Fundamentul civilizaȚional al retoricii

FUNDAMENTUL CIVILIZAȚIONAL AL RETORICII

I. DUALITATEA LIMBAJULUI

A. Legatura lumii cu limbajul:

Filosofia - caci de la o accepție filosofica a retoricii am pornit - va fi neaparat construcție intr-o limba, depinzand de o gramatica, dar ea este in planul investigației noastre, treapta a doua a relației cu limba. Prima treapta, mai generala, este cea limbaj-lume. Caci atat percepțiile, cat și gandirea sunt ordonate lingvistic. In ce sens?

1. Obiectele au nume inainte de forma, in sensul in care: a. invațam mai intai recunoașterea de sonoritați și nume, chiar și in absența identificarii obiectelor care poarta numele (educațional vorbind, copii iși insușesc limbajul adulților pe care il aud imprejur inainte de a cunoaște obiectele respective); și b. memoria obiectelor, post-invațare, este una cu substrat lingvistic; ceea ce ne aduce la punctul 2 și anume:

2. Conceptele au nume pentru ca nu au forma concreta, insa, procesele gandirii (care lucreaza deopotriva cu obiecte și concepte) intotdeauna vor funcționa sintactic!

B. Legatura filosofiei cu limbajul:

Așadar orice proces de invațare și aplicare a invațarii pleaca de la limba și de la cuvant. Am vazut in cursul 1 ca orice forma de cunoaștere a lumii, deci de descoperire și invațare a lumii se intemeiaza pe doua mari direcții: teologico-mitologica (poezie: Homer, Hesiod; tragedie: Eschil, Sofocle etc.) și rațional-filosofica. Iar cunoașterea filosofica e: ontologica, epistemologica și logico-lingvistica (logos = idee, rațiune, dar și cuvant!). Limbajul insa le surclaseaza in ordine logica pe celelalte pentru ca ține de metoda.

Legat de relația filosofiei cu limbajul, am spus ca filosofia va fi neaparat construcție intr-o limba, depinzand de o forma de organizare gramaticala, la fel ca și poezia ori proza, insa accesand mai degraba dimensiunea raționala enunțata anterior. Chiar structurile filosofiei depind de o anumita gramatica a limbii care se transfera asupra "gramaticii" filosofiei. Gheorghe Vladuțescu[1] ofera urmatoarele exemple.

1. Limba greaca e de tip desinențial (adica, diferite funcții sintactice, raporturi de coordonare și subordonare intre cuvinte se exprima prin dezinențe care se adauga la teme/radacini), prin urmare filosofia greaca va fi centrata pe ființa, iar mișcarea și devenirea vor fi in buna masura produse secundare ale acestui filon central (desinențial) al ființei.[2]

2. Daca limba greaca e centrata pe forma fixa, pe ființa (pe care o confrunta ca orice autentic construct filosofic cu opusul ei), sanscrita, care formeaza cuvinte compuse, face ca filosofia indiana sa puna mai degraba accentul pe fenomen și fenomenalitate, și nu atat pe ființa.

3. Exista o legatura intre structura limbii engleze și tipul de filosofie empirica specifica culturii respective. Astfel, dispare ideea de limba desinențiala, iar cuvintele capata individualitate.[3]

II. FUNDAMENTUL CIVILIZAȚIONAL AL RETORICII ȘI APLICAȚIILE EI

A. Scurt istoric

Originile retoricii ca parte a vechii civilizații țin de 1. Mesopotamia (cca. 2200 BC), apoi 2. de cultura egipteana (cca. 2000-1600 BC), avand aici deopotriva un sens mai restrans comunicațional și unul larg social. De asemenea: 3. tradiția Biblica  presupune și ea o anumita folosința a retoricii, precum și o centrare pe limbaj. Apoi: 4. Grecia antica activeaza supremația valorica a retoricii, cu prima mențiune asupra calitaților oratorice gasindu-se in Iliada lui Homer. Ulterior, funcția retoricii iși va gasi o orientare sociala, politica, juridica și cultural-filosofica (de diseminare a ideilor filosofice). O atare orientare va fi condiționata de ideea de stat și valoarea ei comunitara, așadar de apariția cetații, a polis-ului democratic

B. Aplicații: scopul și sensurile practice ale retoricii

Aplicabilitatea generala a retoricii este recunoscuta ca atare, de la socio-politic, la arta și in genere cultura. Exista totuși, la origini, cateva aplicații majore.

1. Cea dintai este discursul politic și ea se datoreaza in buna masura accentului pus in Grecia Antica pe dezbatere. Orice societate discursiva cum e Grecia va valoriza la maximum forma discursului. Cu toate acestea, chiar sofiștii sunt cei care resping limitarea retoricii la politica și propun de fapt (Gorgias, de pilda) extinderea retoricii la orice tip comunicațional, educațional ori argumentativ. Ceea ce fundamenteaza saltul logic de care va depinde toata istoria retoricii de la Aristotel și Cicero inainte.

2. O alta aplicație a retoricii, care sta in acord cu opiniile negative ale lui Platon asupra artei, este persuasiunea maselor prin manipulari de limbaj și concepte (așadar, caracteristica negativa). Mai mult de atat, Platon extinde retorica, de la o funcție de falsa persuasiune civica, la un instrument al artelor. Și de buna seama, de vreme ce Platon ii devaloriza pe unii poeți (mai ales in raport cu filosofii - vezi Republica), era normal ca instrumentarul retoric al artei poetice sa sufere o similara devalorizare.

3. Cel de-al treilea sens aplicativ al retoricii este cel de arta civica. Ea vine atat ca urmare a funcției politice, cat și ca și consecința a persuasiuni. Ea va fi asociata, ca arta civica, instituțiilor democratice, devenind cumva caracteristica societaților libere, democratice, care incurajeaza libertatea de exprimare și asociere (civica ori politica). In consecința, de retorica, vazuta drept parte a societații libere, va depinde cumva formarea comunitaților, atat civic, cat și instituțional. Aristotel insuși e un adept al acestei viziuni sociale asupra retoricii, ceea ce acutizeaza inclusiv opoziția fața de accepțiunea lui Platon asupra retoricii. Iar in cultura și filosofia romana, Cicero devine și mai radical, considerand ca atata vreme cat instrumentul retoricii este folosit corect de catre oameni corecți, arta civica a retoricii poate fi folosita la salvarea republicii! Opoziția la argumentele de tip Aristotel și Cicero ține de factura publica a retoricii și anume: ea poate folosi intr-adevar la progres social, dar in egala masura poate constitui un mijloc de manipulare cu efecte sociale negative; ea poate deveni așadar o forma de control asupra maselor. Marea majoritatea a ganditorilor care sufera de o forma sau alta de idiosincrazie la adresa retoricii și funcționalitații ei reale, vor activa un asemenea linie de argumentare.