Profilul psihologic si evolutia structurii de personalitate a copilului abuzat

PROFILUL PSIHOLOGIC SI EVOLUTIA STRUCTURII DE

PERSONALITATE A COPILULUI ABUZAT

Varsta scolara mica (marea copilarie), 6/7- 10/11 ani

Aceasta etapa a fost denumita si copilaria adulta sau maturitatea infantila. Specific pentru aceasta etapa de varsta sunt preocuparile legate de adaptarea la exigentele scolare si ale invatarii. Invatarea tinde tot mai mult sa ocupe un loc major in viata de zi cu zi a copilului scolar.Aceasta conditie noua isi modifica existenta si actioneaza profund asupra personalitatii copilului.

Scoala vine la momentul potrivit sa raspunda curiozitatii, trebuintei sale de realizare, dorintei de a fi mare. Apt pentru munca scolara, copilul face datorita acesteia un salt inainte in asimilarea intelectuala a lumii inconjuratoare si a culturii mediului sau social.

Insa intrarea in scoala inseamna si mai mult : ea constituie descoperirea vietii sociale, a vietii publice si nu numai a vietii ''profesionale''. In mod regulat si constant, copilul intra in societatea celor de o seama cu el si face parte dintr-un grup in care este egal ca varsta, posibilitati fizice si mentale cu partenerii sai. Pentru copil, acesta este probabil aportul esential al acestui stadiu. I se va da ocazia de a-si stabili singur statutul si de a stabili raporturi de reciprocitate cu fiinte care sunt in adevar ''la fel ca el'', care nu-i sunt in mod automat superioare si care nu sunt prin definitie insufletite de bunavointa fata de dansul.

Tendinta de a se conforma standardelor grupului va intrece, si inca cu mult, tendinta de a se conforma dorintelor adultilor. Ori, tocmai in sanul grupului egocentrismul infantil va suferi cele mai usturatoare infrangeri, iar coerenta interna, reciprocitatea punctelor de vedere, cooperarea, sentimentele altruiste vor gasi teren favorabil pentru a inflori (Osterrieth, P. A,1976, P. 113,114).

1. Dezvoltarea somato-fiziologica

Daca la 6-7 ani ritmul cresterii treneaza, ulterior devine alert, astfel incat pana la debutul pubertatii, copilul creste in greutate aproximativ 10 kg, iar in inaltime cu circa 20 cm. Corpul si extremitatile se lungesc, ceea ce provoaca o modificare a proportiei dintre cap si trup. Sistemul muscular progreseaza, indeosebi sub raportul masei sale. Creste forta musculara, precizia si viteza motrica a micului scolar. In ceea ce priveste sistemul nervos, asistam la o crestere a creierului (aproximativ 1200 g) si la o organizare de cai functionale noi. .

Dentitia provizorie incepe sa fie inlocuita cu dentitia permanenta (cresc primii molari), ceea ce creeaza un oarecare disconfort (durere) si modificari temporare ale vorbirii sau chiar dificultati in alimentare. Dezvoltarea dentitiei este insotita de procesul de osificatie, mai intens la nivelul toracelui, al claviculelor si al coloanei vertebrale. In jurul varstei de 7 ani, este intensa osificarea la nivelul bazinului, in special la fetite, si procesele de calcificare la nivelul osaturii mainii (Verza, E, Verza,F. E., 2000, P. 133).

2. Evolutia psihologica

Progresele motorii

Forta musculara creste constant pe durata intregii etape, indeplinind, dupa 6 ani, un rol important in jocurile violente de lupta si acrobatie care constituie marea desfatare a copilului, pentru a culmina in jurul varstei de 9 ani, varsta fortei, la care el nu are alt interes mai important decat acela de a se bate, de a ridica greutati mari, de a straluci prin performante fizice, uneori chiar exagerand si mergand pana la istovire.

Coordonarea progreseaza in aceeasi masura, la 6 ani copilul poate lovi de pamant o minge prinzand-o apoi corect, el incearca sa foloseasca unelte sau sa coasa cu impunsaturi rare. In cursul varstei de 8 ani, scrisul devine regulat si este executat cu usurinta ; desenul si pictura produc mari satisfactii si dau loc la ''opere'' uneori incantatoare si poate chiar puternice. La 9 ani e varsta jocului cu coarda la fete, dar si varsta pantonimei si a grimaselor (Osterrieth, P. A,1976, P. 128).

Spiritul de observatie, ca etapa superioara a perceptiei, face progrese, devenind acum deliberat, sistematic, analitic.

Ameliorari multiple survin si in planul perceptiei spatiului si a timpului. Cat priveste perceptia timpului, datorita implicarii copilului in diverse activitati scolare, care presupun respectarea unui orar, se dezvolta capacitatea acestuia de a percepe si aprecia corect durata de desfasurare a fenomenelor. Reprezentarile sporesc in volum si apar reprezentari noi: istorice, geografice, topografice.

Memoria

Prin repetitie, invatarea si memorarea se ajusteaza la scheme bazate pe intelegerea si organizarea lectiei, fapt semnificativ pentru constituirea raspunsului. Intelegerea face posibila nu numai achizitia unui volum mai mare de cunostinte, dar si organizarea lor coerenta. Invatarea se instrumenteaza intens in perioada scolara mica, devenind tot mai complexa si duce la formarea de numeroase abilitati cognitive, de adaptare la cerintele expunerii. Acestea sunt influentate pozitiv sau negativ si de nivelul mediului de cultura din care provine copilul. Uitarea apare frecvent in jurul varstei de 7 ani (el uita frecvent tema de pregatit, penarul, caietul etc.); La 9 ani scolarul face eforturi voluntare de a-si cultiva memoria (repetitii). Raportul dintre capacitatea de recunoastere si de reproducere se modifica. La 6-7 ani procesul de recunoastere este mai usor de realizat, iar pe masura inaintarii sale in varsta creste posibilitatea de reproducere. Deficitul din acest plan se datoreaza dificultatii de a transpune limbajul interior (care a stat la baza intelegerii) in limbaj exterior. La acesta varsta micul scolar este mare amator de basme si povestiri, traindu-le cu mare intensitate. In aceasta perioada se dezvolta si imaginatia creatoare (joc, momente de fabulatie etc.). Copilul cocheteaza cu preocuparile artistice (desen, compuneri literare etc.). Trasaturile distincte ale desenului la scolarul mic sunt:

1. In primii doi ani de scoala primara desenul infantil mai conserva trasaturile specifice varstei anterioare (intr-un singur plan, deficitar in respectarea marimii si proportiilor dintre obiecte si fenomene, colorit estompat, grad de originalitate redus - apeleaza frecvent la clisee);

2. In ultimele doua c1ase ale cic1ului primar continutul tematic, perspectiva si adancimea desenului se imbunatatesc considerabil;

In desen si in creatia literara este prezenta grija pentru detaliu, ceea ce evoca o incarcatura afectiva. Ambele prezinta trasaturi pozitive ca bunatatea, cinstea etc.

Atentia

Atentia si capacitatea de mobilizare se exerseaza prin desfasurarea mai multor activitati in acelasi timp si prin necesitatea de a trece relativ repede de la o activitate la alta. Se dezvolta, astfel, calitati importante ale atentiei, cum sunt : supletea, mobilitatea , volumul, flexibilitatea si cele legate de vointa, intentionalitate, punctualitate si constiinciozitate in executarea sarcinilor etc. (Verza, E, Verza,F. E., 2000, p. 155).

Vointa

In prima clasa, copilul invata sub influenta adultilor pentru a raspunde statutului de scolar. Ulterior, invatarea este impulsionata si de elemente de rezonanta din relationarea copilului cu colegii, percepute ca ambitie, cooperare si competitie. In baza acestora se dezvolta interesele cognitive ce vor da contur unor forme ale invatarii preferentiale. Prin urmare, apar motive ce impulsioneaza invatarea in genere si motive ce intretin invatarea preferentiala. Acestea stimuleaza interesele copilului si dezvoltarea unor trasaturi de vointa, de perseverenta, de harnicie, de dorinta de confort etc.

Succesul scolar este influentat si de dificultatile de adaptare, de capacitatile de care dispune elevul, de motivatie etc. Experimental s-a demonstrat ca cu cat motivatia e mai puternica, iar activitatea este recompensata, invatarea devine mai intensa (Verza, E, Verza,F. E., 2000, p. 143, 144).

Afectivitatea

Uneori apar fenomene care vestesc depresiile perioadei pubertare, ca proasta dispozitie, inclinarea spre autocompatimire sau reveriile ambitioase si identificarea cu anumite personaje. La varsta de 9 ani, da dovada de o autonomie si de o autodeterminare pe care pana acum nu le avea, iar aici ne aflam in fata uneia din trasaturile esentiale ale acestei etape, dar in acelasi timp ramane foarte sensibil la sugestiile grupului sau (Osterrieth, P. A,1976, P. 136).

Limbajul

Intrarea copilului in scoala accelereaza procesul eliberarii limbajului de anumite clisee

parazitare, elemente dialectale, jargoane, pronuntii deficitare etc., altfel spus micul scolar are

acces in mod organizat la limbajul cult. Potentialul lingvistic difera la inceputul clasei I in functie de educatia primita in familie, de formula sa temperamentala etc. Vocabularul total (activ si pasiv), la intrarea copilului in scoala, cuprinde circa 2500 de cuvinte, ca la terminarea ciclului primar sa ajunga la 4000-4500 de cuvinte. Debitul verbal creste de la aprox. 80 cuvinte pe minut in clasa I , la aprox. 105 cuvinte pe minut , la nivelul clasei a IV-a. Progrese evidente se inregistreaza in ceea ce priveste debitul verbal si cel scris pe masura ce se aproprie de sfarsitul clasei a IV -a (Verza, E, Verza, F. E., 2000, P. 152,153).

Impactul cu limba literara provoaca modificari calitative:

1. Exprimarea se rafineaza si se nuanteaza;

2. Se amelioreaza pronuntia odata cu dezvoltarea auzului fonematic;

3. Se invata sinonimile, omonimele, antonimele;

4. Pana la nivelul clasei a IV -a, limbajul interior acompaniaza in forme sonore actul scrierii.

Gandirea

Se instaleaza gindirea operatorie concreta, prin trecerea de la cunoasterea intuitiva, nemijlocita a realitatii (cu ajutorul reprezentarilor) la cea logica, mijlocita (cu notiunile si relatiile dintre ele). Apare caracterul operatoriu al gandirii - posibilitatea de a manipula obiectele si fenomenele in plan mental, fara a le deforma, pastrandu-le permanenta. Operatiile gandirii au un caracter concret. La 7-8 ani individul este capabil numai de conservarea cantitatii (adica intelege ca ingustind o cantitate de plastilina, cantitatea ei nu se modifica). Abia la 9-10 ani apare si capacitatea de conservare a greutatii. La 11-12 ani apare capacitatea de conservare a volumului. La 7 ani este evident spiritul critic al gindirii ('virsta gumei'); la 8 ani gandirea se detaseaza prin independenta sa; la 9/1 0 ani, gandirea este caracterizata de flexibilitate. In jurul varstei de 6-10 ani copilul isi constientizeaza cu adevarat varsta.

In gandire intervine tot mai mult spiritul critic logic si operarea cu seturi de reguli ca afirmatii despre concepte. Elementele de baza ale regulilor sunt operatiile si ele privesc relationari efectuate la nivelul gandirii si inteligentei cu ajutorul conceptelor sau informatiilor. Progresele realizate in utilizarea regulilor se coreleaza cu dezvoltarea inteligentei generale. J. Piaget (apud. Verza, E, Verza,F. E., 2000, P. 140) a considerat ca intreaga dezvoltare psihica tinde spre gandirea logica formala odata cu depasirea gandirii concrete, intuitive.

In perioada scolara mica, este evident un nivel de dezvoltare a inteligentei si o tipologie a gandirii. Din acest punct de vedere exista variante de gandire concret-intuitiva, variante de gandire teoretica si variante de gandire sociala (Verza, E, Verza,F. E., 2000, p. 140,141).

Imaginatia

In scoala, copilul este adeseori pus in situatia de a evoca evenimente la care nu a asistat si despre care aude pentru prima data. Pentru a le intelege, el este nevoit sa faca apel la imaginatie ; sa combine si sa reconstituie o serie de imagini, sa-si reprezinte evenimente istorice dintr-un trecut mai apropiat sau mai indepartat, sa reconstituie plante sau animale pe baza unor scheme sau date, sa prelucreze, mintal, imaginile concrete pentru a crea altele noi. Imaginea reproductiva inlesneste copilului accesul la evenimente necunoscute, la posibilitatea de a crea imagini ce nu isi gasesc corespondent in realitatea imediata.

Cu timpul, se dezvolta si imaginatia creatoare ce reprezinta un nou stadiu in cresterea capacitatilor copilului de a transforma si modifica unele date, de a elabora altele pe baza celor existente sau cunoscute, de a crea o lume voit fantastica sau dimpotriva , reala - fundamentata logic (Verza, E, Verza,F. E., 2000, p. 154).

Personalitatea

Scoala si invatarea, prin cerintele respective, determina modificari si in planul personalitatii. Se remarca o structurare a trebuintelor, intereselor, preferintelor si apoi a aptitudinilor ca urmare a descoperirii de catre copil a importantei lor pentru obtinerea de rezultate cat mai bune in activitate.

Un rol deosebit de important, pentru evolutia copilului, il au, pe de-o parte, dezvoltarea interrelatiilor sociale si caracteristicile acestora, iar pe de alta parte, receptionarea rezonantelor in structura personalitatii a noii experiente si imbogatirea cunostintelor.

Interrelatiile sociale poarta amprenta vietii sociale in ansamblul ei, dar si a vietii scolare si familiale. In aceste interrelatii sunt elemente universale care duc la conformizarea, umanizarea conduitelor la cerintele generale si elemente particulare intretinute de influenta familiei si a scolii ce formeaza un stil propriu in conduita (Verza, E, Verza,F. E., 2000, p. 156).

Constiinta morala

Aceasta evolutie apare destul de limpede intr-o ancheta foarte simpla. Intreband copiii asupra motivelor pentru care noi nu trebuie sa mintim, Piaget (1957) a putut grupa raspunsurile in trei stadii : pana la 6 ani, subiectii considera ca nu trebuie sa mintim fiindca altminderi suntem pedepsiti : regula este cu totul exterioara si oarecum materiala ; de la 6 la 8 ani subiectii considera ca nu trebuie sa mintim fiindca aceasta este o fapta rea : regula este interiorizata dar ea nu emana inca de la individ ; de la 10 ani inainte, copiii raspund ca minciuna distruge increderea reciproca, dauneaza afectiunii si bunei intelegeri : ''Daca toata lumea ar minti, nu am mai intelege nimic'', ne-a raspuns un copil care avea aceasta varsta. Obligatia a devenit pur si simplu interioara si emana dintr-o necesitate recunoscuta de individul insusi. Pentru Piaget, copilul ajunge treptat la o morala obiectiva si constienta tocmai datorita cooperarii nascute in sanul grupului, cata vreme constrangerea adultului - inevitabila in etapele precedente - nu-l duce decat la un moralism cu totul exterior si conventional (Osterrieth, P. A,1976, P. 150).

Jocul

Intensa dezvoltare a personalitatii si a sociabilitatii isi pune amprenta nu numai asupra activitatilor de invatare , dar si a celor legate de joc. Se manifesta nuantari si adaptari de conduite complexe in astfel de activitati. Astfel , jocurile cu subiect si roluri, cele cu reguli, de constructie, de creatie, se constituie ca activitati ludice, de distractie in care isi valorifica activitatile psiho-motorii si in care investeste energia psihica. Chiar si in jocurile de imitatie, acestea nu se rezuma la o singura reproducere a modelelor umane, ci le transpun pe un plan mai complex, o largire a orizontului de cunoastere si o depasire a realitatii inconjuratoare . Adeseori, experienta de viata acumulata, preocuparile adultilor si a relatiilor dintre acestia este evocata in joc.

In acelasi timp, subiectele jocurilor sunt inspirate din filme, carti, emisiuni TV, din vizionarea unor spectacole de teatru de papusi, a caror continut se transpune cu o oarecare fidelitate.

La varsta de 6-8 ani jocurile devin tot mai organizate si se prelungesc ore sau chiar zile in sir cu adoptarea unor conduite complexe. Se dezvolta tot mai intens jocul cu reguli, in care sunt prezente strategii actionale si de valorificare a spiritului competitiv. Superioritatea jocului cu reguli rezulta din faptul ca acestea se aplica explicit, se constientizeaza si se respecta cu strictete. Fata de acei parteneri care nu respecta regula sau fata de cei care au tendinte de trisare , grupul manifesta atitudini deosebit de severe, va determina chiar refuzul lor in situatii similare. Jocurile care presupun multa miscare, vioiciune, agilitate sunt prezente la baieti, iar cele care au o desfasurare mai lenta apar mai fregvent la fete , ceea ce constituie inca un motiv de separare a sexelor inca de la aceasta varsta.

Jocuri recomandate: sahul, pacaliciul, tablele, moara etc. antreneaza priceperi, calitati si strategii ce se raporteaza la actiunea adversarului. In felul acesta, se educa atentia, gandirea, imaginatia, vointa si se invata cooperarea cu partenerii de joaca (Verza, E, Verza,F. E., 2000, P. 159, 160).

2. Evolutia structurii de personalitate a copilului abuzat

Dezvoltarea (in general) este un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de stadii.

Trecerea de la o etapa la alta implica acumulari cantitative si salturi calitative, ambele facilitand adaptarea continua si activa la mediu (natural si socio-cultural). Dezvoltarea are un caracter ascendent, dar nu neaparat continuu, ci mai degraba asemanator unei spirale, cu progrese dar si cu posibile stagnari. Factorii dezvoltarii umane, in literatura psihopedagogica romaneasca sunt in principal ereditatea, mediul si educatia.

Rolul ereditatii in dezvoltarea omului: aceasta trebuie inteleasa ca un ansamblu de predispozitii generale innascute, (codul genetic) care stau la baza tuturor comportamentelor si achizitiilor ca individ uman. Predispozitiile ereditare reprezinta o stare potentiala, virtuala interna, a caror stimulare si punere in valoare se realizeaza prin interactiunea cu factorii externi ai dezvoltarii.

Potentialul genetic este asadar foarte important, dar nu este unidirectional, ci mai degraba polivalent. Polivalenta zestrei ereditare si receptivitatea la influente (educative) externe (educabilitatea) presupun ca, pe acelasi fond ereditar se pot realiza, sub influentele externe, profiluri si insusiri psihice diferite (cazul gemenilor de pilda) .

Rolul mediului in dezvoltare se poate analiza din 2 perspective (mediul fizic si respectiv cel socio-cultural).

Mediul fizic are in vedere cadrul geografic natural si totalitatea conditiilor bioclimatice in care traieste omul. Mediul fizic influenteaza anumite aspecte privind schimbul de substante, alimentatia, imbracamintea - corelate insa in buna masura cu elemente de mediu socio-cultural. Nu exista date stiintifice semnificative privind o influenta deosebita a mediului fizic asupra dezvoltarii copilului, in functie de o anumita configuratie geografica sau climatica a acestuia. Se poate vorbi insa de o influenta nociva a mediului poluat degradat asupra dezvoltarii si sanatatii umane, de bariere si facilitatori in cazul unor persoane cu dizabilitati (handicap).

Mediul sociocultural se defineste prin totalitatea conditiilor economice, politice, culturale in care se naste, creste si se dezvolta un copil. Influenta acestui mediu poate fi directa (nemijlocita) sau indirecta (mijlocita prin educatie, care este determinata social). Mediul sociocultural permite 'umanizarea copilului', fapt dovedit de anumite situatii-limita, cum ar fi cazuri celebre de copii salbatici, care au trait in lumea animalelor si au dobandit astfel multe dintre caracteristicile acestora ('Copilul salbatic', 'Tarzan'). In asemenea conditii de viata nici una dintre insusirile superioare ale omului, care-i dau identitatea proprie in cadrul regnului animal nu se poate dezvolta: constiinta, gandirea , limbajul (strans legat de gandire), afectivitatea etc.

O influenta majora exercita limbajul uman verbal, considerat pe buna dreptate ca o enciclopedie rezumativa, cristalizatoare a experientei social istorice. O alta influenta majora asupra dezvoltarii copilului o exercita modelele de comportament ale oamenilor si relatiile, comunicarea dintre acestia. De aici importanta acordata de specialisti atmosferei culturale si afective din familie, cu deosebire in mica copilarie.

Influentele indirecte se refera la agentii formatori, la personajele care intervin in viata si dezvoltarea unui copil: mai ales parintii (sau inlocuitorii acestora) si profesorii - dar nu numai si nu intodeauna cu ponderea cea mai mare - care sunt ei insisi infuentati in personalitate si comportament de societatea si cultura careia ii apartin.

Actiunea mediului sociocultural asupra ereditatii nu este in principal una direct transformatoare, ci mai degraba una de modelare. Ea se poate manifesta printr-o maniera pozitiva, permisiva (de incurajare, stimulare), una restrictiva (de inhibare, descurajare, franare sau stopare) sau una de indiferenta.

Influentele de ansamblu ale mediului social sunt neomogene, inegale, si foarte diverse. Se poate face o clasificare a acestora, in functie de gradul de organizare al influentelor:

• spontane, informale, neorganizate (strada, grupul de joaca etc)
• organizate, institutionalizate: familia, scoala, mass-media, biserica, institutiile culturale etc

Conceptul de nisa de dezvoltare reprezinta totalitatea elementelor cu care un copil intra in relatie la o varsta data. Structura unei nise:

• obiectele si locurile accesibile copilului
• raspunsurile si reactiile anturajului fata de copil;
• cerintele si asteptarile adultilor privind competentele, calitatile incurajate;
• activitatile impuse, propuse sau acceptate de copil;

Culturi diferite utilizeaza nise de dezvoltare diferite.

Rolul educatiei in dezvoltarea umana:

Educatia reprezinta factorul care mijloceste interactiunea dintre premisele ereditare si conditiile de mediu, care orienteaza dezvoltarea personalitatii, avand finalitati formative explicite. Educatia este modalitatea esentiala de organizare si structurare a socializarii si umanizarii unui copil ca individ. Fundamentul realizarii educatiei este educabilitatatea.

Educabilitatea ca si trasatura fundamental umana condenseaza dimensiunile unui proces general integrator, care concentreaza 3 procese complementare:

• procesul biologic, centrat pe fenomenele de crestere (indeosebi fizica) si maturizare (predominant fiziologica) a organismului uman;
• procesul psihologic - centrat pe evolusia fenomenelor psihice, in plan functional si structural.
• procesul social - reglarea conduitei umane in raport de normele comunitatii.

Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al conditiilor economico-sociale si a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carente foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situatii ca: infidelitate, parasire, divort, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fara a mai aminti de insasi absenta mediului familial, ca in cazul copiilor orfani, abandonati, aflati in seama asistentei publice.

Pentru copil sunt semnificative relatiile afective pozitive de acceptanta si caldura ale parintilor sau dimpotriva, atitudinea de rejectie ce se manifesta prin ostilitate si autoritate brutala. Adeseori intre acestea se interpun alte doua forme ce constau in atitudini lipsite de interes fata de activitatea copilului sau in variate forme de control sever, exagerat. Lucrurile se complica in toate cazurile cand cei doi parinti manifesta atitudini diferite fata de copil.

Relatiile afectuoase dintre copil si parinti, ca si dintre acestia, duc la efecte relativ pozitive. Acestia exercita, de obicei, un control lejer sau activ intens, marind dependenta copiilor de ei. Copiii din aceste familii sunt mai putin prietenosi si creativi, mai dependenti de altii si cu o maturizare mai lenta. In familiile in care acceptanta si caldura sunt asociate cu un control lejer sau cu neglijenta, copiii pot deveni dezordonati, necompetitivi, neadaptati.

Rezultatele cele mai bune le obtin copiii ai caror parinti au o atitudine clara, manifesta atentie la autonomie, exercita un control echilibrat si constant.

Parintii ostili pot determina la copii conformism, incredere redusa in fortele proprii, teama, timiditate, sentimente profunde de culpabilitate si revolta de sine cu o incidenta mare a reactiilor nevrotice. Parintii ostili, neglijenti faciliteaza instalarea la copii a agresivitatii, a duritatii, neglijentei, impulsivitatii, cu o evolutie spre delincventa juvenila.

Trebuie subliniat ca efecte negative se produc in planul personalitatii copilului si atunci cand unul din parinti manifesta indiferenta fata de el sau cand, dintr-un motiv sau altul, copilul este crescut de un singur parinte. Astfel, pentru baieti, absenta prea mare a tatalui duce la o oarecare efemizare a conduitei, iar pentru fetite, la o oarecare nesiguranta. In lipsa modelului parental, cand mama nu este implicata in control si cooperare acceptata de copii, acestia, si mai ales baietii devin nesiguri, manifesta conduite antisociale, agresivitate crescuta si tendinte delincvente.

Pentru fetite, absenta tatalui poate crea dificultati in stabilirea de relatii finite cu sexul opus, nevrotism, anxietate si disconfort in relatii cu tinerii.

Formele relatiilor din familie au efecte si in ceea ce priveste formarea constiintei de sine a copilului, ca element semnificativ in autoechilibrul persoanei.

Situatiile de tensiune si autoritarism excesiv si brutal ii fac pe copii sa se simta inferiori si au dificultati in a primi si a da afectiune altora, se simt izolati si nefericiti, vinovati si depresivi, au reactii de aparare, iar in situatiile de acceptanta si caldura se manifesta o estimatie inalta de sine, incredere, echilibru si adaptare (Verza, E, Verza,F. E., 2000, P. 157, 158).

In ceea ce priveste evolutia personalitatii copilului, in studiile de specialitate domina doua orientari principale, cea psihologica si cea sociologica - fara insa ca acestea sa ofere raspunsuri izolate si finale.

Prima orientare se concretizeaza, cel mai adesea, intr-o abordare individuala a comportamentului si particularitatilor psihice ale copilului, care incearca sa explice devianta ca rezultat al unor tulburari de comportament si personalitate datorate incapacitatii de adaptare la exigentele normative. Cea de a doua orientare - sociologica - pune accentul pe conditiile si proprietatile mediului social si cultural, considerand fenomenul de delincventa ca un efect al conflictelor si contradictiilor existente in cadrul sistemului social.

Neglijarea personalitatii, ignorarea proceselor psihice ale individului, inseamna depersonalizarea intregului proces de aparitie si de structurare a comportamentelor deviante. Orice fenomen psihic este determinat de actiunea unui factor extern asupra individului, reflectandu-se in insusirile, starile si activitatea psihica a acestuia.

Din acest motiv, factorii subiectivi sunt fundamentali in generarea deviantei, ceea ce face necesara analiza acestora alaturi de ceilalti factori obiectivi. Astfel, se poate explica de ce, in prezenta acelorasi caracteristici social - economice si culturale unii indivizi devin infractori , iar altii nu (Albu,E., p.38).

Analizand problematica dezvoltarii umane, cercetatorii pun mai nou accent pe importanta studierii ecologiei dezvoltarii sau dezvoltarea legata de contextul sau. Aceasta schimbare se refera la toti copiii, desi a pornit de la evidentierea celor aflati in situatii de risc si/sau a celor deja identificati ca avand anumite nevoi/cerinte speciale.

Termenul de ecologie descrie conditiile de mediu in care traieste o persoana si care pot interveni, deci afecteaza acea persoana. In mod direct sau indirect.

Urie Brofenbrenner, (1979), abordand conceptul de dezvoltare umana, il defineste relativ la reflectia noastra asupra comunicarii ecologice. Mediul, care este un factor relevant pentru procesele de evolutie, nu este limitat la situatia ambientala unica, ci este extins in sensul ca include interconexiunile dintre cele mai multe situatii ambientale de caracter general. Pentru a folosi o expresie a autorului, « mediul ecologic e conceput in mod topologic, si anume ca o serie ordonata de structuri concentrice incluse una in alta ». Daca intra in criza una din ele, intra in criza si celelalte.

Mediul ecologic este o serie ordonata de structuri concentrice incluse una in alta. El se constituie dintr-un set de patru sisteme concentrice. Brofenbrenner numeste aceste structuri: microsistem, mezosistem, ezosistem si macrosistem. Sa vedem ce inseamna fiecare:

- microsistemul este un ansamblu de activitati, de roluri si de relatii impersonale, pe care individul, in dezvoltare, le desfasoara intr-un context determinat (familie, scoala, etc.).

- mezositemul cuprinde interrelatiile dintre doua sau mai multe situatii ambientale, pe care individul in formare le dezvolta in mod activ. Astfel, un copil dezvolta relatiile dintre casa, scoala si grupul sau de prieteni, iar un adult cele dintre familie, munca si viata sociala.

- ezosistemul este constituit din una sau mai multe situatii ambientale la care individul in dezvoltare nu este participant activ, dar in care se deruleaza evenimente ce determina sau ce sunt determinnate pentru situatia ambientala in care se afla individul.

- macrosistemul este format din congruentele de forma si continut ale sistemelor de nivel inferior (micro, mezo, ezosistem) care pot atrage nivelul de subcultura si de cultura considerate ca fiind un tot, precum si acela al credintelor si ideologiilor, care deriva din astfel de congruente (apartenenta la o religie, la un partid, o etnie etc).

Dezvoltarea fiintei umane este definita ca procesul prin intermediul caruia individul care creste achizitioneaza o conceptie a mediului ecologic, astfel incat devine motivat si capabil sa se implice in activitati care il determina sa descopere caracteristicile mediului respectiv si de a-l accepta sau restructura, la niveluri de complexitate care sunt analoage si majoritare, atat in forma cat si in continut. Cea mai buna modalitate de a intelege oamenii consta in a observa cum fac ei fata si se adapteaza schimbarilor.

Valoarea modelului formulat de Brofenbrenner consta in aceea ca ne arata importanta identificarii tuturor acelor sisteme precum si raporturile dintre ele cand conceptualizam si eleboram investigatii psihopedagogice. De aceea psihologii si pedagogiie ar trebui in mod firesc sa inteleaga ca mediul ecologic influenteaza dezvoltarea copilului. Evenimente ca inceperea scolii, nasterea unui frate, divortul parintilor, aduc si nevoia de adaptare la nivelul fiecarei persoane. Sarcinile educative ale unui cuplu de parinti, situat la acest nivel, antreneaza mediul ecologic pe care, fie il accepta, fie il modifica.

Din punct de vedere ontogenetic familia este primul grup social organizat cu care vine in contact copilul. Dinamica si raporturile intra-grupale, prefigurarea si constituirea prin intermediul familiei a constiintei apartenentei sociale constituie factori importanti in socializarea si umanizarea copilului.

Actiunea educationala a familiei se poate particulariza si nuanta in functie de accentul pe edificarea unor laturi, compartimente ale personaliatii (educatia intelectuala, morala, estetica, fizica si profesionala) - laturi care trebuiesc urmarite echilibrat:

in dezvoltarea fizica si fiziologica a copilului rolul familiei este foarte mare prin fixarea regimului rational de viata, prin formarea deprinderilor igienice, de autoservire, de fortificare a organismului si de pastrare a sanatatii etc;

dezvoltarea intelectuala a copilului este inseparabil legata de etapa 'senzorio-motorie' care incepe de la nastere, de bazele vietii si activitatii psihice (limbaj, memorie, gandire, atentie, imaginatie etc) care incep sa se puna din cea mai frageda copilarie; sub indrumarea familiei incepe asimilarea primelor informatii si experiente;

este recunoscut rolul imens al familiei in educatia morala, concretizat in primele deprinderi si obisnuinte de conduita morala, (incepand cu respectarea celor mai elementare reguli) in formarea atitudinilor si a caracterului;

familia are un rol deosebit in educatia pentru frumos, in formarea culturii si sensibilitatii artistice, in identificarea si dezvoltarea aptitudinilor artistice, in ceea ce priveste dirijarea influentelor exercitate de mass- media;

primele priceperi si deprinderi de munca - ca premisa a orientarii scolare si profesionale si apoi a formarii profesionale se formeaza tot in familie.

Cele mai multe dintre tulburarile de comportament si cazurile de inadaptare sociala inregistrate la tineri in ultimii ani isi au cauzele in carentele educative atat in viata de familie cat si in activitatea unor institutii sociale. Tulburarile de conduita pot fi de mai multe feluri: dificile, dezadaptate, familiale, sociale, scolare etc. In sociologia moderna a fost conturata si impusa paradigma dependentei comportamentale de educatie si de mediu, ca etapa construita in copilarie. Astfel varsta de crestere a capatat o importanta deosebita si constituie terenul pe care se cauta aspectele de etiologie cauzala pentru orice fel de tulburari sociale ulterioare.

Inadaptarea este o carenta a integrarii in mediu (Larousse, 1996, p.157), si, functie de situatia in care se manifesta, vorbim de inadaptarea familiala, scolara, profesionala sau sociala.

Un inadaptat social este acel individ care nu se poate integra in mediul social conventional in care traieste. Aceasta stare are consecinte negative nu doar asupra psihicului si comportamentului copilului sau tanarului, ci si asupra intregului complex social cu care se afla intr-un conflict permanent si distructiv. Cauzele care duc la inadaptarea sociala difera de la un individ la altul in functie de personalitatea acestuia, si de la un mediu la altul.

Inadaptarea sociala este un proces lent, de durata, in care influentele mediului se impletesc cu reactiile individului. Aceasta poate avea uneori tendinte latente care se declanseaza doar in cazul unor incidente sau conditii favorizate (de exemplu, divortul parintilor sau mai mult, moartea unuia dintre parinti intr-un accident - pot schimba radical comportamentul unuicopil). Procesul de integrare sociala este favorizat sau defavorizat de numeroase cauze, multe dintre ele gasindu-se in mediul familial in care traieste individul. De aceea este necesara o prezentare sumara a situatiilor familiale generatoare de comportament deviant la copil.

Numeroase studii indica o corelatie intre modelul educativ si clasa sociala. Astfel,

clasele superioare, practica in general un model educativ lejer, care permite dezvoltarea libera a personalitatii copiilor si manifestarea autonomiei lor, iar constrangerile educative sunt slabe.

Aflate la polul opus, clasele populare practica un model educativ caracterizat printr-o atitudine aparent similara celei din clasele superioare insa difera de aceasta prin faptul ca exprima mai degraba un fel de indiferenta, absenta proiectelor educative. Cele mai multe constrangeri se exercita asupra copiilor din familiile apartinand claselor mijlocii, care sunt prin excelenta adeptele unui "rigorism" educativ. In cadrul acestor familii, copilul este supus de timpuriu presiunilor, pentru a i se inocula constiinciozitatea, ordinea, responsabilitatea, deprinderile legate de curatenie, tinuta, maniere. De asemenea activitatea scolara, iesirile, viata sexuala sunt bine supravegheate.

Prezenta constrangerilor se face simtitor totusi in toate clasele sociale si in fiecare dintre acestea se manifesta o tendinta de evolutie catre permisivitate. Corelatiile dintre

modelul educativ si clasa sociala sunt insa departe de a fi absolute.

O alta variabila este structura interna a familiei. Sociologul francez J. Lautrey, in 1980 (citat de E. Staciuescul), confirma ipoteza dependentei stilului educativ de modul de structurare a familiei. Acesta construieste trei tipuri de familii:

. familii slab structurate care prezinta copilului putine regularitati, normale fiind aproape absente;

. familii cu structura rigida care pun copilul in fata unor norme a caror aplicare nu admite nici o exceptie;

. familii cu structura supla care fumizeaza copilului regularitati si norme flexibile, aplicabile in functie de situatie (Stanciulescu, E., 1997 p.94)

Deci, se poate spune ca mediul (climatul) familial poate fi pozitiv sau negativ deci "bun" sau "rau" si se interpune ca un filtru intre influentele educationale exercitate de parinti si achizitiile psiho-comportamentale realizate la nivelul personalitatii copiilor. Mediul familial pozitiv favorizeaza indeplinirea tuturor functiilor cuplului conjugal si familial la cote inalte de eficienta. Aici, "in sanul familiei", individul este asteptat, preferat, inteles, pretuit, respectat, ii este ceruta parerea, sfatul, opinia si daca toate acestea la un loc devin factori motivationali, vor duce la cresterea gradului de integrare a comportamentului sau in viata si activitatea familiala si totodata, la sporirea unitatii si coeziunii grupului familial. "Fortele familiale centrizate" vor atrage din ce in ce mai mult pe fiecare membru al familiei, astfel incat va creste gradul de stabilitate si functionalitate a unitatii familiale.

Carentele mediului familial defavorizeaza dezvoltarea normala si echilibrata a copiilor. Desi nu determina in exclusivitate consecinte negative asupra dezvoltarii sub aspectul maturizarii sociale a copiilor, carentele mediului familial prezinta insa un mare risc. Riscul consta in nerealizarea in perspectiva a tinerilor pe plan socio-cultural la nivelul capacitatilor si aspiratiilor. De asemenea, riscul se poate concretiza si in delincventa sau alte forme de devianta, totul avand ca punct de plecare imitarea unor defecte si "vicii" de realizare sociala si de integrare civica. Pe de alta parte, cazurile de nereusita socioprofesionala, de delincventa a parintilor. Bineinteles ca exista si cazuri care nu confirma aceste situatii, sunt cazuri in care , defecte si vicii ale tinerilor nu-si gasesc explicatia in modul de viata al familiei, ci in firea sugestibila aflata sub influenta nociva a mediului extrafamilial.

De altfel, in tendintele sale, se pare ca familia urmeaza cadrul general al societatii. In urma unor studii s-a constatat ca si cadrul larg societal genereaza si favorizeaza in mare parte fenomenele de deficit de integrare a individului. Un studiu de diagrama coordonat de A. Miroiu (1998) (Albu, E., 2002, p.85) prezinta societatea romaneasca ca fiind una inca ne-moderna, in care o mare parte din munca este pre-industriala, serviciile sunt subdezvoltate, agricultura este neperformanta, fara sprijin din partea statului, este o societate care isi iroseste resursele pentru un consum preponderent in vederea subzistentei. In plan uman - relational, societatea este interesata sa formeze numai "cetateanul minimal", luat in considerare doar ca alegator si ca platitor de taxe. In aceasta societate increderea in legi si in institutii este una limitata. Exista zone destul de mari unde exista indivizi exclusi sau marginalizati (saracii, somerii, minoritarii etnici si religiosi, copiii). Iar, ca o consecinta, lipsa de educatie, generata de saracie, violenta, somaj, a condus in randul adolescentilor la aparitia unor comportamente deviante.

Conservatorismul gandirii institutionale, efortul de pastrare al status quo-ului sporesc inertia sistemului general de educatie, care este orientat spre supravietuire/ autoconservare si mai putin spre innoire, dezvoltare si modernizare. Tinerii astfel educati nu-si pot imagina un mod de viata diferit de acela al parintilor, temandu-se de orice schimbare. Traseul social si intregul instrumentar psiho-social descurajeaza prin natura lor schimbarile si inovatiile in aceasta privinta. De aici, atractivitatea ridicata a conduitelor ne-legale.

Conform unor autori, problemele si riscurile de socializare, definite mai recent prin termenii de "excludere sociala" si "spatiu social precar" (Neamtu, apud. Bocancea,C, Neamtu,G, 1999, p.129-158) nu sunt caracteristice numai societatii romanesti, cu ele se confrunta in masura diferita toate popoarele si toate statele lumii in diferite etape si nivele.

Insa un rol deosebit de important ce revine familiei este dezvoltarea afectiva in familie.

Urmare a cercetarilor recente, starile afective, emotiile au dobandit un loc central in teoriile privind dezvoltarea si functionarea individului uman. Am vazut de pilda rolul emotiilor in constituirea raspunsului la dileme psiho-sociale (teoria lui Erickson). Se afirma tot mai mult ca starea de confort a unui individ, calitatea vietii pe care o duce sunt bazate pe emotiile pe care le traieste si descifrarea acestora (coeficientul de emotionalitate) ne poate spune mai mult despre acest individ decat capacitatile cognitive, coeficientul de inteligenta (Muntean, A., 2006).

Starile afective implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa fata de ceva.

Emotiile evolueaza deci intre doi poli:

• emotii pozitive - protejeaza bunastarea psihica a individului, mobilizeaza capacitatile creatoare si productivitatea acestuia; darul cel mai de pret pe care il poate face o mama unui copil este bucuria de a trai;
• emotii negative - mobilizeaza pentru schimbare, pentru (auto) protejare si autoconservare.

Emotiile implica mecanisme fiziologice innascute si au o latura psihologica, subiectiva, de traire, care detine un rol motivational deosebit, de orientare si energizare a fiintei umane.

Emotiile sunt influentate cultural. Copilul trebuie sa invete, prin educatia din familie si societate, sa-si controleze emotiile si expresiile emosionale - cea mai importanta sarcina a varstelor mici.

Tipuri de emotii (stari afective) :

primare - legate de trebuintele primare - nevoia de aer, foamea, setea, durerea, eliminarea (urinatie si defecatie), nevoia de sex etc.

secundare, cele invatate, cu o puternica conotatie culturala. Descrierea completa din punct de vedere psihologica a starilor afective, include aici, pe langa emotii si starile afective, sentimentele si pasiunile.

Importanta emotiilor in dezvoltarea fiintei umane este foarte mare, inca de la nastere. Dezvoltarea individului uman este relevata si asigurata de interactiunea dintre emotii, cognitie si comportamentul social.

Importanta familiei in dezvoltarea emotionala:

Copilul manifesta inca de la nastere emotii de tipul : placere, durere, frica, manie, dezgust, interes, care asigura conectarea cu persoana care ii asigura ingrijirile. Sensibilitatea materna este un foarte bun predictor al dezvoltarii sanatoase a copilului, asa cum ostilitatea si cinismul sunt factori care afecteaza negativ dezvoltarea. Copilul are inca din primele luni de viata asteptari si comportamente diferite fata de diversi membri ai familiei, in functie de modul lor de interactiune cu ei.

Iata in ce conditii se manifesta expresiile primelor emotii fundamentale:

interesul - inca de la nastere - se refera la adult : fata, vocea, miscarea ;

zambetul neonatal, tristetea (raspuns la durere), dezgustul - tot de la nastere, ca precursori ai zambetului social, ai surprizei si ai supararii - emotii care apar mai tarziu ;

zambetul social apare la 4-6 saptamani ;

furia, surpriza, supararea apar la 3-4 luni ;

teama apare la 5-7 luni ;

rusinea, jena, sentimentul de sine - la 6-8 luni ;

multumirea, vinovatia - la 2 ani si jumatate ;

in jurul varstei de 2 ani copilul are cam toate emotiile specifice omului, bazate pe starile opuse de placere/neplacere, care genereaza comportamente de apropiere sau evitare.

Controlul emotional incepe sa apara pe la 4-5 luni, este destul de bun pe la 5-7 ani. Familia si societatea il invata pe copil cum se asociaza emotiile cu integrarea sociala, ceea ce inseamna si control emotional (nu razi in biserica dar razi la teatru, nu lovesti - ca reactie la lovire - dar spui ca nu-ti convine, ca esti furios etc).

Este foarte important asadar ca in copilaria mica (pana la 6-7 ani) in familie sa i se explice cu atentie comportamentele si starile emotionale ale oamenilor - si pe cele proprii - sa nu se sperie de ele, sa le inteleaga si sa le faca fata, sa depaseasca situatiile negative. Evolutia afectivitatii este foarte mult influentata prin imitarea emotiilor celor din jur.

Emotiile negative si dezvoltarea copilului in familie

Cu deosebire, situatia de stres are numeroase efecte negative. Stresul este o stare afectiva cauzata de evenimente neplacute, care produc modificari organice si psihice importante. Exista numeroase situatii in viata unui copil care pot genera stres:

somajul parintilor;

probleme legate de conditiile de trai in familie ;

schimbarea locuintei ;

certuri in familie, cu vecinii, etc ;

amestec in batai din familie ;

un membru al familiei este alcoolic ;

moartea (in familie, a unui prieten etc) ;

bolile si/sau tulburari de sanatate ;

casatoria unuia dintre parinti ;

divortul parintilor ;

reconcilierea maritala etc ;

In general noutatea, ceva care intrerupe continuitatea si predictibilitatea in viata individului

genereaza stres. Stresul extrem sau prelungit poate afecta negativ, poate traumatiza chiar si dezvoltarea creierului la copil. Zonele creierului implicate in reactia la stres acut mediaza in acelasi timp si:

comportamentul motor;

reglarea afectelor (emotii foarte puternice);

anxietatea;

excitarea nervoasa;

somnul;

functiile respiratorii si cardiovasculare.

Experientele traumatice sunt retraite la nivel comportamental, afectiv, interpersonal, psihofiziologic si neuro-endocrin. Traumele pot avea insa efecte diferite la copii, in functie si de capacitatea lor de rezistenta la adversitati (rezilienta). Traumele care se produc la varste foarte fragede (in primul an de viata) au efecte pe termen lung mai mari decat cele produse ulterior.

Atasamentul si influentele in dezvoltarea copilului

Atasamentul ca si conduita se regaseste in buna masura si la animale. Aproape la toate animalele exista o legatura, un atasament fata de mama ori fata de un obiect similar (exemplul unui pui de cimpanzeu, care izolat de mama sa s-a atasat de doua schelete de sarma, acoperite cu o stofa moale, care imitau forma unor maimute). In acelasi timp relationarea si in special jocul cu parteneri de aceeasi varsta pare a fi extrem de important pentru puii de animale - ca si de om.

Definitie (Muntean, A., 2006) - atasamentul este o legatura afectiva stabila, pe care copilul o poate structura cu o persoana cu care interactioneaza. Ca si conduita, atasamentul se exprima prin cautarea proximitatii si a contactului cu persoana denumita figura de atasament, mai ales in momentele de dificultate.

Copilul nou-nascut isi manifesta repede atasamentul fata de mama, prin miscari si tipete cu care cauta sa-si mentina mama in apropiere. Zambetul social apare de regula tot in prezenta mamei, ca prim semn de manifestare a sociabilitatii. Apropierea de mama (sau un alt membru al familiei) atunci cand apare in casa un obiect sau persoana care inspira teama este o alta conduita de exprimare a atasamentului. Copilul revine la mama sa si dupa ce incepe sa mearga, ori de cate ori il sperie ceva sau daca resimte oboseala sau durere. Copilul este fiinta care-si cucereste independenta cel mai tarziu dintre toate fiintele, trecand printr-o perioada indelungata de invatare.

Comportamentul afectuos al mamei fata de copil este important pentru ceea ce Adler denumeste ''sentimentul comuniunii sociale'', legat de constiinta indatoririlor noastre fata de semeni. Acest sentiment favorizeaza comunicarea, colaborarea si conduitele prosociale (acte de altruism, generozitate, solidaritate). Baza acestui sentiment consta tocmai in relattile copilului cu mama sa, in afecsiunea reciproca dintre mama si copil. (Bowlby, 1988, Cosmovici, 2005) Desigur ca este necesar un echilibru in raporturile reciproce si un sentiment de incredere si previzibilitate. Este interesant din acest punct de vedere afirma Mihaela Minulescu (2006) ca in caz de divort, tendinta majoritatii copiilor este sa aleaga parintele care a fost mai ferm cu disciplina, mai exigent dar si mai echilibrat emotional.

Severitatea excesiva ca si lipsa de afectiune reduc spre zero posibilitatea formarii sentimentului comuniunii sociale, asa cum o atitudine exclusivista din partea mamei impiedica socializarea afectiunii. Din aceasta perspectiva, in familiile cu mai multi copii exista mai multe sanse, decat in cele cu copil unic.Atasamentul pune bazele socializarii copilului si a sanatatii lui mentale, este un predictor puternic al dezvoltarii sanatoase, din toate punctele de vedere.

Atasamentul ii permite copilului sa-si formeze un model al lumii, al figurii de atasament si al relatiei lui cu ea, al lui insusi si al respectului de sine. Daca atasamentul este sanatos, securizant copilul isi va construi autonomia si competenta, pe fundalul increderii in sine. Un atasament insecurizant constituie o nesansa pentru copil si conduce la dezvoltarea unei personalitati necontrolate (Muntean, 2006).

Atasamentul pare sa depinda de ambii parteneri, de asistenta lor mutuala si de capacitatea de a recompensa reciproc. Din acest punct de vedere un copil mai dificil va avea sanse mai mici de a contribui la constructia unui atasament sanatos, intrucat este probabil ca el isi va recompensa mai putin mama, in interactiunile cu ea.

Answorth (1985, apud Muntean, 2006) postuleaza patru stadii in formarea atasamentului:

• discriminarea primara a ingrijitorului - dupa primele 2-3 luni de viata a copilului, cand acesta incepe sa distinga mai bine vizual persoana care il ingrijeste ;
• in timpul stresului poate fi linistit doar de ingrijitor ;
• il cauta doar pe ingrijitor, nu pe altii;
• pe la 7-9 luni manifesta o frica fata de straini, o teama de separare si o preferinta puternica pentru ingrijitor - atasamentul este structurat.

Factorii cheie in dezvoltarea atasamentului sunt :

• sensibilitatea adultului (figura de atasament) - capacitatea de a raspunde adecvat la semnalele transmise de copil si de a  interactiona cu el pentru modificarea starii de excitatie a acestuia;
• abilitatea adultului de a initia diverse interactiuni, stimuland adecvat copilul.

Influentele atasamentului in dezvoltarea copilului

Se poate spune ca efectele de durata ale atasamentului se repercuteaza asupra urmatoarelor sfere ale vietii psihice :

1) Nevoia de siguranta si sentimentul de a fi protejat. Inca din copilarie dar la orice varsta un bun atasament creeaza un echilibru adecvat - potrivit varstei si capacitatilor acestuia - intre dependenta de ceilalti si independenta (in limitele balansului posibil dintre sentimentul de incredere in ceilalti si sine insusi.).

2) Organizarea sistemului de procesare a informatiei. Realizarea potentialului intelectual innascut al unui copil depinde de calitatea atasamentului. Acest lucru se poate analiza inca plecand de la receptarea senzoriala (etapa dezvoltarii senzorio-motorii, 0-2 ani dupa Piaget). Dificultatea principala care apare in situatia unui atasament insecurizant este focalizarea excesiva pe relatiile cu ceilalti si mai redusa pe activitatea cognitiva propriu-zisa.

Din acest punct de vedere se spune ca sarcini importante in educatia cognitiva sunt:

- reglarea starii intiale - la copilul aflat in primul an de viata ;

- autoreglarea ghidata - (in cel de-al doilea an al vietii) ;

- autoreglarea (la prescolari).

3) Atasamentul influenteaza aptitudinile de integrare sociala

Relatiile timpurii - cele cu figura de atasament ca si cu celelalte persoane semnificative de care copilul se ataseaza - devin modele pentru viitoarele relatii sociale, in viitoarele roluri sociale (partener, prieten, angajat, parinte etc). Calitatea atasamentului determina calitatea integrarii sociale, morale, civice a individului.

4) Atasamentul determina constructia identitatii de sine

- dezvolta sentimentul valorii de sine ;

- invata stabilirea propriilor limite, a autocontrolului in limitele unor valori morale insusite.

Exista o relatie stransa intre calitatea atasamentului si reactia la adversitati si traume (capacitatea de rezilienta a copilului).

Efecte negative din perspectiva teoriei atasamentului

Dupa expunerea teoriei atasamentului devine mai evidenta importanta mediului educational familial si cu deosebire a persoanei care ingrijeste un copil care-si asuma rolul de figura de atasament.

Un citat dintr-o lucrare foarte recenta (2005) a unor autori de limba engleza (apud Muntean, 2006, pg. 204-205) este semnificativ pentru lipsa conditiilor necesare structurarii atasamentului.

'' Asa cum prevede teoria atasamentului, tulburarile severe de atasament la copiii care cresc in medii sociale relativ deprivate, asa cum sunt institutiile pentru copiii de varsta mica din Romania, sunt mai degraba reguli decat exceptii'' . Dintre acesti autori, Zeanah a condus un studiu la Bucuresti, cu copii in varsta de 11 si 31 de luni. A rezultat ca incidenta a ceea ce se poate numi atasament inclasificabil sau dezorganizat printre acesti copii este comparabila cu cea din randul copiilor de varsta scolara institutionalizati sau a prescolarilor maltratati (abuzati).

Un alt studiu recent, aparut in ''Journal of Autism and Developmental Disorders'' (Octombrie 2005) releva o incidenta foarte mare a copiilor cu autism, intr-un numar de 80 de copii din Romania adoptati in Olanda, in varsta de 8 ani, care erau deja rezidenti in Olanda de 5 ani. Acesti copii aveau toti o istorie personala de neglijare severa si deprivare in mica copilarie - traisera aproape toata viata lor inainte de adoptie in institutii rezidentiale (la varsta cand se formeaza baza emotionala si atasamentul) si au fost adoptati la varste care dau o medie de 2 ani si 8 luni. Numarul copiilor cu autism din acest grup a fost de 13, ceea in buna masura contrazice teza ca autismul are in mare masura baza genetica si permite formularea teoriei autismului institutional.

Copiii ramasi fara mama de la inceputul vietii, lipsiti de afectiune, ingrijiti sumar, cu slabe contacte sociale in primul an de viata se vor dezvolta mai greu, inclusiv din punct de vedere fizic - chiar daca sunt bine hraniti. Aceste fenomene de subdezvoltare biologica sunt caracteristice vietii in spitale sau institutii de protectie a copilului (fostele leagane de copii) - fenomenul de hospitalism (Cosmovici, 2005).

O consecinta importanta in plan psihic o reprezinta tulburarile de caracter, tulburarile de comportament si conduita a copilului care a fost supus unor forme de abuz.

Caracterul reprezinta totalitatea trasaturilor esentiale si calitativ specifice ale persoanei , respectiv , ale copilului care se manifesta in actiunile acestuia. In sfera caracterului sunt cuprinse trasaturile psihologice specifice copilului (trebuinte, inclinatii, interese, convingeri morale ) ; comportamentul in relatiile cu ceilalti copii ;o dispozitie sentimentala predominanta ; natura dispozitiei sale obisnuite. In sfera tulburarilor de caracter sunt inclusi copiii apatici, timizi, retrasi sau izolati, cei impulsivi, emotivi si labili emotional.

In sfera tulburarilor de comportament sunt inclusi copiii instabili, cei discordanti, cei agresivi, hiperactivii, antisocialii (Enachescu,C-tin, 2005, p.194, 195).

Comportamentul poate fi definit ca fiind un mod de a reactiona al unui subiect in viata curenta sau in prezenta unor circumstante particulare. Comportamentul mai poate fi inteles ca o modalitate de conduita , in sensul de atitudine a unui subiect cu privire la obligatiile sale morale. La copil , comportamentul este expresia manifestarilor sale instinctuale, care pot fi influentate prin masuri represive de educatie. Cu timpul insa , viata afectiva va domina personalitatea, depasind importanta instinctelor.

Tulburarile de comportament implica un dezechilibru constitutional, pierderea contactului cu realitatea, slabirea judecatii si a autocriticii. Manifestarile tulburarilor de comportament la copil sunt legate de intarzierea dezvoltarii intelectuale.

Agresivitatea si violenta ocupa un loc important. Agresivitatea face parte din componentele psiho-afective si comportamentale ale persoanei umane, ca un potential de actiune si activitate, pe cand actul agresiv este un "eveniment episodic " ostil care se produce prin descarcarea agresivitatii. Spre deosebire de agresivitate, care este o stare psihica potentiala, violenta este o forma de conduita agresiva "invatata " prin adoptarea unor "antimodele " de comportament de tip deviant.

In acest sens putem numi personalitatile psihopatice care prezinta trasaturi anormale de caracter ce se manifesta in activitatea voluntara a unei persoane , in relatiile acesteia cu cei din jurul sau si cu el insusi.

In evaluarea personalitatilor psihopatice, K. Schneider pleaca de la criteriul diferentei sau al abaterii de la norma medie, considerate ca "zona a normalitatii psihice". Alti autori pun accentul pe dificultatile de "adaptare-integrare" sociala, familiala, scolara sau profesionala, pe incapacitatea de a se autoconduce si, in special, pe imaturitatea afectiva si tulburarile lor caracteriale. Psihopatul este incapabil de a se adapta, de a se integra sau de a se pune in acord cu lumea (Enachescu,C-tin, 2005, p.265).

Trasatura definitorie pentru structurile psihopatice este reprezentata prin starea de dezechilibru psihic; anomalia de personalitate se traduce prin dificultati de adaptare sau inadaptare permanenta la normele si sistemul de valori ale vietii sociale, familiale etc. Aceasta stare este cunoscuta sub denumirea de dezechilibru psihopatic, sociopatic, personalitate antisociala. Din punct de vedere psihopatologic aceasta stare se caracterizeaza prin urmatoarele: un stil de existenta specific, si anume prin instabilitate, impulsivitate, inadaptabilitate, mitomanie, disimulare etc. o anumita evolutie psihobiografica printr-o copilarie tulburata (apatie, crize de manie, fugi, activitate scolara neregulata), accentuarea tulburarilor in adolescenta si evolutia profilului personalitatii in perioada adulta. Psihopatiile sunt specifice varstei adulte, la copii, numindu-le personalitati neobisnuite (Enachescu,C-tin, 2005, p.269).

Factorii incriminati in geneza acestui tip de personalitate a copiiilor abuzati sunt urmatorii:

inductia modelului parental (familie dezorganizata, raul model, frustrari, carente educationale );

rezonanta psihogena ( respingere, ostilitate, excludere, agresivitate in familie );

carenta de autoritate ( absenta modelului, incapacitatea de a putea dobandi un rol ); mediul social de supravietuire.

O alta consecinta in planul psihic o reprezinta instabilitatea psiho-afectiva, care apare de regula la copii si adolescenti. Ea pune serioase probleme de adaptare - integrare familiala, scolara si sociala.

H. Abramson descrie urmatoarele forme clinice:

instabilitate psihomotoare : impulsivitate, turbulenta, inclinatie spre manie, nesupunere, incapatanare, dezordonare, imprastiere, violenta ;

stare de retard intelectual;

instabilitate emotiva : agitatie, neliniste, susceptibilitate, inhibitie, crize scurte de manie, variatii de dispozitie afectiva, capricii, incapatanare, indiscipline, dezordine, lene, autoritarism, irascibilitate. Tinerii sunt tematori si au somnul agitat, mai tarziu devin brutali si susceptibili. Sunt capabili de

generozitate si devotament ce insa nu dureaza multa vreme.

Literatura pedagogica si psihopedagogica subliniaza influienta factorilor formativ-educativi, cu rol primordial, precum si raportul dintre ''modelele de educatie'' si ''personalitatile psihopatice''(Enachescu,C-tin, 2005, p.269) Un important factor de risc este reprezentat de prezenta si apartenenta la ''grupele de instabili'' caracterizate prin urmatoarele

absenta unor interese superioare ;

atasamentul afectiv al membrilor sai ;

sugestibilitate crescuta ;

marea receptivitate la influentele negative ;

carente emotional afective ;

frustrari ;

carente educationale ;

absenta unui model sau a unor modele pozitive ;

abandon familial ;

fugi si vagabondaj ;

asocierea la grupele delictuale de adolescenti.

Inca o consecinta deloc de neglijat o reprezinta pseudodebilitatea mintala sau carenta intelectuala datorata neglijentei copilului de catre familia sa, in acest caz discutandu-se de factorul relational, de relatia copilului cu parintii sai sau relatiile copilului cu mediul ambiant.

O analiza psihobiografica evidentiaza un anumit stil de viata si implicit un anumit "destin" al acestor copii (Enachescu,C-tin, 2005, p.269), care poate fi sintetizat in urmatoarele :

incapacitatea adaptarii lor sociale;

imposibilitatea acestora de a putea duce o viata in comun cu altii;

inadaptabili la viata si programul de disciplina scolara, ei sunt "elevii-problema", greu educabili, instabili, indisciplinati, lenesi, indiferenti, incapabili de efort;

incapabili de a desfasura o activitate profesionala teoretica sau practica utila, sustinuta, continua, indisciplinati, nepunctuali, instabili, vanitosi, suspiciosi, invidiosi fata de colegii lor;

tendinte la delincvente si criminalitate, apetenta pentru alcool, droguri, conduite de refugiu sau agresiune ( suicid, criminalitate ), tendinta la perversiuni.