ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator cuprinde organele prin care se realizeaza respiratia pulmonara.

O parte din organele aparatului respirator indeplineste si alta functie decat respiratia:

fosele nazale servesc la respiratie, dar si pentru miros

nazo-faringele sau rino-faringele lasa sa treaca aerul spre plamani, dar ventileaza si urechea medie prin trompa lui Eustachio sau faringotimpanica

orofaringele sau bucofaringele: la nivelul lui se incruciseaza calea respiratorie cu cea digestiva

laringele este un organ respirator, dar si un organ al fonatiei.

Incepind cu traheea, organele aparatului respirator au functii pur respiratorii.

Componentele aparatului respirator:

caile respiratorii superioare, conducte prin care aerul circula in si dinspre plamani:

- nas

- cavitati nazale

- laringe

- trahee.

organul de schimb respirator, plamanul, cu arborele bronsic. Asupra plamanului actioneaza muschii respiratori (muschii intercostali si diafragmul).

NASUL

Nasul este o proeminenta mediana, de forma unei piramide, situat in mijlocul fetei. Aspect exterior; nasul prezinta urmatoarele segmente:

radacina nasului, care il separa de frunte;

baza nasului, care priveste inferior si prezinta 2 orificii - narine, separate prin portiunea membranoasa a septului nazal;

2 fete laterale formate din oasele nazale, superior, si cartilajele nazale, nferior;

3 margini, 2 laterale care corespund santurilor nazo-palpebral si nazo-genian si una anterioara, care formeaza dosul nasului. Dosul nasului se intinde de la radacina pana la varful nasului. In profil, forma lui prezinta variatii individuale, poate fi:

- drept sau rectiliniu;

- concav sau cirn;

- convex sau coroiat;

- deviat stang sau drept.

Constitutia anatomica

Elementele anatomice ale nasului se dispun in 2 planuri:

superficial sau moale, reprezentat de tegument, tesut celular subcutanat, muschii pielosi ai nasului si membrana fibroasa care uneste elemente cartilaginoase;

profund sau de sustinere,care formeaza scheletul nasului:

- osos;

- cartilaginos.

CAVITATILE NAZALE

Cavitatile nazale sunt 2 canale orientate anteroposterior, delimitate de oasele fetei si ale bazei craniului si asezate de o parte si de alta a liniei mediane.

Ele comunica:

anterior, cu exteriorul, prin narine;

posterior,cu rinofaringele, prin coane sau orificiile nazale posterioare.

Sunt situate deasupra cavitatii bucale:

sub baza craniului;

anterior de faringe.

Fiecare cavitate nazala prezinta:

un vestibul nazal;

cavitatea nazala propriu-zisa.

Vestibulul nazal este regiunea anterioara a cavItatii nazale. El se intinde pana la o creasta sau proeminenta a peretelui nazal lateral, cu importanta functionala, deoarece aerul dirijat spre etajul superior, olfactiv, al fosei nazale, prin inspiratii puternice si scurte. Distrugerea acestei regiuni duce la disparitia mirosului.

Cavitatile nazale propriu-zuse se intind pana la coane si au directia orizontala.

Cavitatile nazale propriu-zise, li se descriu:

4 pereti (superior, inferior, lateral si medial). Peretele medial este reprezentat de septul osteocartilaginos care se continua cu o portiune membranoasa care separa cele 2 narine.

peretele lateral prezinta 3 cornete nazale, niste lame osoase proeminente, invelite de mucoasa nazala. Ele delimiteaza santurile sau meaturile nazale, in numar de 3, in care se deschid orificiile de comunicare ale sinusurilor paranazale (etmoidal, frontal, maxilar, sfenoidal) si canalul nazolacrimal (in meatul inferior).

2 orificii prin care comunica anterior cu vestibulul nazal si posterior cu nazofaringele, prin coane.

Etajele cavitatii nazale:

inferior sau respirator corespunzator meatului inferior si mijlociu, prin care trece aerul in timpul expirului si inspirului obisnuit.

superior sau olfactiv, corespunzator meatului superior si in care se afla receptorul analizatorului olfactiv. Prin acest etaj trece aerul in timpul respiratiei scurte si puternice, pentru a stimula receptorii olfactivi.

Mucoasa nazala inveleste peretii cavitatii nazale, patrunde in sinusurile paranazale, iar la nivelul coanelor se continua cu mucoasa nazofaringelui.

Continuitatea mucoasei nazale cu mucoasa sinusurilor paranazale explica posibilitatea propagarii inflamatiilornazale sau rinitelor la sinusuri (sinuzite).

Mucoasa nazala este formata din:

corion,care contine vase de sange si da culoarea rosie a mucoasei.

epiteliul respirator, este un epiteliu cilindric, stratificat acoperit si cili vibratili.

Epiteliul respirator prezinta:

portiune respiratorie ce contin glande seromucoase care mentin mucoasa umeda.

portiune olfactiva, redusa ca dimensiuni 1,5 cm2, de culoare galbena, formata din celule olfactive, care reprezinta receptorii analizatorului olfactiv.

La nivelul vestibulului nazal, epiteliul este prevazut cu peri si glande sebacee. Perii au rolul de a opri impuritatile din aerul inspirat. Inflamatia glandelor sebacee da nastere la furuncule ale vestibulului nazal.

Mucoasa nazala este bogat vascularizata ceea ce permite ca aerul inspirat sa fie incalzit si umezit, datorita evaporarii de la suprafata mucoasei.

Vascularizatia nasului

arteriala, prin ramuri din:

- artera carotida interna sau artera oftalmica;

- artera carotida externa prin: artera maxilara interna si artera maxilara externa (faciala).

venoasa, este satelita arterelor si se realizeaza prin:

- venele nazale superioare, se varsa in vena oftalmica;

- venele nazale anterioare, se varsa in vena faciala;

- venele nazale posterioare, se varsa in vena maxilara interna.

Venele mucoasei nazale comunica cu venele intracraniene prin venele oftalmice, existand astfel posibilitatea:

- ameliorarii unor cazuri de hipertensiune intracraniana prin hemoragii nazale sau epistaxis;

- propagarii spre creier a unor inflamatii nazale, transmise prin flebita nervilor oftalmici;

limfatica, este tributara ganglionilor:

- submandibular;

- parotidieni;

- jugulari.

Mucoasa cavitatii nazale este bogat inervata:

senzorial - prin nervul olfactiv pentru simtul mirosului.

senzitiv;

vegetativ.

Inervatia senzitiva este asigurata de nervul trigemen pentru sensibilitatea generala (tactila, termica, dureroasa).

Inervatia vegetativa este simpatica (nervii nazali), cu rol vasoconstrictor si inhibitor asupra secretiei nazale si parasimpatica, prin nervul facial, cu rol vasodilatator si de stimulare a secretiei nazale.

Bogata inervatie a mucoasei nazale, face ca aceasta sa fie punctul de plecare a numeroase reflexe:

de stranut - eliminare exploziva a aerului din plamani;

de apnee - oprirea respiratiei:

de constrictie a musculaturii bronsice

de inchidere brusca a glotei.

LARINGELE

Este un alt segment al aparatului respirator, care are rolul de a conduce aerul spre plamani, si in fonatie. Laringele, topografic, este situat:

sub osul hioid;

deasupra traheei;

anterior de faringe.

La adult se proiecteaza intre vertebrele cervicale C5-C6. Este relativ mobil, prezentand:

miscari active, supero-inferior, in timpul: deglutitie; fonatie; respiratie.

miscari pasive, de lateralitate, care pot fi imprimate laringelui.

Structura laringelui

Laringele este format din urmatoarele elemente:

a. schelet cartilaginos, format din: - 4 cartilaje perechi.

- 3 cartilaje neperechi.

Cartilajul tiroid este cel mai mare, este vizibil, mai ales la barbat, si palpabil. Este situat in regiunea anterioara si mediana a gatului, unde unghiul lui, proemina primind denumirea de marul lui Adam.

Epiglota este un cartilaj elastic, mobil, care intervine in timpul deglutitiei, are forma unei frunze.

b. articulatiile si ligamentele care unesc cartilajele intre ele.

c. musculatura laringelui, care intervine in: -respiratie

-fonatie.

Acesti muschi pot micsora sau mari partial sau in totalitate glota, contracta sau relaxeaza corzile vocale, realizand o gama intreaga de modulatii proprii fiecarui individ (vocea are caracteristici individuale si numai in mod voluntar aceste miscari pot fi modificate in pronuntarea vocalelor si consoanelor).

d. mucoasa laringelui. Laringele este invelit pe toata suprafata sa interna de o mucoasa care se continua superior cu mucoasa faringiana, iar inferior cu cea traheala.

La exterior laringele are forma unei piramide, cu baza superioara. Baza corespunde orificiului superior al laringelui si poate fi examinata cu laringoscopul.

Varful laringelui se continua cu traheea.

Fata posterioara corespunde laringo-faringelui. Acest raport explica tulburarile de: - fonatie din unele faringite;

- deglutitie (disfagia) intilnita in unele laringite.

Fetele antero-laterale sunt reprezentate de:

- osul hioid.

- cartilajul tiroid si cricoid.

Ele sunt acoperite de:

- glanda tiroida:

- muschi si piele.

La interior, laringele poate fi impartit in 3 etaje:

- etajul vestibular, cuprins intre orificiul laringian superior si plicile ventriculare. Orificiul superior al laringelui este:

deschis in timpul respiratiei;

inchis de epiglota, in timpul deglutitiei.

- etajul glotic este cuprins intre plicile ventriculare si plicile vocale, impreuna cu cavitatile dintre ele formeaza ventriculi laringieni. Glota este formata de plicile vocale si spatiul dintre acestea, cand se deschid.

- etajul infraglotic este cuprins intre plicile vocale si marginea inferioara a cartilajului cricoid. Se continua cu traheea.

Vascularizatia laringelui

arteriala - prin ramuri din:

- artera carotida externa (artera tiroidiana superioara)

- artera subclavie (artera tiroidiana inferioara)

venele insotesc arterele cu acelasi nume;

limfatica este tributara ganglionilor cervicali profunzi, de la nivelul bifurcatiei arterei carotide

Intervatia laringelui

motorie: prin ramuri din nervul vag (nervii laringieni)

- superior;

- recurent

senzitiva: nervii laringieni:

- superior;

- recurent (are raporturi intime cu artera tiroidiana inferioara, impreuna cu care merge la glanda tiroida - tiroidectomia poate produce tulburari de fonatie prin paralizia plicii vocale respective. Acelasi fenomen poate apare la bolnavii cu gusa sau cancer tiroidian).

vegetativa care regleaza tonusul plicilor vocale si al glandelor laringiene si produce vasoconstrictie.

Mucoasa laringiana este o zona puternic reflexogena:

pentru reflexul de tuse;

pentru reflexul de inchidere al laringelui in timpul deglutitiei;

se poate produce reflex spasm glotic, la copiii mici (1-2 ani ) cu asfixie.

Aerul pentru a putea patrunde in plamani, parcurge succesiv fosele nazale, cavitatea bucala, faringele, laringele, traheea, si bronhiile.

Dintre segmentele cailor respiratorii, laringele si partea superioara a traheei sunt situate in regiunea cervicala. Laringele este in acelasi timp si organul esential al fonatiei, emitand sunete care fiind modulate de cavitatea bucala realizeaza limbajul vorbit.

Laringele este situat in partea mediana si anterioara a gatului, inaintea faringelui, sub osul hioid, si deasupra traheei. Laringele e mai ridicat la copii decat la adulti, si putin mai ridicat la femeie decat la barbat, este extrem de mobil, fiind antrenat de faringe, ridicandu-se in cursul timpului faringian al deglutitiei. El se ridica si in timpul emiterii sunetelor ascutite si coboara in timpul emiterii sunetelor grave. Laringele este mai dezvoltat la barbat decat la femeie, si se mareste usor pina la pubertate. Laringele mic se intalneste la indivizi cu o voce de tonalitate ridicata, pe cand laringele de mari dimensiuni produce o tonalitate grava.

Constitutia anatomica laringiana, prezinta un schelet compus din piese cartilaginoase, articulatii si ligamente legand aceste cartilagii intre ele cat si cu organele vecine, muschi, mucoasa, inervatie si vascularizare, vase limfatice

Cartilagele laringelui sunt in numar de 11: cartilaj cricoid, tiroid, epiglotic, aritenoid, corniculat, cartilajul lui Morgagni, sesamoid, sesamoid posterior, si interaritenoidian. Trei sunt impare (cricoid, tiroid si epiglotic), iar patru sunt impare (aritenoid, corniculat, Morgagni si sesamoid anterior). Trei cartilaje sunt inconstante (unul medial si doua laterale, si sesamoid posterior).

Articulatiile si ligamente care unesc intre ele cartilajele laringelui: articulatia crico-tiroidiana, membrana crico-tiroidiana, articulatia crico-aritenoidiana, articulatia ari-corniculata, ligamentul crico-corniculat, ligamentul tiro-epiglotic si membrana elastica a laringelui. Articulatiile si ligamentele care unesc laringele de organele vecine sunt: membrana tiro-hioidiana si ligamentele tiro-hioidiene laterale, membrana tiro-epiglotica, ligamentele gloso-epiglotice, ligamentele faringo-epiglotice, membrana crico-traheala.

Muschii laringelui sunt muschi extrinseci ce merg de la laringe la organele vecine si muschii intrinseci ce apartin laringelui in totalitate.

Muschii intrinseci se impart in trei grupe, dupa actiunea lor asupra corzilor vocale si asupra glotei:

grupa muschilor constrictori ai corzilor vocale - reprezentati de fiecare parte de catre un singur muschi, crico-tiroidian

grupa muschilor dilatori ai glotei - reprezentati pe fiecare latura de un singur muschi, crico-aritenoidianul posterior.

grupa muschilor constrictori ai glotei - cuprinzand muschi cricoaritenoidieni laterali, tiro-aritenoidieni inferiori, tiro-aritenoidieni superiori si aritenoidieni.

Mucoasa laringelui inveleste toata suprafata interna a laringelui si se continua cu mucoasa faringelui in sus, si cu mucoasa traheei in jos.

Nervii laringelui provin din nervii laringieni superiori si inferiori sau recurenti.

Arterele laringelui sunt in numar de trei, de fiecare parte. Aceste sunt: arterele laringiene: superioara, inferioara, posterioara.

Venele laringiene superioare si laringiene inferioare dreneaza spre vena jugulara interna prin vena tiroidiana superioara si trunchiul venos tiro-lingo-facial. Venele laringiene posterioare se varsa in venele tiroidiene inferioare.

Limfaticele laringelui isi au originea intr-o retea limfatica mucoasa extrem de bogata supraglotic, si foarte putin dezvoltata la nivelul corzilor vocale.

Laringele are doua fete:

anterioara, ce prezinta de jos in sus urmatoarele: arcul cricoidian, spatiul crico-tiroidian, cu inaltime la adult de 10 mm; fata anterioara a epiglotei; fata anterioara a cartilajului tiroid cu insertiile muschilor sternotiroidian si tiro-hioidian

posterioara, ce formeaza peretele anterior a portiunii laringiene a sinusului piriform

Suprafata interna a laringelui prezinta pe fiecare latura doua plici suprapuse dirijate dinainte spre inapoi. Acestea sunt corzile vocale superioare si inferioare.

Coarda vocala superioara se intinde de la unghiul diedru al cartilajului tiroid la cartilajul aritenoid. Ea este neteda si este orientata de sus in jos si din inauntru in afara. Cele doua fete ale sale sunt acoperite de mucoasa: una priveste inauntru si in sus, cealalta in afara si in jos.

Coarda vocala inferioara, situata sub precedenta, porneste de la unghiul diedru al cartilajului tiroid la apofiza vocala a cartilajului aritenoid. Coarda vocala inferioara cuprinde in grosimea sa ligamentul tiro-aritenoidian inferior care merge de-a lungul marginii sale libere, la care se adauga portiunea interna  a muschiului tiro-aritenoidian inferior.

Corzile vocale se impart in cavitatea laringiana in trei etaje :

etajul superior, supraglotic

etajul mijociu, glotic

etajul inferior, subglotic

Etajul superior, supraglotic - are forma unei palnii care se ingusteaza de sus in jos si careia i se disting patru pereti. Peretele anterior al vestibulului laringian e constituit de epiglota si ligamentul tiro-epiglotic. Peretii laterali sunt formati de fetele interne ale repliurilor ariteno-epiglotice in sus si prin fata supero-interna a corzilor vocale superioare. Peretele posterior al vestibulului corespunde incizurii interaritenoidiene.

Etajul mijlociu, glotic - cuprinde o parte mediana si doua prelungiri laterale determinate de ventriculele laringiene ale lui Morgagni. O parte a etajului mijlociu cuprinsa intre marginile libere ale corzilor vocale si apofizele vocale ale cartilajelor aritenoidiene cuprinde glota. Glota are doua segmente, unul anterior, glota membranoasa sau vocala, si altul posterior, glota cartilaginoasa situata intre apofizele vocale.

Etajul inferior subglotic - corespunde in sus si in afara fetei infero-interne a corzilor vocale inferioare, iar in jos membranei crico-tiroidiana si suprafata interna a cartilajului cricoid.

Functiile laringelui sunt: protectia cailor aeriene, respiratorie, fonatie.

Tusea si expectoratia sunt caracteristicile esentiale ale protectiei cailor aeriene si determina epurarea particulelor din tractul respirator inferior. Iesirea exploziva a aerului din caile aeriele inferioare are loc printr-o crestere importanta a presiunii aerului data de inchiderea glutei. Inchiderea glotei e atat un act reflex, cat si un act voluntar. Nervul laringian superior stimuleaza inchiderea reflexa a glotei.

O multitudine de factori influenteaza dimensiunile glotei in timpul respiratiei. Musculatura intrinseca a laringelui este obiectul controlului reflex respirator coordonand functia laringiana. Glota se largeste de mai multe ori pe secunda sub actiunea muschiului circoaritenoidian posterior, find accentuata de hipercapnie si cresterea rezistentei ventilatorii ca si de hipocapnie si descresterea rezistentei ventilatorii.

Fonatia, la om e extrem de perfectionata, fiind rezultatul comun a trei sisteme: sistemul toraco-pulmonar pentru producerea volumului aerului, corzile vocale efectiv pentru producerea sunetelor, si tractului repirator superior pentru modificarea si articularea sunetului. Desi laringele este sursa de sunet pentru fonatie, trebuie ca presiunea aerului generata in caile aeriene inferioare sa fie suficienta pentru o voce inteligibila. In plus, fonatia inceteaza cand e vorba de o traheostomie executata in diverse obstructii aeriene. In fonatia normala, frecventa fundamentala e important adar nu singura determinanta a calitatii vocii. Sunetul armonic predomina peste cel nearmonic dand dand vocii calitatea sa muzicala sau timbrul care difera de la individ la individ. Astfel sunetul fundamental predominant, ca si modificarile in cutiile de rezonanta a caii respiratorii superioare ne permite sa recunoastem vocea specific umana strict individuala.

TRAHEEA

Traheea este segmentul aparatului respirator, care continua laringele, fiind asezata inaintea esofagului. Limita inferioara corespunde unui plan ce trece la nivelul vertebrele T₄ si T₅.

Directia traheei este oblica de: sus in jos si dinainte-inapoi.

Datorita structurii fibro-cartilaginoase si musculare, traheea are o mare elasticitate, putindu-se lungi si scurta ca un resort. De asemenea poate fi mobilizata lateral, datorita tesutului conjunctiv lax care o inconjoara, astfel incat poate fi deplasata de tumorile dezvoltate in vecinatatea ei.

Traheei i se descriu 2 portiuni:

cervicala - care vine in raport anterior cu glanda tiroida, posterior cu esofagul si lateral cu pachetul vasculo-nervos al gatului (artera carotida comuna, vena jugulara externa, nervul vag) si cu nervii recurenti.

toracala - care are raport anterior cu vasele mari de la baza inimii si timusul, posterior cu esofagul si lateral cu pleura mediastinala dreapta si stanga, vena cava superioara, crosa venei azygos si arcul aortei.

La nivelul limitei inferioare (T₄-T₅), traheea se bifurca in bronhiile principale dreapta si stanga.

Structural, traheea este formata dintr-o membrana fibro-musculo-elastica, ce contine 15-20 inele cartilaginoase incomplete. Aceasta membrana se prezinta ca un tub.

In partea posterioara, arcurile cartilaginoase lipsesc, iar membrana devine plata. Ea vine in contact cu esofagul. Musculatura traheei uneste cele 2 capete ale arcurilor cartilaginoase, fiind cuprinsa in grosimea membranei fibroelastice. Contractia musculaturii micsoreaza diametrul traheei, apropiind extremitatile arcurilor cartilaginoase.

Mucoasa traheei este formata din corion, glande mixte si epiteliu pluristratificat, cilindric si ciliar. Astfel aerul inspirat este curatat (epiteliul ciliar si mucusul retin particulele de praf), umezit (prin contactul cu mucoasa umeda) si incalzit (prin contactul cu suprafata calda).

Vascularizatia si inervatia traheei

arteriala: prin ramuri din artera subclavie si aorta toracala;

venele urmeaza arterele cu acelasi nume;

limfatica este tributara ganglionilor:

- traheali;

- traheo-bronsici.

inervatia se realizeza prin: nervii- recurent, vag, nervii din simpaticul cervical si toracal superior.

BRONHIILE PRINCIPALE

Bifurcarea traheei, da nastere celor 2 bronhii principale

dreapta

stanga

Fiecare bronhie principala patrunde in plamanul respectiv prin hilul pulmonar, dupa care se ramifica in elemente din ce in ce mai subtiri.

Limita inferioara a bronhiei principale o constituie originea bronhiilor lobare. Proiectate la peretele anterior al toracelui:

bronhia principala dreapta corespunde coastei VI si spatiului intercostal VII.

bronhia principala stanga corespunde spatiului intercostal VI.

Bronhia principala

dreapta are un traiect mai vertical, este mai groasa si mai scurta (2,5 cm).

stanga are un traiect mai orizontal, este mai subtire si mai lunga (5 cm)

Bronhiile principale fac parte din pediculul pulmonar.

Pediculul pulmonar cuprinde formatiunile care intra si ies din plamani:

bronhia principala;

artera pulmonara;

vene pulmonare;

vasele si nervii pulmonari.

La nivelul pediculului, bronhia este situata posterior. Structura bronhiei principale este identica cu a traheei, inelele cartilaginoase in numar de 9-12, sunt incomplete posterior.

Ele pot fi comprimate de adenopatii traheo-bronsice sau  tumori de vecinatate, dand tulburari de ventilatie in teritoriul respectiv, proces numit atelectazie.

Bronhiile principale constituie segmentul extrapulmonar al arborelui bronsic. Dupa patrunderea in plaman, ele se ramifica, formand segmentul intrapulmonar al arborelui bronsic.

Traheea si arborele bronsic conduc aerul spre suprafata respiratorie a plamanului. La nivelul traheei si bronhiilor, nu au loc schimburi de gaze dintre organism si mediu ci participa doar la conducerea aerului spre plamani.

PLAMANII

Plamanii (drept si stang) alcatuiesc organele respiratorii propriu-zise la nivelul carora au loc schimburile de gaze dintre organism si mediul ambiant. Ei sunt asezati in cavitatea toracica, de o parte si de alta a mediastinului.

Mediastinul este un sept (perete) sagital delimitat anterior de peretele sternocostal, posterior de coloana vertebrala si lateral de fetele mediale ale celor doi plamani, iar inferior de diafragm. In acest sept se gasesc: inima si vasele mari, esofagul, aorta, nervii vagi, canalul toracic, ganglionii limfatici si traheea.

Configuratia externa

Plamanii reprezinta organele in care se realizeaza schimbul de gaze, O₂ si CO_2. Sunt in numar de doi, drept si stang, fiind asezati in cavitatea toracica, de o parte si de alta a mediastinului.

Capacitatea plamanului sau volumul de aer pe care il contine, este de aprox. 4500-5000 cm³.

Culoarea plamanilor variaza cu varsta si cu substantele care sunt inhalate (la fumatori si cei care lucreaza in medii cu pulberi, au o culoare cenusiu-negricioasa; la copii este roz).

Forma plamanilor este asemanatoare cu aceea a unui trunchi de con care prezinta: o baza, un varf, doua fete si trei margini.

Baza plamanului sau fata diafragmatica are forma unei suprafete triunghiulare concave, mulindu-se pe bolta diafragmului.

Varful plamanului, de forma unei bolte rotunjite, se intinde de la coasta a doua in sus, depasind orificiul superior al cutiei toracice.

Fata costala este convexa si se muleaza pe peretele toracic. Pe aceasta fata se gaseste un sant adanc care imparte plamanul in lobi, numit scizura sau fisura interlobara. Plamanul stang are o singura scizura care-l imparte in doi lobi, unul superior si altul inferior. Plamanul drept are doua scizuri: scizura mare, interlobara, numita si oblica, comuna celor doi plamani, si scizura accesorie sau orizontala care se desprinde din partea mijlocie a scizurii oblice. Plamanul drept are trei lobi: unul superior, unul mijlociu si altul inferior.

Fata mediala sau mediastinala este concava si se muleaza pe formatiunile care se gasesc in mediastin. Pe aceasta fata se afla hilul plamanului si niste depresiuni date de organele cu care acesta vine in contact. Hilul plamanului reprezinta locul pe unde ies si intra elementele anatomice care alcatuiesc pediculul pulmonar: bronhia, artera si venele pulmonare. El are forma unei rachete de tenis cu coada in jos, fiind asezat la jumatatea distantei dintre varful si baza plamanului si la unirea celor doua treimi anterioare cu treimea posterioara a fetei mediastinale.

Pe fata mediastinala a plamanului stang se afla o impresiune data de arcul aortic (santul arcului aortic) si de aorta toracica (santul aortei toracice).

In partea inferioara a hilului se gaseste impresia cardiaca produsa de inima. Pe fata mediastinala a plamanului drept se afla impresia cardiaca, mai putin adanca decat cea din stanga, si cateva santuri date de vena azygos, esofag, vena cava inferioara si cava superioara.

Marginea anterioara este convexa pe dreapta si concava pe stanga din cauza incizurii cardiace. Marginea posterioara, rotunjita, se muleaza pe santul costovertebral. Marginea inferioara este reprezentata de circumferinta bazei plamanului.

CONSTITUTIA ANATOMICA A PLAMANILOR

Plamanul este alcatuit din doua categorii de formatiuni anatomice bine distincte: un sistem de canale aeriene intrapulmonare, numit arborele bronsic si un sistem de saci in care se termina ramurile arborelui bronsic si care poarta numele de alveole pulmonare. La acestea se adauga tesutul conjunctiv. Aceste formatiuni sunt organizate in lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobuli pulmonari si acini pulmonari.

ARBORELE BRONSIC

Reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare care rezulta din ramificarea bronhiilor extrapulmonare. Bronhiile principale se ramifica dicotomic (in doua planuri diferite care se repeta) si  monopodial (ramificatie prin colaterale). Bronhia principala dreapta se imparte mai intii in bronhia lobara superioara care merge la lobul superior si in trunchiul bronsic intermediar. La randul sau, trunchiul bronsic intermediar se subimparte in doua ramuri, si anume bronhia lobara mijlocie si bronhia lobara inferioara, care se distribuie la lobii corespunzatori. Bronhia principala stanga se imparte in bronhia lobara superioara si bronhia lobara inferioara, care se distribuie la cei doi lobi pulmonari.

Bronhiile intrapulmonare au forma cilindrica, regulata. Peretele lor este format dintr-o tunica:

fibrocartilaginoasa, sub forma de inel incomplet;

musculara (muschii netezi bronsici);

mucoasa: este formata dintr-un epiteliu pluristratificat, ciliat (a caror miscare este indreptata spre caile aeriene superioare) si numeroase glande.

Arborele bronsic reprezinta totalitatea ramificatiilor intrapulmonare ale bronhiei principale: bronhie principala -> bronhii lobare (3 pentru plamanul drept si 2 pentru cel stang) -> bronhii segmentare (cate 10 pentru fiecare plaman: cate una pentru fiecare segment pulmonar) -> bronhii interlobulare -> bronhiole terminale -> bronhiole respiratorii  -> canale alveolare.

Bronhiile lobare se divid, la randul lor, in bronhii segmentare ce se distribuie la segmentele pulmonare. Acestea din urma reprezinta unitatile anatomice si functionale din care sunt formati lobii pulmonari. Ele sunt despartite de septuri conjunctive intersegmentare. La fiecare segment deosebim un pedicul segmentar format din bronhia segmentara, vasele si nervii segmentului respectiv. Fiecare plaman este impartit in cate zece segmente. Bronhiile segmentare se divid in bronhiile interlobulare, iar acestea din urma in bronhiole intralobulare.

Ultimele ramificatii ale arborelui bronsic, numite bronhiole terminale, se divid la randul lor, in bronhiole respiratorii sau acinoase. Din bronhiolele respiratorii pleaca mai departe canalelor alveolare, al caror perete este format numai din alveole pulmonare.

Structura peretelui bronhiilor intrapulmonare difera in raport cu calibrul acestora.

Bronhiile lobare si bronhiile segmentare au o structura asemanatoare cu cea a traheei, cu deosebirea ca lumenul lor este mai mic, iar inelele cartilaginoase sunt incomplete.

Bronhiile interlobulare au mucoasa de tip traheal, iar in tesutul conjunctiv se gasesc glande de tip seromucos; scheletul fibrocartilaginos este format din segmente de arcuri sau noduli cartilaginosi de forma lenticulara ori ovoida. Muschiul neted este slab dezvoltat.

Bronhiile intralobulare, care provin din diviziunea bronhiilor interlobulare (cu calibrul de 1 mm), se caracterizeaza prin faptul ca au epiteliul mucoasei monostratificat, prismatic sau cubic, cu cili vibratili si cu putine celule caliciforme. Submucoasa nu are glande. Scheletul cartilaginos lipseste, fiind inlocuit printr-un inel muscular format din tesut muscular neted, numit muschiul Reissesen.

Bronhiolele terminale au o structura mult mai simpla; epiteliul lor este cubic sau usor turtit, lipsit de cili vibratili si de celule caliciforme; submucoasa este slab reprezentata continind putine fibre elastice si fibre musculare netede.

Bronhiolele respiratorii sau acinoase se caracterizeaza prin faptul ca peretele lor prezinta din loc in loc alveole pulmonare.

Pe masura ce bronhiile se ramifica, fibrele musculare netede devin din ce in ce mai numeroase, astfel incat bronhiolele respiratorii si terminale sunt lipsite de inelul cartilaginos, dar prezinta un strat muscular foarte dezvoltat, care intervine activ in modificarea lumenului bronhiolelor si astfel in reglarea circulatiei aerului in caile pulmonare.

Suprafata epiteliului alveolar este acoperita cu o lama fina de lichid - surfactant.

Distrugerea peretilor elveolari cu cresterea aparenta a continutului de aer al plamanului (scade suprafata de absorbtie) poarta numele de emfizem.

LOBULUL PULMONAR

Reprezinta unitatea structurala si functionala a segmentelor pulmonare, respectiv a plamanului. Mai multi lobuli pulmonari formeaza un segment pulmonar, care are o aeratie si o vascularizatie proprie.

Vazut in spatiu, lobulul pulmonar se prezinta sub forma unei piramide, in varful careia se afla bronhiola intralobulara. Baza acestei piramide, indreptata catre suprafata externa a plamanului (pleura viscerala), formeaza figuri neregulate, poligonale ce se vad cu ochiul liber.

Lobulul pulmonar este legat de arborele bronsic prin bronhiola intralobulara. In structura unui lobul pulmonar intra o bronhiola intralobulara, mai multe bronhiole terminale, mai multe bronhiole respiratorii si mai multe canale sau ducte alveolare. O bronhiola respiratorie alcatuieste impreuna cu toate canalele sau ductele alveolare (in numar de 4-5) care deriva din ea si cu alveolele care formeaza peretii acestor canale sau ducte un acin pulmonar. Acesta apare ca un mic sac de forma ovoida sau piramidala plin cu aer, suspendat de bronhiola respiratorie sau acinoasa. Prin urmare, lobulul pulmonar reprezinta unitatea anatomica si functionala a segmentului pulmonar, iar acinul pulmonar, unitatea structurala si functionala a lobulului pulmonar.

Alveolele pulmonare sunt in numar foarte mare, de aproximativ 200 de milioane pentru ambii plamani. Suprafata desfasurata a tuturor alveolelor pulmonare, care reprezinta suprafata de schimb a gazelor la nivelul plamanului, totalizeaza 150-200 mm˛. O alveola pulmonara este o formatiune veziculoasa care seamana cu un sac mic, globulos si care prezinta un orificiu ce se deschide in canalul sau ductul alveolar. Cavitatea unei alveole comunica cu cavitatea unei alveole vecine prin mici orificii situate in peretele alveolar. Aceste orificii sunt cu atat mai numeroase, cu cat omul este mai varstnic, de aceea ele se numesc si orificii sau gauri de uzura.

Peretele alveolei pulmonare este alcatuit, dinauntru in afara, dintr-un epiteliu alveolar asezat pe o membrana bazala si o stroma conjunctiva in care se gasesc capilarele alveolare provenite din capilarizarea ramurilor terminale ale arterei pulmonare.

Membrana bazala pe care se afla epiteliul alveolar este subtire si se aplica pe membrana bazala a capilarului sanguin pe care sunt asezate celulele endoteliale. Epiteliul alveolar si membrana bazala pe care acesta este asezat formeaza impreuna cu membrana bazala a capilarului si cu celulele endoteliale asa-numita membrana alveolocapilara, care din punct de vedere functional se comporta ca o bariera intre aer si sange (bariera hemo-aeriana).

Prin aceasta membrana, oxigenul din aerul alveolar patrunde in capilarul sanguin, iar bioxidul de carbon paraseste capilarul, trecand in aerul alveolar. Tesutul conjunctiv intraalveolar contine fibre de reticulina, elastice si colagene, fibre musculare netede, celule conjunctive, capilare sanguine.

TESUTUL CONJUNCTIV PERILOBULAR SAU INTERLOBULAR

Spatiile dintre lobulii pulmonari sunt umplute cu tesut conjunctiv lax, cu fibre colagene si elastice, celule: fibroblaste, histiocite, limfocite, vase sanguine functionale si nutritive, limfatice pulmonare si terminatii nervoase. Bogatia de fibre elastice, ca si dispozitia acestora confera plamanului o mare elasticitate care are un rol deosebit in miscarile respiratorii ale plamanului.

VASCULARIZATIA PLAMANILOR

La nivelul plamanului exista 2 circulatii sanguine:

functionala;

nutritiva.

Circulatia functionala este asigurata de artera pulmonara care ia nastere din ventriculul drept, se capilarizeaza la nivelul alveolelor pulmonare. Circulatia functionala de intoarcere este asigurata de venele pulmonare, care se varsa in atriul stang. Se incheie astfel circulatia mica, in care sangele neoxigenat cu CO₂ se incarca cu O₂ si se intoarce prin venele pulmonare care contin sangele oxigenat, rosu, la atriul stang.

Circulatia nutritiva face parte din marea circulatie si aduce plamanului sange incarcat cu substante nutritive si oxigen. Este asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice; ele iriga arborele bronsic. O parte din sange se intoarce in venele bronsice, care se varsa in venele azygos si acestea in vena cava superioara si atriul drept; o alta parte din sange se intoarce prin venele pulmonare in atriul stang. Cantitatea de sange care trece prin anastomozele bronsice este 1 % din totalul sangelui care iriga plamanul. In conditii patologice (insuficienta cardiaca, bronsiectazii) debitul anastomotic poate ajunge la 80 % din totalul sangelui care iriga paminul.

Circulatia limfatica este tributara:

ganglionilor hilari;

ganglionilor traheobronsici.

De aici se varsa in final, in canalul toracic.

INERVATIA PLAMANILOR

Inervatia plamanilor este:

a. - motorie, asigurata de simpatic (fibre postganglionare) si parasimpatic (nervul vag).

Simpaticul are actiune:

bronhodilatatoare si vasodilatatoare;

relaxeaza musculatura bronsica.

Parasimpaticul are actiune:

bronhoconstrictorie;

vasoconstrictorie;

hipersecretie de mucus.

b. - senzitiva, anexata simpaticului si parasimpaticului.

Cele mai multe fibre senzitive sunt in legatura cu nervul vag.