat o vasta activitate practica, in calitate de medic, precum si o prodigioasa activitate de cercetare stiintifica, publicand un numar mare de lucrari, dintre care amintim: "Interpretarea viselor" (1900), "Psihopatologia vietii cotidiene" (1904), "Totem si Tabu" (1913), "Metapsihologia" (1915), "Introducere in psihanaliza" (1916), "Dincolo de principiul placerii" (1919), "Eul si Sinele" (1922), "Noi prelegeri de psihanaliza" (1932) etc.

Atat in timpul vietii, cat si in prezent, personalitatea si opera lui Freud a fost fie elogiata, fie supusa unor critici necrutatoare.

Este greu sa se separe partea de adevar de partea de eroare intr-o doctrina atat de vasta, de complexa si atat de discutata cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate pana atunci, cum ar fi motivatia inconstienta, ce se manifesta atat in comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cat si in cel morbid, mai ales in nevroze.

Conceptia psihologica a lui Freud, nu poate fi inteleasa fara cunoasterea ideilor sale cu privire la structura si mecanismele vietii psihice. Dupa opinia sa, viata psihica umana cuprinde trei niveluri sau trei instante aflate intr-o stransa legatura, si anume: sinele (id), eul (ego) si supraeul (superego).

Sinele denumit id, eu apersonal sau inconstient, reprezinta un complex de instincte si de tendinte refulate, care au un caracter apersonal si nu sunt traite in mod constient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalitatii, depozitar al tendintelor instinctive, predominant sexuale si agresive, care pune organismul in tensiune, neputand suporta cresterea energiei pe care singur o dezvolta. Rolul adaptativ al sinelui se exprima prin tendinta sa continua de a reduce tensiunea, asigurand astfel echilibrul, linistea si persistenta organismului. In vederea reducerii tensiunii, a evitarii disconfortului si a obtinerii placerii si gratificatiei, sinele recurge la doua mecanisme: actiunea reflexa, care consta in reactii automate, innascute si imediat operante in reducerea tensiunii si procesul primar, o reactie psihologica ampla care cauta sa realizeze diminuarea tensiunii sau obtinerea gratificatiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile si tendintele refulate in "id" reusesc sa iasa la suprafata, sa se manifeste in afara (sa defuleze), strabatand "cenzura" pe care o instituie eul si supraeul, aflandu-se din aceasta cauza intr-un conflict inevitabil, puternic si permanent, cu instantele superioare al psihicului. "Rabufnirile" inconstientului au loc, de cele mai multe ori, sub forma deghizata, sublimata.

Tendintele refulate exercita o presiune permanenta dirijata "in sus" spre lumea constiintei, dar nu reusesc acest lucru decat intr-o forma simbolica, modificata, spre a nu fi recunoscute de catre subiect. Dupa Freud, aceasta patrundere a refularilor in constiinta are loc sub forma de sublimari, acte ratate, vise si lapsusuri. Refularea este un mecanism de protectie, atat fata de insuccesul anticipat, cat si fata de cel deja consumat.

Eul denumit ego sau constientul, reprezinta nucleul sistemului personalitatii in alcatuirea caruia intra ansamblul cunostintelor si imaginea despre sine, precum si atitudinile fata de cele mai importante interese si valori individuale sau sociale. Eul garanteaza conduita normala a persoanei, prin asigurarea unui echilibru intre instinctele, tendintele si impulsurile refulate in id, pe de o parte, si exigentele supraeului, pe de alta parte, asigurand, de fapt, acea "constanta individuala".

Supraeul denumit si superego sau eul ideal, a treia instanta a personalitatii, care constituie expresia persoanei in mediul social; el este purtatorul normelor etico-morale, a regulilor de convietuire sociala. Supraeul are functia de autoobservare si de formare a idealurilor. El este achizitia cea mai recenta, dar totodata si cea mai fragila a personalitatii, reflectand particularitatile pozitive si negative ale mediului in care persoana traieste si se formeaza ca om. Supraeul isi are originea in "id" (sinele) si se dezvolta in interrelatia ocazionata de experientele eului (egoului), in cadrul personalitatii. Prin rolul si statusul sau, supraeul impreuna cu eul, contribuie la refularea in "id" a instinctelor primare si a trairilor necorespunzatoare exigentelor acestora sau nedorite. Obliga eul la substitutia scopurilor realiste, moraliste si il impinge la lupta spre perfectiune si sublim; reprezinta instanta verificatoare, cenzuranta a personalitatii. Nascut din inconstient, supraeul ca si eul, constituie un triumf al elementului constient, element care devine cu atat mai manifest, cu cat persoana in cauza este mai matura, mai sanatoasa si mai elevata sub aspect social. In conceptia lui Freud, conduita generala este asigurata prin disputa celor trei categorii de forte: irationale (id), rationale (ego) si morale (superego). Manifestarile comportamentale criminale sunt forme de rabufnire (de defulare) la suprafata, in viata constienta, a unor trairi, instincte, impulsuri, tendinte etc., refulate in id.

Autorul considera ca orice criminal sufera de o nevoie compulsiva de a fi pedepsit, in vederea usurarii starii de vinovatie datorate sentimentelor incestuoase inconstiente de tip oedipian din perioada copilariei. Crimele sunt comise in vederea autopedepsirii si deci, in vederea purificarii de vinovatie.

Conform teoriei lui Freud "evenimentele din prima copilarie" au o influenta hotaratoare. In perioada primei copilarii, instinctul sexual parcurge mai multe faze, in functie de anumite zone erogene in jurul carora se situeaza libidoul: faza orala; faza anala si faza genitala. Parcurgerea acestor faze poate da nastere unor "fixatii ale libidoului" care reprezinta "predispozitii pentru ulterioare brese ale nszuintelor refulate" si pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).

Tot in aceasta perioada a copilariei, ca urmare a unei prime fixatii a libidoului spre un "obiect sexual" exterior, apare si se dezvolta "Complexul lui Oedip". Teoria psihanalitica desemneaza prin "Complexul oedipian", in esenta, atractia sexuala manifestata de individ, in primele faze ale copilariei, fata de parintele de sex opus si dorinta corelativa de suprimare a parintelui de acelasi sex. Etapa "Complexului oedipian" este o etapa ce se parcurge in mod inevitabil de orice individ. Modul in care se va rezolva "conflictul", fie prin suprimarea tendintelor, fie prin refularea lor, va prezenta cheia diferentierii ulterioare intre personalitatile normale si personalitatile nevrotice. De aceea, Freud vede in "Complexul lui Oedip" nucleul nevrozelor.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abunda in opera freudiana deoarece el nu s-a preocupat in mod nemijlocit de acest subiect. Cateva referiri ce merita a fi semnalate le gasim in lucrarea "Totem si Tabu". Analizand cateva tabuuri dintre care unele cu relevanta criminologica (uciderea, incestul), Freud considera ca transgresarea acestora reprezinta satisfacerea unor dorinte refulate.

Dorinta este insa o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea ca actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuala.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o noua posibilitate in explicarea crimei. Pe langa varianta sexuala apare si varianta morbida unde "responsabilitatea" crimei apartine tendintei umane spre agresiune si distructivitate, expresii extravertite ale instinctului mortii.

Freud vede in crima o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adica ramas in stare inconstienta si anterior faptei. La multi criminali, indeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior si nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.

Crima vazuta ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu inlatura originea instinctuala a acesteia, ci o intermediaza, daca tinem seama de faptul ca sentimentul vinovatiei este consecutiv unor instincte condamnabile.

.2. TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE

Aceasta teorie apartine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind conceputa ca un model explicativ, capabil sa aduca lamuriri, atat in ceea ce priveste geneza cat si dinamica actului criminal. Personalitatea criminala este "un instrument clinic, o unealta de lucru, un concept operational" (Pinatel, 1971).

Pinatel considera inutila incercarea de a separa oamenii in buni si rai, nu exista o diferenta de natura intre oameni cu privire la actul criminal. Orice om, in circumstante exceptionale, poate deveni delincvent. Inexistenta acestor deosebiri nu exclude insa existenta unor diferente graduale in privinta "pragului lor delincvential".

Unii indivizi au nevoie de "instigari" exterioare intense, iar altii de "instigari" lejere, pentru a prezenta reactii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Aceasta diferenta graduala este data de anumite trasaturi psihologice, care, in conceptia lui Pinatel, alcatuiesc "nucleul central al personalitatii criminale".

Componentele nucleului personalitatii criminale care determina trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva . Egocentrismul reprezinta tendinta subiectului de a raporta totul la sine insusi. Labilitatea reprezinta o lipsa de prevedere, o "deficienta de organizare in timp", o instabilitate. Agresivitatea desemneaza o paleta foarte larga de tendinte, mergand de la simpla afirmare a eului pana la ostilitate, ea se manifesta printr-un"dinamism combativ", care are ca functie invingerea si eliminarea obstacolelor si dificultatilor care bareaza drumul actiunilor umane.

Pentru ca un subiect sa treaca la act este necesar ca el sa nu fie retinut de oprobiul social care este asociat raufacatorului. Acest proces de "autolegitimare subiectiva" este asigurat de egocentrism. Faptul ca subiectul nu va fi retinut de amenintarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile sa impiedice executarea crimei sunt invinse prin agresivitate. In ultima instanta, cand subiectul ajunge in situatia de a comite o crima, este necesar ca el sa nu fie retinut de sentimentul ca produce rau aproapelui sau, atentand la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenta afectiva asigura aceasta ultima etapa a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie analizate in mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum si legaturile dintre acestea, dau un caracter particular personalitatii in ansamblul ei.

Etiogeneza fenomenului infractional este multinivelara. Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infractional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificata, globala, care sa evidentieze personalitatea implicata in actul infractional in toata unitatea si complexitatea sa.

In urmarirea scopului, infractorii nu ezita in a intrebuinta orice mijloc care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compatimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situatia in care au ajuns "siliti de imprejurari" si pana la aroganta fata de anchetator sau chiar intimidarea acestuia.

Procesarea informatiilor referitoare la evenimentele petrecute, determina, la nivel cerebral aparitia unui focar de excitatie maxima, cu actiune inhibitorie asupra celorlalte zone, si in special asupra celor implicate in procesarea acelor evenimente care nu au legatura cu infractiunea, iar la nivel comportamental actioneaza conform legii dominantei defensive (este in defensiva, se ascunde tot timpul).

Concluzii

IMPLICATIILE DETERMINATE DE ORIENTAREA PSIHOLOGICA IN STUDIUL CERCETARII FENOMENULUI INFRACTIONAL

In literatura de specialitate este relevata contributia pe care orientarea psihologica a adus-o la dezvoltarea criminologiei ca stiinta, dar totodata sunt precizate si erorile pe care le comite in aceasta directie.

Eroarea principala a acestei orientari consta in a cauta cu insistenta autonomia criminologiei intr-o personalitate specifica, in a considera infractorul ca posesor al unui tip aparte de personalitate, diferentiata, fie ca natura, fie ca grad, de personalitatea infractorului. In centrul acestor preocupari nu se situeaza deci personalitatea individului care a comis infractiunea, ci personalitatea criminala ca obiect de studiu specific.

In plan etiologic, limita esentiala a acestei orientari in oricare din variantele sale consta in reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin psihologic, relatiile si determinarile sociale fiind considerate ca fapte exterioare omului.

Cu toate aceste limite nu putem sa nu evidentiem ceea ce aceasta orientare a reusit sa aduca nou si modul cum a reusit sa influenteze orientarile viitoare.

Freudismul a revolutionat "modul in care noi vorbim despre noi insine". Multe din conceptele sale, ca instantele personalitatii, simbolistica visurilor, agresiunea subconstientului, au intrat definitiv in vocabularul criminologic.

Acumularea unui bogat material factual, care a permis o exploatare a universului psihic al infractorului, dezvaluind aspecte inedite cu privire la motivatia actului infractional, la dinamica producerii acestuia, se datoreaza, mai cu seama, acestei orientari.

In plan etiologic, se retine, indeosebi, ca valoroasa, ideea situarii cauzelor directe, nemijlocite ale infractiunii la nivelul individului uman si al personalitatii sale.

Trebuie mentionata contributia orientarii psihologice si in planul metodelor si tehnicilor de cercetare, dar mai cu seama in cel al terapiei resocializarii. Conceptul de personalitate criminala, cu toate limitele sale, a servit ca fundament la formularea diagnosticului si pronosticului in criminologie.

Cea mai de seama contributie a acestei orientari, focalizeaza, mai ales, dupa cel de al doilea razboi mondial in perimetrul curentului clinic, se regaseste in influenta pe care criminologia, legata tot mai mult de practica penala. Schimbarile de optica pe care clinicienii le aduc in conceptia cu privire la natura si scopul sanctiunii penale, accentul pe care il pun pe diversificarea mijloacelor terapeutice de resocializare a infractorului si, intr-un plan mai general, inclinarea catre optiunea preventiva se datoreaza, in mare parte criminologiei clinice.

Teoria personalitatii criminale reprezinta astfel una dintre ultimele explicatii etiologice importante constituind o baza de lansare pentru teoriile "trecerii la act" ce apartine criminologiei dinamice.

Constatarile rezultate din studiul etiologiei fenomenului infractional scot in evident faptul ca in aceleasi conditii de mediul social si de aspecte situationale similare, unele persoane au trecut la comiterea de infractiuni pe cand altele nu, corelate concluziilor ca factorul biologic nu a explicat si nici nu putea explica la un nivel stiintific satisfacator toate aceste diferentieri de comportament, au facut ca intr-o serie de studii sa se porneasca de la ipoteza de baza conform careia carentele structurilor si functiilor psihice reprezinta cauza principala a criminalitatii.

Potrivit acestei ipoteze atentia a fost concentrata asupra incidentelor criminogene ale naturii, dar mai ales asupra gradului de manifestare a deficientelor in planul functiilor si proceselor psihice congenitive afective si volitionale, ale trasaturilor psihice de personalitate.

Astfel teoriile de orientare psihologica sustin ca infractorii se deosebesc de neinfractori prin dezvoltarea insuficient, deformarea sau alterarea structurilor si functiilor psihice fara a se ajunge la studiu patologic.

Pe masura inaintarii cercetarilor din acest domeniu s-a mers mai departe cu ipotezele in sensul ca anumite carente de ordin psihic ori psihiatric ar favoriza chiar particularitati a unor genuri de infractiuni.

Cunoasterea aspectelor de ordin psihic in aparitia si manifestarea fenomenului infractional are o importanta deosebita in legislatia noastra penala care trateaza in mod expres aceasta problema exemplificand in acest sens probleme referitoare la vinovatie si formele ei de manifestare, la inresponsabilitate ca una din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, iar pe de alta parte acest interes decurge si din necesitatea prevenirii faptelor antisociale, inclusiv a celor care, in momentul savarsirii, faptuitorii, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte motive nu puteau sa-si dea seama de activitatile sau inactiunile lor si nu puteau fi stapani pe ele.

Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca de unele persoane cu deficiente psihice ori psihiatrice pot profita elementele declansate care le pot atrage la actiuni antisociale, mizand pe iresponsabilitatea acestora

Bibliografie:

1.Tudorel Butoi-Psihologie Judiciara- tratat universitar,Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001

2.Gheorghe Florian-Prevenirea Criminalitatii-Teorie si Practica-Editura Oscar Print, Bucuresti 2005

3.Emilio Mira Y Lopez-Manual de psihologie judiciara- Editura Oscar Print, Bucuresti 2009

4.Voicu Adela-Psihologie Judiciara- Editura Europolis, Constanta, 2002

5.Florin Streteanu-Drept Penal - Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001

6.T.Bogdan, Psihologie judiciara, E.D.P., Bucuresti, 1975

7. Mitrofan, N. Zdrenghea V., & Butoi, T. -Psihologie judiciara. Ed.Sansa, Bucuresti.(1992)

8.Tudorel Butoi-Victimologie si Psihologie Victimala-Ed Pinguin Book-, Bucuresti-2008