Compozitor, violonist si dirijor de frunte, mare pianist si pedagog, Enescu a fost poate cel mai cuprinzator inzestrat si cel mai multilateral muzician contemporan. Din multipla sa activitate, in care s-a afirmat cu egala stralucire, opera componistica reprezinta latura cea mai esentiala si, desigur, cea mai trainica a complexei sale personalitati artistice. Dar si interpretul a fost mare printre cei mari, fiindca in cantul sau a strabatut totdeauna suflul creator al artistului, care a fermecat generatiile de ascultatori, ducandu-le spre taramurile luminate ale artei. Prin muzica sa, el a sintetizat un proces de creatie anterior, iar de alta parte, a deschis perspectivele dezvoltarii artistice viitoare.
George Enescu era al optulea copil al parintilor sai, Costache si Maria Enescu, dar ramasese singurul, fiindca dintre ceilalti, doi murisera la o varsta foarte frageda, iar cinci fusesera secerati de o molima in 1878. In ascendenta sa, intalnim talentul si preocuparilor muzicale: strabunicul, Enea Galin, era cantaret de strana vestit pentru vocea sa, bunicul, Gheorghe Enescu, a fost si el preot; tatal sau, Costache Enescu, desi era si el inzestrat cu darul cantului, a rupt insa cu traditia familiei si n-a mai imbratisat cariera preotiei, ci a devenit intai invatator, apoi, luand in arenda o mosie, agricultor.
Prima sa amintire muzicala despre care pomeneste, este aceea a unui taraf de lautari, compus din cateva viori, un nai, un tambal si un contrabas, si pe care l-a auzit intr-o statiune balneara, la Baltatesti, prin partile Neamtului. Impresia a fost atat de puternica, incat copilul, care n-avea decat trei ani, si-a faurit singur o vioara dintr-o bucata de lemn pe care a intins o ata, din doua betigase a inchipuit tambalul si astfel a incercat sa imite pe lautarii care-i aprinsesera imaginatia. O vioara adevarata a capatat micul muzician mai tarziu, dupa ce mai obtinuse si o alta, pe care, nesatisfacut fiindca avea numai trei coarde, o aruncase in foc. Enescu reproducea cu exactitate melodiile cantate de lautarii chemati la petreceri sau la horele duminicale. Dupa cateva lectii cu Niculae Chioru, acesta nu mai avu ce sa arate minunatului copil. Costache Enescu isi daduse copilul la profesorul si compozitorul Eduard Caudella, la Iasi: acesta recunoscu talentul si dadu sfatul, ca inainte de orice, copilul sa invete notele. Dupa putine lectii luate cu un inginer, vecin din sat, copilul citea usor pe portativ si scria micile piese ce-I erau date spre a fi invatate. De la o vreme, in casa de la Cracalia aparu si un pian. Avand la indemana un instrument cu posibilitati sonore mai mari decat vioara, micul Enescu o lasa deoparte si isi puse in gand sa devina compozitor.
In 1888, micul Enescu este dus din nou la Iasi, unde canta in fata lui Caudella. Cu o viziune sigura a posibilitatilor imense ale baiatului, dar si cu o justa apreciere a stadiului de atunci al invatamantului nostru muzical , Caudella il sfatuieste pe Costache Enescu sa-ti trimita copilul sa imvete muzica la Viena. La acea data, Viena era marele centru muzical care mai pastra urmele gloriei de odinioara. Pretutindeni intalneai amintirea marii epoci a clasicismului, a vremurilor lui Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, traind nu numai in pitorescul strazilor si gradinilor vieneze, dar prezente in memoria oamenilor, unde trecutul si traditia erau inca vii si graitoare. Directorul Conservatorului din Viena, Joseph Hellmesberger-senior, al carui tata fusese contemporan cu Beethoven, povestea adesea micului elev din Romania despre obiceiurile, desprebfelul de a dirija al marelui compozitor. In orchestra Conservatorului vienez, unde Enescu, copil, detinea vioara prima, el a cantat adesea unele simfonii de Beethoven, dupa stime scrise de mana, copiate desigur de muzicieni contemporani cu autorul.
La 11 februarie 1900, la Paris, Enescu da primul sau mare concert public cu Orchestre Colonne, unde apare ca solist in Concertul de vioara de Beethoven care ii aduce consacrarea. De aici inainte, isi va "lua vioara la subsuoara si va incepe sa cutreiere". De aici inainte, natura sa impetuoasa si independenta, isi poate lua avantul, eliberata, in nazuintele ei spre marea arta a muzicii.
Printre cele mai importante creatii ale sale se numara:
Poema romana, Rapsodiile, Sonata a 3-a pentru vioara si pian,Trei melodii, Simfonia II si Simfonia III ,inspirate din tragedia razboiului, Sonata nr. 2 pentru violoncel si pian, Cvartetul de Coarde nr 2, poemul simfonic Vox Maris, Simfonia de camera s.a.m.d. (Materialul melodic pentru rapsodii este construit din cantece preluate din repertoriul lautaresc orasenesc.)
Prin intreaga sa munca creatoare, Enescu si-a dobandit un loc de cinste in istoria poporului nostru in memoria marelui artist-cetatean si vrednic fiu al patriei sale, guvernul a instituit concursul international de vioara "George Enescu", care are loc la Bucuresti din trei in trei ani. Satul natal al artistului si Filarmonica de Stat din Bucuresti au primit numele "George Enescu", ca un semn al dragostei si recunostintei poporului pentru marele compozitor; casa in care s-a nascut a devenit casa memoriala, iar in Capitala a luat fiinta "Muzeul George Enescu". Dar, dincolo de toate aceste, Enescu se inscrie, alaturi de Eminescu si Caragiale, de Grigorescu si Andreescu, de Luchian, Sadoveanu si Arghezi, printre marii fauritori de cultura ai tarii noastre.
Prin opera sa, Enescu a pus bazele simfonismului romanesc si a trasat drumurile de dezvoltare a muzicii noastre nationale, inspirata din viata si creatia artistica a poporului, din frumusetile peisajului patriei. Generoasa si nobila, realista prin trasaturile ei, umanista in spiritul ei, opera lui George Enescu este o inalta pilda de arta pentru muzicieni si compozitori. Patrunsa de dragostea pentru creatia si viata poporului, ea este o lectie pe care toti compozitorii nostri se straduiesc s-o urmeze in creatia si in toata activitatea lor pentru raspandirea culturii muzicale in masele largi populare.
