Argumentare si demonstratie - instrumente ale gandirii juridice

ARGUMENTARE SI DEMONSTRATIE - INSTRUMENTE ALE GANDIRII JURIDICE

Argumentare

Sustinem ca rationalitatea dreptului provine din aceea ca este cladit pe structuri si scheme logice si in al II-lea rand pentru ca prin el este asezata ordinea normativa sociala. Argumentarea urmeaza nu numai exigentele principiului ratiunii suficiente, ci si ale celorlalte principii, expuse deja la inceputul cartii, care intemeiaza validitatea orcarui proces sau act rational. Intr-o hotarare judecatoreasca, de exemplu , se impun a fi repectate trei cerinte:funamentare rationala, dovedire prin probe si conformare cu exigentele legalitatii, sustinere cu argumente astfel incat destinatarul acelei hotarari  sa isi formeze convingerea ca legea a fost aplicata echitabil. Intr-un act normativ, legiuitorului i se cere sa respecte de asemenea principiile fundamentare rationale. Un mare orator al antichitatii grecesti, Isocrates, spune ca: "argumentarea inseamna capacitatea intelectuala de a ne convinge unii pe altii si de a face sa se iveasca in fata ochilor spiritului nostru obiectul hotararilor noastre. Am intemeiat cetati, am stabilit legi, am descoperit artele si cuvantul ne-a ajutat sa descoperim ceea ce am statornicit"

In realitate generic vorbind , argumentarea e una sigura, manifesta in doua forme fundamentale: argumentarea demonstrativa, numita si demonstratie sau argumentarea obiectiva si argumentarea asumativa, numita si argumentarea subiectuala.

In sens larg, argumentarea reprezinta activitatea intelectuala care asigura fundamentarea validitatii, justificarea deciziilor, a scopurilor si a actiunilor urmarite de anumite persoane. In sensul demonstrativ(sensul logic), argumentarea reprezinta activitatea intelectuala care asigura intemeierea valorii de adevar a propozitiilor logice prin intermediul structurilor formale desubiectivizate.

In sensul asumativ (sensul psiho-logic) justificarea, motivarea deciziilor a scopurilor si a actiunilor angajeaza perssonalitatea celui care argumenteaza cu starile sale afective si volitive.

Fundamentarea sau intemeierea reprezinta procedura prin care sunt aplicate diverse cunostinte, norme, directive, obiective, intentii, valori, sunt aplicate pentru a admite, a accepta, a aproba anumite actiuni, anumite evaluari, decizii actionale.

Pe scurt, fundamentarea sau intemeierea este activitatea intelectuala prin care indicam temeiul unei asertiuni. Temeiul sustine afirmatia sau negatia, care in acest caz este intemeiatul. O afirmatie (negatie) neintemeiata este, fireste, nesustinuta.

Argumentarea asumativa juridica se numeste "jurdica" deoarece este un ansamblu de argumente coerent organizate care se avanseaza pentru a convinge pe altul despre ceva just, legal si eficient. Odata convinsa, acea persoana va adopta o conduita corespunzatoare convingerii. Prin urmare, argumentarea aumativa juridica este practic si se vadeste ca este practica daca si numai daca destinatarul ei actioneaza conform cu convingerea ce i s-a transmis. Argumentarea asumativa este altceva decat demonstratia matematica. Este importanat sa respectam schemele logicii formale, dar aceasta respectare nu e suficienta pentru destinatar sa impartaseaca teza ce i se transmite. Cand discutam despre argumentarea asumativa avem in vedere ambele aspecte, atat corectitudinea structurilor formale, cat si disponibilitatea materiei ei de a fii asumata de destinatar: avocatul trebuie sa-l convinga pe judecator; judecatorul sa-i convinga pe justitabili ca hotaratea lui este echitabila si justa; martorii sa-l convinga pe judecator; legiuitorul trebuie sa-i convinga pe cetateni ca actele lui normative sunt in interesul destinatarilor.

In activitatea de argumentare asumativa cel care argumenteaza se intalneste cu prejudecatile destinatarului, cu nivelul lui de viata si de cultura, cu aspiratiile lui, cu spiritul de conservare, cu superficialitatea, tinand seama de acestea, trebuie sa fie specialist in domeniul si un fin psiholog, adaptand modalitatile de argumentare functiei de destinatar.

Aristotel considera ca exista doua metode logice:dialectica si demonstratia. Dialectica o argumenteaza ca pornind de la propozitii probabile apodictice. Noi vom numi argumentarea ca orice rationare care probeaza o propozitie obtinand-o corect din premize verosimile, dar admise in actul adversabilitatii si demonstratiei orice rationare care deriva o propozitie adevarata si prime.

Argumentarea are loc prin discurs sau prin controversa. Cu tehnica argumentarii prin discurs se ocupa retorica, iar cu tehnica argumentarii prin controversa se ocupa dialectica. Aristotel si urmasii sai au sustinut ca numai retorica apeleaza la pasiunile auditoriului pentru a obtine convingerea lui, pe cand pentru a obtine convingerea partenerului de controversa e suficient ca aceasta sa fie adus sa incalce principiul noncontradictiei sustinandu-si punctul de vedere. In realitatea practica nu e catusi de putin obligatoriu ca partenerul sa renunte la convingerea sa daca ajunge sa se contrazica, deoarece legea nonconcordantei atinge fondul cognativ al convingerii, nu si cel afectiv.

In limbajul obisnuit probabil are intelesul de ceva incert, de propozitie oarecum, aproape adevarata sau falsa. Mai are si alte intelesuri: de presupunere provizoriu adevarata care, printr-o metoda anume se dovedeste apoi ca este adevarata sau falsa; de afirmatie verosimila etc. Vom deosebil intre doua intelesuri ale probabilului: este probabila o propozitie care se dovedeste adevarata sau falsa printr-un calcul logic, pe cale demonstrativa, conform unui algoritm sau printr-un experiment stiintific riguros coordonat; este probabila o propozitie fundata pe o experoemta cognativ-afectiva si care este admisa de catre toti cei care impartasesc aceea experienta cognativ-afectiva. In acest al II-lea sens trebuie luata opinia; ea este propozitie cu sens, a carei valoare si-o asuma cel ce o exprima in adresabilitate si o argumenteaza daca este pus in situatie.

Opinia. Grecii ii spuneau doxa, este probabila prin argumentare; daca tinem seama de forma ei "eu, A, sunt convins ca binele este placut", dovedibilitatea prin argumentare vizeaza atat sa arate adevarul propozitiei "binele este placut", cat temeiurile pentru care el A, are convingerea in valoarea respectivei propoziti; el, A se afla in temeiul acesta atat cognativ, cat si afectiv. Aceasta caracteristica a convingerii a opinabilului, in general o distinge si de propozitiile de credinta si de propozitiile teoretice; intemeierea cognafectiva a opinabilului sau ii permite lui A deschiderea catre altul, posibilitatea de a face inteles si admis rational si asumativ de catre altul. Propozitia  de credinta sta pe temeiurile afective ale lui A, potentate de o rationalitate exterioara acestor temeiuri care nu pot fi revocate de aceasta fara sa-i ruineze specificul de credinta. "Cred in iubirea noastra " e comunicabila prin apel la ratiunea in slujba credintei, nu aflata in temeiul ei, pentru A. Propozitiile teoretice pot fi presupuneri verosimile, adevaruri provizorii intr-un acord oarecare cu experienta stiintifica, de care un savant sau mai multi se ataseaza si sub acest aspect ar parea tot opinii. Dar, in cazul lor, subiectii stiu ca respectivele propozitii sunt etape spre adevar, nu adevarul pentru ei. Opiniile prupriu-zise sunt pentru cei ce le declara, intemeiat adevarate asumativ si rational, cognafectiv; in acest fel ele sunt oricand deschise catre altul. Daca B cere argumete doveditoare la "eu, A sunt convins ca Ion este vinovat", el cere intemeierea intreaga si pentru "sunt convins" si pentru "Ion este vinovat", iar argumentele probeaza nu pe una sau pe alta, ci opinia lui A, deschisa, probabila.

Definitia opiniei data de Aristotel poate fii lecturata in doua moduri: daca premisa este acceptata de toti, atunci ea este probabila; daca premisa este acceptata de majoritate, atunci ea este probabila; daca premisa este acceptata de cei intelepti, atunci este probabila; daca premisa este acceptata de majoritatea inteleptilor, atunci ea este probabila; daca premisa este acceptata de cei mai multi de seama intelepti, atunci ea este probabila.

Demonstratie

Atat verbul "a demontra" cat si substantivul "demonstratie" sunt utilizate foarte des. Verbul "a demonstra" este preluat din limba latina (demonstrio,demonstrare) cu sensul de "a arata". Acest verb este folosit cu sensul de a arata si in propozitiile de valoare si in propozitiile descriptive. Este important de retinut ca in drept nu se poate demonstra nimic in sens matematic, dar se poate demonstra in sensul de a arata (un avocat spune "voi demonstra cutare lucru", celalat avocat spune "voi demonstra opusul", ceea ce nu se poate sustine in acceotiunea riguroasa a temeiului); in retorica se foloseste verbul "a demonstra" tot in sesnul de a arata; in matematica "se arata", dar univoc si cert.

Pentru a evita un sofism, este esential sa se precizeze sensul in care este folosit verbul "a demonstra". Conform principiului ratiunii suficiente, nici o idee nu poate fii admisa fara o intemeiere logica. In drept trebuie sa deosebim ideile adevarate de cele false, sa admitem ideile adevarate, sa le respingem pe cele false. Pentru aceasta sunt folosite diferite metode, diferite procedee empirice si teoretice.

Demonstratia este procedeul logic de intemeiere complecta si riguroasa adevarului unei propozitii, in baza altor propozitii adevarate. Din aceasta scurta caracterizare observam ca demonstratia trebuie sa fie complecta si riguroasa. Este complecta daca sunt indeplinite doua conditii: fiecare etapa in desfasurarea ei sa fie realizata plecand de la propozitii adevarate si conform regulilor de inferenta valide; intreaga teorie din care face parte demonstratia sa fie construita satisfacand prima conditie. O demonstratie este riguroasa daca este indeplinita conditia ca toate etapele desfasurarii ei sa fie numai derivari efectuate in virtutea formei propozitiilor, nu in virtutea continutului.

Tipuri de demonstratie

Distingem 2 tipuri de demonstratie: demosntratia directa si demosntratia indirecta.

Demonstratia in care fundamentul ei (ansamblul argumentelor) si procedeul sunt indreptate nemijlocit catre teza de demonstart se numeste demonstratie directa.

Daca demonstartia nu contine o pozitie A spre care nemijlocit sunt indreptate argumentele si etapele demonstartiei, atunci ea se numeste demonstratie indirecta. Demonstratia indirecta prin reducere la absurd este cunoscuta in drept in materia interpretarii sub denumirea de "argumentul reducerii la absurd".

Reguli de demonstratie

Respectarea acestor regului asigura realizarea unei demosntratii corecte. In caz contrar savarsim erori de demonstartie. Demonstratia sa fie corecta, adica teza sa decurga din argumente, de indata ce fundamentul este admis, teza trebuie sa derive cu necesitatea. Nerespectarea acestor reguli determina o eroare numita fallacia consequentis non sequitur. Aceasta eroare consta in faptul ca in ciuda aparentei concluzia nu decurge din premise.

Bibliografie

Gheorghe C. Mihai: Metoda logica in drept, vol. I, "Logica formala elementara", Editura "All Beck", Bucuresti, 2005 ;

Gheorghe Mihai: Introducere pentru o logica juridica, Editura "Policromia", Piatra Neamt, 1991;

Teodor Vidam si Amenofis T. Vidam: Prelungiri de logica juridica, Editura "Dimitrie Cantemir" Targu Mures, Targu Mures, 1998;