Autodeterminarea si formarea statului

Autodeterminarea si formarea statului

Criteriul guvernarii care, asa cum s-a sugerat mai sus, a fost afectat de dezvoltarea dreptului legal la autodeterminare. Traditionala prezentare a criteriului s-a concentrat asupra stabilitatii si eficientei de care este nevoie pentru ca acest factor sa fie realizat, in timp ce natura reprezentativa si democratica a guvernarii a fost formulata de asemenea ca o cerinta. Evolutia autodeterminarii a fost afectata de standardul necesar exercitarii autoritatii, dar se pare ca un nivel scazut de eficienta al acesteia precum in situatiile decolonizarii, a fost acceptat. .

Cea mai buna abordare a problemei, este acceptarea dezvoltarii autodeterminarii ca un criteriu aditional al formarii statului, refuzarea acesteia putand eluda statalitatea. Aceasta poate fi recunoscuta doar in situatiile de autodeterminare dar nu va opera, de exemplu, in cazuri de secesiune intre state. Cu alte cuvinte, in cazul in care o entitate incearca sa devina stat si sa fie acceptata de comunitatea internationala ca fiind indreptatita sa-si exercite dreptul de autodeterminare este necesar sa demonstreze ca cerintele de ordin intern ale principiului autodeterminarii n-au fost incalcate.

Se poate atrage atentia asupra practicii comunitatii internationale privitor la statele noi formate din fosta Iugoslavie. Comunitatea Europeana a adoptat Indrumarile Recunoasterii de catre noile state est-europene si Uniunea Sovietica in 16 decembrie 1991, care constituiau pozitia comuna in procesul de recunoastere a noilor state si au facut referire in special la principiul autodeterminarii. Indrumarile au subliniat nevoia de respectare a legilor, democratiei si drepturilor omului si au mentionat cerinta specifica de garantare a drepturilor minoritatilor nationale. Totusi, nu s-a rezolvat problema recunoasterii, ca fiind un criteriu al formarii statului, cele doua fiind interconditionate, cerintele pentru recunoastere in circumstantele respective fiind aceleasi, exprimate in termenii generali si nu specifici, in practica fiind adesea interpretati in completarea criteriului de formare a statului.

Recunoasterea

Recunoasterea este o metoda de acceptare a anumitor situatii de fapt si inzestrarea lor cu semnificatie legala dar aceasta relatie este una complicata. In contextul crearii unui stat, recunoasterea poate fi privita ca declaratorie si constitutiva Fostele teorii sustin ca numai prin recunoastere un stat devine subiect de drept international, dar noile teorii sustin ca odata ce conditiile de creare a unui stat au fost indeplinite, noul stat exista ca personalitate juridica, recunoastere devenind mai mult un act politic decat legal (de drept) in acest context. S-au adus numeroase modificari acestor teorii, dar rolul recunoasterii in cele din urma, aducand dovada puternica a indeplinirii conditiilor de creare al unui stat, ceea ce trebuie retinut. In multe situatii, cerintele exprimate pentru recunoastere pot avea un mare impact asupra crearii unui stat asa cum prevederile din Indrumarile Comunitatii Europene au aratat. Exista o legatura intre recunoastere si crearea statului in sensul ca, cu cat este mai coplesitoare recunoasterea la scara internationala intr-o anumita situatie, cu atat sunt mai putin solicitati termenii de demonstrare obiectiva a aderarii la formarea statului respectiv. Si invers, cu cat este mai mica (putin raspandita) recunoasterea, cu atat mai mult va fi concentrata atentia asupra dovedirii actualei indepliniri a conditiilor crearii statului.