Articulatiile

ARTICULATIILE

Articulatiile sunt organele de legatura dintre oase. Ele asigura oaselor diferite grade de mobilitate, permitand acestora sa - si indeplineasca functia fundamentala de parghie in cursul efectuarii miscarilor imprimate de muschi. In acelasi timp, articulatiile permit oaselor sa formeze cavitati (cutia creniana, cusca toracica, bazinul) in care sunt adapostite organe de importanta vitala.

Dupa gradul lor de mobilitate, ele se impart in doua mari categorii:

articulatii fixe sau sinartroze;

articulatii mobile sau diartroze

Dupa situatia lor topografica, articulatiile se impart in:

articulatiile craniului;

articulatiile trunchiului;

articulatiile membrelor inferioare;

articulatiile membrelor superioare;

Sinartrozele - sunt articulatiile fixe, in care oasele articulate nu efectueaza miscari sau miscari foarte reduse. Ele nu au cavitate articulara, iar oasele care le compun sunt unite prin tesut fibros, cartilaginos sau osos.

Dupa natura acestui tesut, sinartrozele se impart in:

sindesmoze;

sincondroze;

sinostoze;

Sindesmozele sunt articulatii fixe in care oasele se leaga intre ele prin testut conjuctiv fibros. Dupa felul tesutului conjuctiv fibros care uneste oasele intr-o sindesmoza, acestea se subimpart in:

sinfibroze;

sinelastoze

suturi

Sinfibroze sunt articulatii fixe cu legatura dintre oase facuta prin - un tesut conjuctiv fibros in care predomina fibrele colagene.

Sinelastozele sunt articulatii fixe cu legatura dintre oase facuta prin tesut conjuctiv fibros in care predomina fibrele elastice.

Exemplu: articulatiile dintre arcurile vertebrale:

Suturile sunt articulatii fixe la care legatura dintre oase este asigurata prin membranele foarte puternice, alcatuite din fibre scurte si dese. Dupa aspectul marginilor oaselor care intra in componenta suturii se deosebesc:

suturi netede;

suturi dintate;

suturi scuamoase;

gonfoza;

Suturi netede sau plane se caracterizeaza prin marginile netede, drepte fara dinti ale oaselor care vin in contact ( exemplu: sutura internazala, sutura osului lacrimal cu oasele vecine).

Suturile dintate se caracterizeaza prin zimturile pe care le prezinta oasele ce -vin in contact si care se interpatrund (exemplu: sutura sagitala dintre oasele parietale;sutura coronara dintre osul frontal si oasele parietale; sutura lambdoida dintre osul occipital si oasele parietale ).

Suturile scuamoase sau solzoase sunt articulatii la care marginile oaselor care vin in contact sunt taiate piezis, astfel incat ele se suprapun (exemplu: sutura temporoparietala).

Gonfoza este o articulatie fixa intre radacinile dintilor si alveolele dentare. Aceasta sindesmoza se realizeaza prin intermediul ligamentelor alveolodentare.

Sincondrozele sunt articulatii fixe in care oasele se leaga intre ele prin tesut cartilaginos. Datorita elasticitatii tesutului cartilaginos, acest tip de articulatie permite oaselor un oarecare grad de mobilitate. Este important sa retinem ca periostatul de pe un os se continua fara intrerupere cu periostul de pe celalalt os, acoperind cartilajul interosos, ca si in cazul articulatiilor sternocostale. La varsta copilariei, sincondrozele sunt mai frecvente decat la adult (exemplu: articulatiile celor trei piese ale sternului: manubriul sternal,corpul si apendicele xifoid, articulatiile celor trei piese ale coxalului: ilion, ischion si pubis, articulatiile celor cinci vertebre sacrale, articulatiile celor patru - cinci vertebre coccigiene si epifizele tuturor oaselor lungi cu diafizele lor sunt legate prin intermediul unui cartilaj. La maturitate, acest cartilaj se osifica adica se sudeaza sau formeaza o sinostoza.

Sinostozele sunt articulatii fixe in care oasele se leaga intre ele prin tesut osos. Ele iau nastere prin osificarea tesutului conjuctiv fibros si cartilaginos al sindesmozelor respectiv sincondrozelor la adult si la batrani.

Diartrozele sunt articulatii mobile in care oasele articulate efectueaza miscari de diferite amplitudini. Dupa gradul de mobilitate al oaselor articulate, ele se impart in doua categorii: artrodii (articulatii mobile) si amfiartroze (articulatii semimobile).

ELEMENTELE COMPONENTE ALE ARTRODIILOR

Elemente caracteristice oricarei diartroze:

fetele articulare;

cartilajul articular;

capsula articulara;

ligamentele articulare;

membrana sinoviala;

Elemente specifice anumitor diartroze:

cadrul glenoidal;

discurile interarticulare;

meniscurile;

ligamentele intraarticulare

Fetele articulare sunt zone netede de pe suprafata oaselor prin care se face articularea. Forma acestor fete variaza de la un os la altul: sferica, ovoida, scripete (trohlee), plane, elipsoidale.

Cartilajul articular este reprezentat de tesutul cartilaginos hialin care acopera fata articulara a unui os. El este lipsit de vase si nervi, protejeaza fetele articulare ale oaselor.

Capsula articulara formeaza o invelitoare in jurul articulatiilor. Este alcatuita din fascicule de fibre colagene asezate paralel intre ele, care sar de pe un os pe celalalt reprezentand periostul oaselor care se articuleaza. Orientarea grupelor de fascicule din capsula este determinata de directia fortelor mecanice ce se exercita asupra articulatiei respective.

Ligamentele articulare sunt componente principale ale diartrozelor alcatuite din tesut conjuctiv fibros in care predomina fibrele colagene.

Unele ligamente se afla in interiorul articulatiei (ex.: ligamentul rotund al femurului care leaga capul femural de fosa acetabulara)- ligamente interosoase.

Alte ligamente articulare se leaga la exteriorul articulatiei - ligamente capsulare. Acestea au rolul de a frana unele miscari si a inlesni altele.

Membrana sinoviala este o foita conjuctiva subtire care captuseste fata interna a capsulei articulare.

Patura externa a sinovialei este formata din tesut conjuctiv dens, cu numeroase fibre colagene si rare fibre elastice.

Patura interna a sinovialei este formata din tesut conjuctiv lax cu fibre mai putine, cu substanta fundamentala mai multa si cu celule mai abundente.

Cadrul glenoidal este o formatie fibrocartilaginoasa de forma unui colac prismatic dispus in jurul anumitor cavitati articulare. Se gasesc la articulatia scapulohumerala si coxofemurala.

Discurile interarticulare sunt formate din tesut fibrocartilaginos, au rol de a face adaptabile suprafetele celor doua oase din diartroza. Se gasesc in articulatia temperomandibulara si sternoclaviculara.

Meniscurile se aseamana cu discurile, dar prezinta in plus un orificiu central, prin care se stabileste o comunicare intre cele doua cavitati articulare ce iau nastere ca rezultat al prezentei meniscului. Meniscurile sunt formate din tesut cartilaginos si se intalnesc in articulatiile genunchilor.

AXE SI TIPURILE MISCARILOR IN ARTRODII

Axul miscarii - este o linie imaginara care trece prin articulatie si in jurul careia se face miscarea de rotatie.

Se deosebesc urmatoarele tipuri de miscare:

flexia - cand segmentele articulare se apropie unul de altul;

extensia - cand segmentele articulare se departeaza unul de altul;

adductia - cand segmentele articulare se apropie de planul mediosagital al trunchiului;

abductia - cand segmentele articulare se departeaza de planul mediosagital al trunchiului;

rotatia - cand segmentele articulare, membrele sau trunchiul se rotesc in jurul unui ax vertical, in afara sau inauntru;

circumductia - miscarea de rotatie combinata cu flexia, extensia, adductia si abductia.

Flexia si extensia se produc in jurul axului transversal, adductia si abductia se produc in jurul axului anteroposterior, rotatia interna si externa, in jurul axului vertical, iar circumductia, in jurul unor axe variabile.

CLASIFICAREA ARTRODIILOR

Dupa numarul oaselor care intra in componenta articulatiei

articulatii simple - participa doua oase ( in articulatiile coxofemurala, scapulohumerala, interfalangiana);

articulatii compuse - iau parte mai multe oase (in articulatia cotului, a genuchiului, a gleznei, a mainii);

Dupa gradul de mobilitate si dupa forma suprafetelor articulare:

articulatii uniaxiale - nu ingaduie miscari decat in jurul unui singur ax de rotatie, de obicei transversal. Fac parte: articulatia cotului, articulatiile degetelor, articulatia tibiofibulotalara.

articulatii biaxale - ingaduie miscari in jurul a doua axe perpendiculare una pe cealalta. Fac parte: articulatia radiocarpiana, articulatia genunchiului, articulatia sternoclaviculara.

articulatii triaxiale - ingaduie miscari in jurul a trei axe perpendiculare intre ele. Fac parte: articulatia coxofemurala, articulatia scapulohumerala.

3. Dupa forma suprafetelor articulare:

articulatii trohleare(articulatie in balama sau ginglim) - suprafata articulara a unui os are forma de scripete sau mosor (trohlee), iar suprafata articulara a celuilalt os este prevazuta cu o creasta osoasa care intra in santul trohleei. Fac parte: articulatia dintre trohleea humerala si incizura trohleara a ulnei (articulatia humeroulnara) din cadrul articulatiei complexe a cotului, articulatia dintre trohleea talusului si epifizele inferioare ale tibiei si fibulei extensie in jurul axului transversal (articulatia tibiofibulotalara sau articulatia gleznei). Sunt uniaxiale si permit miscari de flexie si de extensie in jurul axului transversal.

articulatii trohoide, suprafata articulara a unui os are forma de cilindru gol, iar suprafata articulara a celuilalt os are forma de cilindru plin, care intra in cel gol (segmentul gol il cuprinde pe cel plin). Fac parte: articulatia dintre circumferinta articulara a capului radial si incizura radiala a ulnei; articulatia dintre circumferinta articulara a capului ulnar si incizura ulnara a extremitatii inferioare a radiusului; articulatia dintre dintele axisului si arcul anterior al atlasului. Aceste articulatii sunt uniaxiale.

articulatii elipsoidale, suprafata articulara a unui os de forma elipsoidala este convexa, iar suprafata articulara a celuilalt os, tot de forma elipsoidala, este concava (cavitate glenoida). Sunt articulatii biaxiale ( flexie - extensie, adductie - abductie).

articulatii selare, o suprafata articulara este convexa transversal si concava anteroposterior, realizand aspect de sa.

articulatii sferoidale, suprafata articulara a unui os de forma sferoidala este convexa, iar suprafata articulara a celuilalt os, tot de forma sferoidala, este concava. Astfel de articulatii sunt: articulatia scapulohumerala, articulatia coxofemurala. Aceste articulatii sunt triaxiale, ele permitand miscari de flexie - extensie, adductie - abductie, rotatie interna si externa, precum si miscari de circumductie.

Amfiartrozele - sunt diartroze care au o mobilitate redusa, purtand numele si de articulatii semimobile. In amfiartroze, suprafetele articulare sunt aproape plane, ele fiind lipsite de incizuri si de cavitati articulare, precum si de capete articulare, elemente caracteristice artrodiilor. Cele mai reprezentative sunt: articulatiile dintre corpurile vertebrale, articulatiile tarsometatarsiene si simfizele (pubiana si sacrococcigiana).

NOTIUNI DE FIZIOLOGIE A OASELOR

Pentru organismul nostru oasele au mai multe roluri principale astfel:

alcatuiesc aparatul de sustinere al organismului (scheletul), reprezentand suportul partilor moi si determina impreuna cu acestea forma corpului;

formeaza peretii rezistenti ai unor cavitati care protejeaza organe de importanta vitala ( ex.: cutia craniana, canalul vertebral, bazinul osos);

participa alaturi de sistemul muscular la alcatuirea aparatului locomotor;

formeaza elemetele figurate ale sangelui;

COMPOZITIA CHIMICA A TESUTULUI OSOS

Compozitia chimica a osului variaza c varsta si alimentatia, mai ales in cursul osificarii. La omul adult, tesutul este format din substante organice in proportie de 40% si din substante anorganice, in proportie de 60%.

Substantele organice care intra in compozitia tesutului osos sunt de natura glucidica, lipidica si protidica si formeaza matricea organica sau osteoidul, care reprezinta o parte din substanta fundamentala a tesutului conjuctiv.

Componenta organica principala a osului este reprezentata de o proteina care poarta numele de oseina, asemanatoare cu colagenul. Alaturi de oseina, matricea organica mai cuprinde osteoalbuminoidul, proteina de tipul elastinelor, si osteomucoidul, o mucoproteina in compozitia careia predomina acidul mucoitinsulfuric.

Tot din grupul proteinelor, in componenta organica a osului mai intra si enzimele (fosfatazele alcaline si acide, fosforifazele).

Dintre glucide mentionam glicogenul si diferiti acizi organici, printre care acidul lactic si acidul citric.

Lipidele se gasesc in cantitati ceva mai mari decat proteinele. Ele joaca un rol deosebit de important in alcatuirea structurii membranelor si a organitelor celulare.

La substantele organice sus-mentionate se mai adauga vitaminele, indeosebi A, D si C.

Substantele anorganice alcatuiesc o componenta minerala a osului si sunt reprezentate de apa si de diferite saruri minerale in care predomina fosfatul tricalcic (85% ). Osul mai contine carbonat de calciu (12%), cantitati mici de fluorura de calciu, sulfati, cloruri, fluoruri, fosfati si carbonati de sodiu, potasiu, fier si aluminiu.

In substanta minerala a osului se mai gasesc si cantitati mici de hidroxid de calciu. Componenta minerala a osului este reprezentata in cea mai mare parte de compusi ai calciului si fosforului, raportul dintre calciu - fosfor variind intre 1,5 si 2.

METABOLISMUL OASELOR

Oasele reprezinta sediul unor procese metabolice active, incepand de la primele puncte de osificare si pana la batranete si moarte. Cele mai reprezentative si mai intense procese metabolice se intalnesc in perioada de osificare si de crestere a oaselor in lungime si latime. Dupa terminarea cresterii, respectiv dupa varsta de 25 ani, procesele metabolice din oase continua sa se produca, asigurand multiple functii pe care le au oasele in organismul uman.

Reactiile metabolice de la nivelul oaselor sunt centrate in jurul a doua procese fundamentale:

formarea oseinei, respectiv a matricei organice a tesuturilor;

depunerea de substante minerale in aceasta matrice;

Formarea oseinei, substanta organica complexa de natura mucoproteica care contine ca grupare prostetica acidul condroitisulfuric, este rezultatul unei activitati intense de biosinteza proteica ce are loc in osteoblaste. Osteoblastele sunt celulele tinere ale tesutului osos care se diferentiaza din celulele mezenchimale si al caror rol principal costa in elaborarea substantei fundamentale organice a tesutului.

Depozitarea substantelor minerale in matricea organica, reprezinta cel de al doilea proces metabolic fundamental care se produce in timpul osificarii. Procesul de mineralizare a oseinei este deosebit de complex, el aflandu- se sub controlul a numeroase enzime, hormoni si vitamine. Dintre enzimele care intervin in metabolismul oaselor atat in faza de osificare cat si dupa terminarea acesteia sunt fosfatazele, enzime secretate de osteoblaste.

Vitaminele intervin in metabolismul calciului si al fosforului, care se depun in oase, pastrand raportul calciu / fosfor in jurul valorii de 1,5. Vitaminele D, corecteaza atat absorbtia calciului la nivelul intestinului cat si retentia de calciu in oase. Vitamina A influenteaza metabolismul osului in crestere, limitand multiplicarea osteoblastelor si a osteoclastelor.

Hormonul paratiroidian prezinta o importanta deosebita in procesul de osificare. El are proprietatea de a mobiliza calciul din oase si de a influenta excretia acestuia prin rinichi. Mai intervin de asemenea hormonul de crestere hipofizar precum si hormonii sexuali.

METABOLISMUL CALCIULUI

Procesul de fixare a calciului in oase sub forma sarurilor minerale complexe poarta numele de mineralizare, iar procesul invers, de desfacere a sarurilor minerale complexe de la nivelul osului si de eliberare a calciului in sange si in celelalte lichide ale organismului, se numeste demineralizare. Intre aceste doua procese opuse exista un echilibru constant, la mentinerea caruia participa parathormonul (hormon paratiroidian), calcitonina( hormon tiroidian), etc.. Acestora li se mai adauga vitaminele din grupul D, vitaminele din grupul A, vitaminele din grupul C.

Echilibrul dintre procesul de mineralizare si cel de demineralizare a osului este reprezentat de echilibrul fosfocalcic al organismului, care presupune nu numai fixarea calciului si a fosforului, ci si absorbtia, repartitia, eliminarea, reglarea si rolul calciului si al fosforului an organism.

Absorbtia calciului are loc in tranzitul intestinal, in partea superioara a intestinului. Factorii determinanti in absorbtia calciului sunt:

forma sub care se prezinta calciul in alimente;

raportul dintre calciu si potasiu (cu cat concentratia fosforului este mai mica, cu atat absorbtia calciului este mai mare);

vitaminele D;

acidul citric;

Repartitia calciului prezinta urmatoarea particularitate:

99% din calciul total existent in corp este depozitat in tesutul osos,

1% din calciu in celelalte tesuturi si tumori;

Eliminarea calciului din organism se face prin rinichi si prin intestin, principala cale fiind cea renala. Bilantul calciului (diferenta dintre aport si eliminare)

este:

pozitiv la copiii aflati in crestere ( calciul se fixeaza in oase);

egal cu zero la adultul normal;

negativ la batrani (oasele se descalcifiaza);

Bilantul calciului este in functie si de aportul alimentar, astfel in conditiile unei alimentatii lipsite de calciu are loc o mobilizare a calciului din oase, care la adult duce la decalcifierea oaselor - osteomalacie - .

Reglarea cantitatiide calciu din organism se realizeaza prin interventia a numerosi factori:

activitatea de filtrare-reabsorbtie a nefronilor;

hormonul paratiroidian;

vitaminele din grupul D;

Rolul calciului in organism:

ionul de calciu are rol in excitabilitatea neuromusculara;

influenteaza permeabilitatea membranelor celulare si pe aceea a peretelui capilar, care scade concomitent cu scaderea calciului sanguin,

este cel mai imprtant element constitutiv al oaselor si al dintilor;

joaca rol important in activitatea unor enzime;

METABOLISMUL FOSFORULUI

Absorbtia fosforului are loc in segmentul proximal al intestinului subtire, unde aciditatea este inca apreciabila din cauza sucului gastric incomplet neutralizat. Fosforul este introdus in stomac odata cu alimentele, in special sub forma compusilor organici, care sun hidrolizati. In organism, fosforul se gaseste in:

sange sub forma de ortofosfati mobozaci si bibazici si esteri fosforici;

tesuturi, concentrat in oase si dinti.

Eliminarea fosforului din organism se face prin urina si fecale. Prin fecale se elimina fosforul introdus odata cu alimentele, dar neabsorbit, iar prin urina se elimina fosforul absorbit.

Reglarea cantitatii de fosfor din organism este determinata de: hormonul paratiroidian care favorizeaza eliminarea fosforului prin rinichi.

Rolul fosforului in organism:

participa la alcatuirea tesutului osos si a tesutului dentar alaturi de calciu;

ia parte la formarea structurii membranelor celulare prin prezenta sa in fosfolipidele existente in stratul mijlociu al acestor membrane;

intervine in metabolismul intermediar al altor substante prin proprietatea pe care o au esterii monofosfatici, difosfatici si trifosfatici ai unor substante de a forma legaturi macroenergice;