Feudalismul. regimul vasalitatii

FEUDALISMUL. REGIMUL VASALITATII

Fenomenul specific societatii occidentale medievale a fost feudalismul, un sistem de guvernare dar si de raporturi economice, sociale, juridice, un mod de viata care a generat anumite structuri mentale, de gandire si mentalitate.

Din punct de vedere social si politic, feudalitatea a fost un tip de societate bazata pe legaturi de dependenta "de la om la om", avand in varf o clasa de nobili razboinici si in care puterea publica, altadata apartinand statului, se dezagrega intr-o serie de instante autonome.

Din punct de vedere juridic, feudalitatea se defineste prin obligatiile de supunere si de servicii din partea vasalului fata de senior , care ii garanteaza primului protectia si ii acorda un feud. Dupa modelul roman tarziu, cand imparatii acordau veteranilor de razboi sau barbarilor loturi de pamant in zonele de frontiera, in schimbul obligatiei de a presta serviciul militar, regii carolingienii au acordat ,sub forma de concesiuni, pamanturi nobililor, bisericii si altor persoane, la inceput temporare, apoi devenite ereditare. Acesti beneficiari deveneau vasali , prin actul de supunere fata de donator, avand mai ales obligatii militare. La beneficiile propriu-zise, se adaugau anumite titluri, care au devenit si ele ereditare. Termenul de beneficium , care consfintea aceste raporturi incepuse sa fie inlocuit in secolul XI cu cel de feud. Acesta era folosit inca din secolul X, in forma latina fevum , dar termenul de feudalitate apare abia in secolul al XVIII-lea, derivat din adjectivul feudal.

Termenul feud are un dublu sens : de concesiune in schimbul unor obligatii reciproce si de obiectul insusi al acestui raport juridic, adica de pamantul acordat de senior vasalului. Feudul, in aceasta acceptie, era mosia acordata, in schimbul prestarii serviciului militar, cu obligatia de a fi pastrat in starea in care il primise beneficiarul dar putea fi lasat mostenire de catre vasal, daca mostenitorul acestuia era recunoscut de suzeran ca vasal, printr-un act de investitura.

Senioria a precedat feudalitatea iar calitatea si regimul vasaulului feudal sunt diferite de cele ale vasalului seniorial. Seniorul feudal nu este totuna cu seniorul teritorial, adica cel care conduce un mansus (bucata de pamant) si care isi exercita drepturile de autoritate, de putere publica pe teritoriul sau. De altfel, fenomenul feudal si cel seniorial sunt in stransa legatura, pentru ca aproape intotdeauna un senior teritorial detinea senioria sa ca un feud, din partea unui senior feudal al carui vasal era.

In epoca propriu-zis feudala, incepand cu secolul X, pe teritoriul feudului, slujbasii regelui, care aveau calitatea de seniori, nu puteau sa perceapa dari, sa exercite dreptul de judecata sau orice alt act de autoritate. In felul acesta, posesorii de feude primeau nu numai drepturi feudale, ci si senioriale, respectiv politice, incat regalitatea nu mai avea decat teoretic dreptul la suveranitate, practic prin sistemul vasalitatii. Regele ramanea suzeranul general (din latinescul superanus -superior) . Printre drepturile de seniorie ale marilor feudali, de care acestia adesea abuzau, se numara cel de a porni razboaie din proprie initiativa, dreptul de a publica ordonante, de a percepe dari si taxe, drept exclusiv de vanat, de pescuit, ca si cel de a bate moneda proprie.

Conflictele dintre regi si nobilii regatelor mai importante de pe teritoriul Frantei si Germaniei de astazi au dus la o situatie de nesiguranta si anarhie, astfel incat cei mai putin aparati au cautat spirjinul in protectia celor mai bogati si puternici. In acest fel a aparut forma feudala a vasalitatii, prin care vasalul se incredinta celui mai puternic ca "omul sau", caruia ii jura sa-i fie credincios iar seniorul ii asigura protectia si intretinerea, im mod practic prin acordarea unui feud. Aceasta era una dintr formele de intrare in vasalitate, la cererea vasalului. O alta practica presupunea ca un senior, uneori chiar regele, pentru a spori numarul celor credinciosi lui, oferea un feud unui viitor vasal. De regula, angajamentele contractate intre cei doi erau pe viata, cu drept de a fi prelungite sau extinse asupra urmasilor vasalului.

Indatoririle vasalului erau:

1.ajutorul militar dat seniorului, de cate ori i-o cerea acesta , in conditii dinainte stabilite, in primul rand privind durata campaniei

2. sa-l accepte ca judecator al sau si sa indeplineasca el insusi aceasta sarcina, daca i se cerea, participand la intrunirile de la curtea seniorului

3. sa-l sfatuiasca in diferite chestiuni , daca i se cerea

4. sa verse seniorului o redeventa in bani

5. sa il ajute pe senior cu bani sau daruri in natura, in urmatoarele cazuri: cand seniorul pleca in cruciada ; daca seniorul fusese facut prizonier si urma sa se plateasca o suma pentru rascumpararea sa; cand fiul cel mai mare al seniorului era investit cavaler ; cand fiica cea mai mare a seniorului se casatorea

La randul sau, seniorul era obligat sa-l mentina pe vasal pe feudul pe care i l-a acordat, sa-l intretina, cu toata familia acestuia, la curtea sa, in cazul in care nu ii acordase un feud, sa-i faca dreptate si sa-l apere in diferite situatii. Nerespectarea de catre senior a acestor obligatii putea avea drept urmare refuzul din partea vasalului de a mai accepta suzeranitatea seniorului si anularea vasalitatii.

Relatiile de vasalitate erau consfintite prin ceremonia omagiului si a investiturii, despre care exista informatii atat scrise cat si reprezentari artistice. Omagiul era actul solemn prin care vasalul se incredinta seniorului ca "omul sau" : vasalul, cu capul descoperit, ingenuncheat in fata suzeranului, isi punea palmele impreunate intre palmele acestuia ; ii jura credinta, dupa care suzeranul ii spunea sa se ridice, il imbratisa, il saruta pe gura si declara ca il accepta ca "om al sau". Investitura era reprezentarea simbolica a unui act de drept civil, prin care unui vasal i se acorda posesiunea unui feud, a unei demnitati sau beneficiu si consta in inmanarea de catre suzeran a unui obiect simbolic, reprezentand feudul acordat.

O alta componenta a vasalitatii o constituiau privilegiile feudale, din care elementul fundamental il reprezentau imunitatile. Acestea insemnau, de regula, scutirea, partiala sau totala, de obisnuitele obligatii fiscale si judiciare, respectiv scutirea de taxe si dari si scoaterea de sub jurisdictia autoritatii statale. Acest lucru a facut ca puterea feudala sa se consolideze in detrimentul celei centralizate, a suveranului, fie el rege sau imparat.

La inceputurile feudalitatii, au beneficiat de imunitati mai ales Biserica si oamenii sai, clericii si calugarii putand fi judecati numai de catre forurile juridice bisericesti. La un moment dat, chiar si laicii recurgeau la autoritatea judiciara a Bisericii, respectiv a episcopului sau abatelui, caruia suveranul ii acordase dreptul de a judeca, in cauze civile si penale, pe toti laicii de pe domeniile lor.

Din punct de vedere fiscal, institutiile bisericesti, ca si marii seniori feudali, au obtinut de la rege scutirea de anumite obligatii, precum dari pentru folosirea apelor, pentru pescuit, exploatarea minelor, construirea de mori si castele. Acest drept devenea uneori activ, in sensul ca manastirea sau seniorul feudal puteau sa impuna anumite dari celor care se gaseau pe pamanturile lor , in beneficiu propriu. In acest fel, statul feudal se compunea dintr-o reuniune de seniori feudali, fiecare cu vasalii sai iar puterea regelui era doar simbolica.

DREPTUL SI JUSTITIA

Intr-o societate ca cea medievala, bazata pe ideea de forta si pe convingera ca "forta face dreptatea", se simtea nevoia unor principii de justitie clare. In acea epoca, suveranul reprezenta insasi ideea de justitie, in mentalitatea si gandirea poporului ca si in virtutea prerogativelor sale de reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant si deci de judecator suprem. El era cel care veghea la pastrarea traditiilor.

La popoarele germanice, baza dreptului o formau cutumele , obiceiurile locale transmise prin traditie si mentinute prin consimtamant mutual. Cutumele insa nu erau foarte precise si riguroase, referindu-se adeseori la situatii paticulare si nu la principii. Ele au fost adunate in scrieri, incepand din secolul XIII si se aplicau conform principiului "personalitatii legii", indeosebi in Imperiul carolingian. Potrivit acestui principiu, fiecare om putea fi judecat numai dupa normele juridice cutumiare ale poporului caruia ii apartinea si nu dupa normele generale, valabile pe tot teritoriul statului. O solutie la aceasta situatie a constituit-o aplicarea principiilor dreptului roman, care au inspirat de altfel culegerile de cutume locale. Carol cel Mare a emis, la fel ca imparatii romani sau bizantini, dispozitii juridice si administrative, numite capitulare .

Caracteristica pentru justitia medievala era fractionarea autoritatii judiciare, cauzata de coexistenta unor principii juridice contradictorii derivate din cutume diverse. Desi personifica ideea de justitie, suveranul nu o putea administra singur si personal, astfel incat a incredintat-o unor judecatori, de regula contii, ducii si marchizii, care erau si sefii militari ai unui teritoriu. Pe domeniul sau, fiecare senior trebuia sa judece cauzele curente ale supusilor sai iar cand nu putea indeplini aceasta obligatie, contele si trimisul regal trebuiau sa vina pe domeniul lui, impreuna cu suita lor, sa fie intretinuti de senior pe durata judecatii. Sedintele de judecata, precedate de o ceremonie religioasa, se tineau intr-o sala a castelului, in palatul episcopului sau sub cerul liber.

Pana in secolul IX, trinunalele erau compuse din oameni liberi, alesi din regiunea respectiva, asistati de cativa cunoscatori ai legilor si ai cutumelor, erau prezidate de reprezentantul regelui care, dupa ce asculta partile si martorii, pronunta sentinta si asigura executarea acesteia. Mai tarziu, reprezentantul regelui, contele sau un alt mare senior, isi rezerva singur si exclusiv dreptul de judecata, instaurand astfel justitia feudala.

In privinta probelor , cea a martorilor, intarita de juramant era de o maxima importanta. Juramantul era un act esentialmente religios, de invocare a divinitatii ca martor sau garant in sprijinul unei afirmatii facute de cel care jura. Juramantul era insotit de gestul ridicarii mainii drepte, cealalta asezata pe altar, un text sacru sau o relicva. In scopul obtinerii marturisirii acuzatului se folosea si tortura, la inceput atat in cauza penale cat si civile, mai tarziu numai in cele penale grave.

O larga raspandire in Evul mediu au avut-o ca probe judiciare "ordaliile" sau "judecata lui Dumnezeu", un obicei foarte vechi, de origine germanica, justificat de credinta in interventia divinitatii pentru a proba culpabilitatea sau nevinovatia celui acuzat. Cazurile in care se aplicau asemenea probe erau furtul, asasinatul, vrajitoria si adulterul. Ordaliile cele mai comune erau:

1. proba focului consta in traversarea de catre acuzat, dezbracat, a unui foc sau de a pasi pe jaratic, pe brazdare de plug inrosite in foc, de tinerea in mana a unei bucati de metal incins sau varsarea de plumb topit in palme.

2. proba apei clocotite se aplica prin vararea mainilor intr-o caldare cu lichid clocotind pentru a scoate de acolo un anumit obiect. Daca arsurile rezultate din oricare din aceste probe, bandajate timp de 3 zile, se vindecau, acuzatul era declart nevinovat.

3. proba apei reci consta in aruncarea acuzatului, legat cu bratele de picioare, intr-o apa adanca. Daca se mentinea la suprafata, era declarat nevinovat.

4. proba ingurgitarii unor lichide, alimente otravite, sfintite sau afurisite. Daca acuzatul supravietuia era nevinovat ; din aceeasi categorie era proba inghitirii unei mari cantitati de paine si branza de catre acuzat , fara a bea apa, care de asemenea, dovedea nevinovatia acestuia.

5. proba crucii , de origine crestina, prevedea ca acuzatul trebuia sa ramana imobil, cu bratele intinse deasupra capului in forma de cruce, cat timp dura recitarea unui numar de rugaciuni. Orice miscare in acest timp era considerata proba vinovatiei.

6. proba sicriului : prin fata cadavrului unei victime asasinate erau puse sa se perinde toate persoanele banuite de crima respectiva iar daca la apropierea uneia dintre ele se parea ca mortul misca din buze, acela era declarat a fi asasinul. Aceasta ordalie a fost aplicata pana in secolul XVII, in Germania, Franta, Italia, Spania.

Pozitia Bisericii in privina ordaliilor a fost mai degraba de acceptare decat de condamnare.

O alta forma de "judecata a lui Dumnezeu" a fost duelul judiciar , aparut la popoarele germanice si transmis in Evul mediu la toate popoarele europene, ca o proba judiciara esentiala, al carei rezultat exprima vointa divinitatii. Cu o semnificatie diferita si anume pentru motive de "onoare", s-a mentinut in unele tari europene pana la inceputul secolului XX, cand a fost interzis.

Principalul motiv al admiterii acestei probe de catre justitia medievala era indoiala fata de valoarea juramantului prestat, cunoscut fiind faptul ca adesea se jura stramb. Desi a fost contestata de Biserica si apoi si de catre suverani, aceasta practica a continuat, fiind recunoscuta de mai multe legislatii sau cutume locale. In secolul VI, duelul nu era rezervat numai nobililor, caci si vasalul il putea provoca la duel pe seniorul sau, pentru motive stabilite de cutuma. Femeile puteau recurge la duel fie printr-un reprezentant, fie personal. Era interzis minorilor, clericilor, sclavilor sau iobagilor, bastarzilor si evreilor, de asemenea era interzis intre frati, intre parinti si fii.

Consecintele duelurilor erau diferite. Cand se practica in cazurile civile, cel invins nu suferea pedepse corporale (daca scapa cu viata), ci platea o amenda in folosul seniorului care prezidase duelul. Indiferent daca era reclamant sau acuzat, cel invins in duel nu mai putea aparea intr-un alt duel.

In cauzele penale, consecintele pentru cel invins puteau fi : condamnarea la moarte; pedepse pecuniare, respectiv obligatia de plati in bunuri sau bani ; confiscarea bunurilor in beneficiul seniorului judecator si o parte in favoarea invingatorului ; pierderea anumitor drepturi civile (de a fi martor, de a incheia contracte si altele) ; surghiunirea.

Pana in secolul XIII, Biserica catolica a admis duelurile , mai putin pentru clerici, care recurgeau la aceasta forma prin reprezentanti. Suveranii au manifestat pozitii diferite in aceasta chestiune. Carol cel Mare a restrans duelul si a inlocuit armele de metal cu cele de lemn, alti suverani au incercat sa-l interzica, altii l-au admis.

Vendeta sau faida a fost la inceputul timpurilor medivale o datorie sacra, de razbunare, pentru barbatii din familia celui ucis sau care a suferit o lezare (violenta, adulter, rapire etc.). Dreptul la vendeta era rezervat numai celui lezat dar trebuia exercitat in primul rand de catre capul familiei sale. Obligatia vendetei era prevazuta pentru rude pana la gradul al saptelea, mai apoi pana la al patrulea. Ruda care se sustragea de la aceasta obligatie isi pierdea dreptul la succesiune. Acest drept la vendeta s-a mentinut pana in secolul XV, fiind apoi inlocuit cu compensatii in bani sau natura, cu cuantumuri precis stabilite de cutume. Cel care nu vroia sau nu putea plati despagubirile isi pierdea, temporar, libertatea sau suferea pedepse corporale.

O varianta de faida au fost razboaiele private , prin care seniorii declarau altor feudali razboi, cu acordul regelui, care stabilea locul si timpul acestora, la inceput. Mai tarziu, seniorii nu mai cereau acceptul suveranului, ceea ce a facut sa fie condamnate de catre acestia si de catre Biserica.

In ce priveste sistemul penal , dupa consumarea judecatii, indiferent de forma ei , judecatorul pronunta sentinta, despre care se pretindea ca este emanata de la Dumnezeu. Forma obisnuita de pedeapsa capitala era spanzurarea, aplicata delictelor grave pentru care nu se prevedea posibilitatea de despagubire sau vinovatul nu o putea plati. Un capitular emis de Carol cel Mare stabilea mai multe cazuri pasibile de pedeapsa capitala : daca cineva nu a respectat postul mare; daca cineva, crezand ca o persoana este vrajitoare, l-a ars si i-a mancat carnea ; daca corpul unui defunct era ars ; daca cineva era necredincios regelui ; daca cineva a rapit pe fiica stapanului.

Alte pedepse corporale erau : amputarea mainii pentru delictul de sperjur, pentru preotul care ar fi folosit mirul in scopuri magice, pentru falsificatorii de bani ; scoatarea ochilor sau taierea nasului ; insemnarea cu fierul rosu. Excluderea din comunitate se aplica celor care nu se prezentau la judecata, celor care refuzau sa plateaca o amenda. Tortura nu era socotita o pedeapsa, ci un mijloc de aflare a adevarului.

Cu privire la dreptul privat si al familiei , la popoarele germanice de la inceputul Evului mediu, structura familiei era gentilica. O familie era formata din parinti, copii, descendenti, rude colaterale, servitori si sclavi, ultimii desi nu faceau parte propriu-zis din familie, depindeau de ea. Tatal avea deplina autoritate asupra familiei, numita mundium. Aceasta inceta cand fiii erau apti sa foloseasca armele dar femeia ramanea permanent sub autoritatea tatalui sau a sotului. Tatal nu putea dispune de bunurile familiei fara consimtamantului copiilor iar normele de succesiune, in familiile de tarani , mestesugari, negustori etc. ii favorizau pe cei care ramasesera sa lucreze alaturi de tatal lor, fata de cei care isi facusera o gospodarie separata.

Pana in secolul VII, casatoria era hotarata de tatal fetei, care era "cumparata" de viitorul sot sau de familia acestuia. Pretul acesteia, numit mefio , era incredintat femeii si ramanea la dispozitia ei. Fiica primea, la casatorie, anumite bunuri din partea tatalui, reprezentand o parte din mostenirea care i se cuvenea si, de asemenea, o zestre. Casatoria era precedata de logodna, care era un act public iar daca nu era respectat, cel vinovat trebuia sa plateasca despagubiri. Mai tarziu, Biserica a impus consimtamantul ambilor soti, a interzis casatoria intre crestini si necrestini, cea dintre oameni liberi si sclavi, a impus celibatul preotilor.

Problema divortului era mai complicata : in dreptul roman si in legislatia imparatului bizantin Iustinian era recunoscut dar Biserica catolica nu l-a recunoscut oficial. O lege de origine longobarda permitea repudierea sotiei, chiar nevinovate si dreptul de a se recasatori al sotului, care trebuia insa sa plateasca o amenda. Legislatia francilor permitea divortul in caz de adulter, indiferent de cine era comis.

In ce priveste conditia femeii, legislatia lui Iustinian a eliminat dreptul de tutela asupra ei dar Biseica romano-catolica le interzicea femeilor orice functii legate de biserica. In schimb , putea dispune de bunurile mobile si imobile, desi era dezavantajata in problema succesorala de mostenitorii barbati. In secolul XII, femeile nobile puteau sa detina un feud, puteau face un testament, incheia un contract, intenta un proces. Situatia era diferita de la o zona la alta, de la o perioada la alta.

Justitia ecleziastica : pe langa drepturile juridice ale unui episcop sau abate, care tineau de cele ale feudalului, societatea medievala recunostea Bisericii o jurisdictie speciala, in sensul ca oamenii clerului, de orice rang, puteau fi judecati numai de tribunalele bisericesti, fiind datori sa respinga competenta unui tribunal laic. De acelasi drept beneficiau vaduvele, orfanii, cei plecati in cruciada.

In competenta justitiei ecleziastice intrau o multime de cauze : relative la actele rituale sacre, la dijma datorata Bisericii, la beneficiile si bunurile Bisericii, la testamente si legaminte prin juramant. Jurisdictia ecleziastica se extindea si in materie penala : cazuri de sacrilegiu, adulter, infanticid, crima comisa intr-un loc sacru, crime contra credintei crestine, precum simonia (traficul cu lucruri sfinte), vrajitoria si mai ales erezia.

Inchizitia

In 1233, Papa Grigore al IX-lea a instituit Tribunalul Inchizitiei, o noua institutie juridica care trebuia sa fixeze anumite norme, sa stabileasca o procedura legala, care sa inceapa printr-o ancheta (inquisito - cercetare, urmarire, ancheta ). Inca in secolul XII, fiecare episcop era obligat sa-i descopere pe cei banuiti de erezie iar autoritatea laica trebuia sa-si dea concursul la aceasta. Organizarea si conducerea tribunalului Inchizitiei au fost atribuite de Papa Grigore al IX-lea calugarilor dominicani, carora li s-au asociat franciscanii.

In regiunea unde se semnala o miscare eretica, inchizitorul numit de Papa ordona, sub amenintarea excomunicarii, ca toti cei care ii cunosteau pe eretici sa ii denunte. Cei presupusi a fi eretici se puteau prezenta de bunavoie pentru a abjura erezia si pentru a li se promite iertarea, in schimbul unei penitente. In caz contrar, Tribunalul Inchizitiei, constituit din clerici si laici, ii cita pe eretici sau pe cei banuiti de erezie sa se prezinte la judecata. In caz ca se dovedea netemeinicia denuntarii, denuntatorul era condamnat la inchisoare pe viata. Tribunalul ii acorda inculpatului dreptul de a se apara singur sau de catre un avocat, putea sa aduca martori in sprijinul sau. Interogatoriul se desfasura in prezenta intregului juriu, caruia i se cerea parerea inainte de pronuntarea sentintei. Inchizitorii preferau in locul martorilor marturisirea vinovatiei de catre cel acuzat de erezie iar ,in caz contrar, se recurgea la tortura.

Sentintele erau aduse la cunostinta in adunari publice (numite in Spania auto da fe - act de credinta) , la care inchizitorul convoca autoritatile civile, rudele, prietenii si cunostintele celor condamnati. Ceremonia incepea cu o slujba religioasa, avand ca tema combaterea ereziei, celor de fata li se acordau indulgente si se pronunta excomunicarea celor care s-ar fi opus autoritatii Inchizitiei. Sentinta cea mai grava de condamnare era arderea pe rug, cu indeplinirea careia era insarcinata autoritatea laica. Alte pedepse erau : penitente canonice (abjurari, posturi indelungate), indeplinirea unor opere de binefacere, daruirea unor obiecte de cult, pelerinaje, purtarea unor semne sau haine distinctive, amenzi, confiscarea bunurilor, demolarea casei, interzicerea unor drepturi publice, pierderea unor drepturi civile, inchisoarea pe timp determinat sau pe viata. Activitatile Inchizitiei au devenit mult mai dure si mai arbitrare dupa secolul al XV-lea.