Competenta teritoriala a instantelor judecatoresti

Competenta teritoriala a instantelor judecatoresti

Pentru a cunoaste instanta careia trebuie sa ne adresam pentru solutionarea unei cauze civile concrete nu este suficienta determinarea competentei de atributiune a instantelor judecatoresti. Este necesar sa stabilim si sub aspect teritorial care dintre instantele judecatoresti de acelasi grad are caderea de a solutiona o cauza civila.

In acest scop, trebuie sa recurgem la normele de competenta teritoriala. Prin intermediul normelor de competenta teritoriala se realizeaza o delimitare de atributii pe linie orizontala intre diferitele instante judecatoresti de acelasi grad. Iar, in raport de criteriile folosite, distingem urmatoarele forme de competenta teritoriala: competenta teritoriala generala, competenta teritoriala alternativa, competenta teritoriala exceptionala si competenta teritoriala conventionala.

Textul pe care-l comentam reglementeaza competenta teritoriala generala. Prin competenta teritoriala generala se desemneaza acea forma a competentei care instituie regula potrivit careia cererea de chemare in judecata se adreseaza instantei din circumscriptia teritoriala in care isi are domiciliul paratul. Ea isi are originea inca in dreptul roman, de unde a fost preluata ulterior si de legislatiile procesuale moderne, jurisconsultii romani exprimand-o prin maxima: actor sequitur forum rei. Aceasta regula se fundamenteaza, in primul rand, pe o idee de echitate, aceea ca la initierea procesului nu se stie cine are dreptate, fapt pentru care este firesc ca reclamantul sa se deplaseze la instanta de la domiciliul paratului. Pe de alta parte, paratul are de partea sa prezumtia ca nu datoreaza nimic reclamantului. Aceasta prezumtie este aplicabila in actiunile personale. Situatia este similara si in cazul actiunilor reale (cu exceptia actiunilor reale imobiliare pentru care art. 13 C. proc. civ. stabileste o competenta teritoriala exclusiva), detinatorul unui bun fiind prezumat ca detine acel bun cu titlu de proprietar.

Competenta teritoriala a instantei de la domiciliul paratului este atrasa numai daca paratul are domiciliul in tara. In ipoteza in care domiciliul paratului se afla in strainatate sau domiciliul sau din tara nu este cunoscut, competenta va fi instanta de la resedinta din tara a acestuia. Pentru ipoteza in care nici resedinta paratului din tara nu este cunoscuta art. 5 C. proc. civ. stabileste competenta instantei de la domiciliul sau resedinta reclamantului. Norma juridica inscrisa in art. 5 C. proc. civ. are valoarea unei norme de drept comun in materia competentei teritoriale. Toate celelalte forme ale competentei teritoriale nu constituie decat derogari de la principiul enuntat.

Competenta teritoriala generala este determinata de domiciliul paratului la data intentarii cererii de chemare in judecata. Schimbarile ulterioare ale domiciliului sau resedintei nu pot avea nici un efect asupra competentei determinate initial. Notiunea de domiciliu, la care se refera art. 5 C. proc. civ., a primit in jurisprudenta o interpretare larga, in sensul ca ea semnifica "domiciliul" pe care o persoana si l-a stabilit in fapt in localitatea in care traieste si isi desfasoara activitatea profesionala.

Textul la care ne referim aici nu reprezinta altceva decat o aplicare, adaptata in mod corespunzator, a principiului consacrat de art. 5 C. proc. civ. la situatia actiunilor indreptate impotriva persoanelor juridice. Potrivit primului alineat al acestui text cererea impotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanta sediului ei principal. Potrivit aceluiasi text, cererea poate fi introdusa si la instanta locului unde persoana juridica de drept privat are reprezentanta, dar numai "pentru obligatiile ce urmeaza a fi executate in acel loc sau care izvorasc din acte incheiate prin reprezentant sau din fapte savarsite de acesta".

O reglementare sumara este consacrata in Codul de procedura civila si in privinta actiunilor indreptate impotriva statului si a unor institutii de interes public. Normele consacrate in art. 8 C. proc. civ. au o dubla semnificatie: de a determina competenta instantelor judecatoresti in cazul in care actiunea este indreptata impotriva statului sau a altor institutii de interes public si de a consacra in aceste imprejurari si posibilitatea de a alege intre doua sau mai multe instante deopotriva competente. Altfel spus, in imprejurarile analizate, ne aflam si in prezenta unor veritabile norme de competenta alternativa.

Textul comentat are un caracter general, in sensul ca vizeaza toate actiunile indreptate impotriva statului si a unor institutii de interes public, indiferent de natura litigiului. In privinta litigiilor din domeniul contenciosului administrativ va trebui sa tinem seama insa de dispozitiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text, reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau celei de la domiciliul paratului. Si de data aceasta textul mentionat consacra o competenta alternativa. El mai precizeaza ca daca reclamantul a optat pentru instanta de la domiciliul paratului nu se poate invoca exceptia necompetentei teritoriale. Acestui text nu i se poate atribui insa semnificatia unei derogari de la dreptul comun in materie. Intr-adevar, o data facuta alegerea de competenta, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei.

Art. 9 C. proc. civ. reglementeaza situatia in care actiunea este exercitata impotriva mai multor parati. In acest caz, legea instituie regula potrivit careia actiunea poate fi introdusa la instanta competenta pentru oricare dintre parati. Solutia legiuitorului nu reprezinta totusi cea mai eficienta formula, intrucat este adeseori posibil ca mai multi parati sa aiba domiciliul in raza teritoriala a aceleiasi instante; determinarea alegerii competentei de la instanta corespunzatoare domiciliului unuia singur dintre parati nu ni se pare, intr-o asemenea imprejurare, o solutie echitabila.

Este posibil insa, in cazul unei coparticiparii procesuale pasive, ca printre parati sa fie atat obligati principali, cat si obligati accesorii. Care va fi, in acest caz, instanta competenta? Solutia este prevazuta in mod expres in art. 9 C. proc. civ., iar, potrivit acestui text, competenta revine, asa cum este si firesc, instantei competente pentru oricare dintre debitorii principali.

Competenta teritoriala statornicita in art. 10 C. proc. civ. are justificari multiple. In principal, legiuitorul a urmarit sa asigure si prin stabilirea unor norme de competenta alternativa conditii pentru o mai buna administrare a justitiei. Iar acest lucru se realizeaza adeseori prin faptul ca in circumscriptia teritoriala a anumitor instante se pot asigura conditii mai bune pentru administrarea tuturor probatoriilor necesare pentru justa solutionare a cauzei.

Cazurile de competenta teritoriala alternativa reglementate de art. 11 C. proc. civ. nu exclud competenta teritoriala generala determinata de domiciliul paratului.

Astfel, in materie de asigurare, reclamantul poate introduce actiunea pentru plata despagubirilor, ori dupa dreptul comun la instanta de la domiciliul paratului, ori la una din instantele expres indicate in art. 11 C. proc. civ. Justificarea competentei teritoriale in cazurile prevazute in art. 11 C. proc. civ. rezida in necesitatea asigurarii unei protectii eficiente a persoanelor asigurate. Considerentele de natura probatorii sunt si ele importante, caci administrarea dovezilor poate fi mai lesnicioasa la unele din instantele precizate in art. 11 C. proc. civ. Dispozitiile de competenta stabilite in art. 11 C. proc. civ. sunt aplicabile insa numai in materie de asigurare terestra. De altfel, art. 11 alin. (3) C. proc. civ. statueaza in mod expres ca dispozitiile sale nu se aplica in materie de asigurari maritime si fluviale.

Primul caz de competenta teritoriala exceptionala vizeaza actiunile imobiliare. Competenta teritoriala prevazuta in art. 13 C. proc. civ. isi are justificarea in ideea ca la locul unde este situat imobilul se pot administra cu mai multa usurinta probele necesare pentru solutionarea justa a acestor categorii de cauze civile (in special dovezile legate de publicitatea imobiliara). Datorita acestui fapt, o atare regula de competenta este prevazuta si in alte legislatii.

Este posibil insa ca un imobil sa fie situat in circumscriptia teritoriala a mai multor instante judecatoresti. Care este instanta competenta intr-o asemenea situatie de exceptie? In acest sens, art. 13 alin. (2) C. proc. civ. statueaza ca, intr-o asemenea imprejurare, cererea se va face la instanta domiciliului sau resedintei paratului, daca acestea se afla in vreuna din aceste circumscriptii. In cazul in care imobilul este situat in raza teritoriala a unor circumscriptii teritoriale diferite, cererea se va face la oricare din instantele in circumscriptiile carora se afla imobilul. Legea nu reglementeaza si situatia in care actiunea civila are ca obiect o universalitate de bunuri imobile, situate unele dintre ele in circumscriptiile teritoriale ale unor instante deosebite. In lipsa unei dispozitii procedurale exprese in acest sens si tinand seama si de continutul art. 13 alin. (2) C. proc. civ. apreciem ca, mutatis mutandis, actiunea va putea fi introdusa de reclamant la oricare din instantele in care sunt situate bunurile imobile. Totusi, de lege ferenda, socotim ca si in legislatia noastra s-ar impune o regula mai rationala, cum ar fi aceea a determinarii instantei competente in functie de locul situarii bunurilor celor mai importante sau a bunului care are cea mai ridicata valoare.

Ratiunea principala a competentei teritoriale exceptionale, statornicite in art. 14 C. proc. civ., consta in faptul ca toate operatiile legate de procedura succesorala se indeplinesc in circumscriptia teritoriala a ultimului domiciliu al defunctului. In aceasta circumscriptie este situat si locul deschiderii succesiunii, cel mai adesea aici se afla si principalele bunuri ale defunctului, iar competenta de realizare a procedurii succesorale notariale apartine biroului notarial din circumscriptia teritoriala corespunzatoare ultimului domiciliu al defunctului. Prin urmare si in cazul aparitiei unui litigiu succesoral aici se vor putea administra cu mai multa usurinta probatoriile necesare.

Din modul de redactare a art. 14 C. proc. civ. se poate desprinde concluzia ca acesta include in sfera sa de aplicare imensa majoritate a actiunilor civile privitoare la o mostenire. Astfel, in primul rand, formeaza obiectul actiunilor prevazute de art. 14 C. proc. civ. toate acele actiuni care se refera la valabilitatea dispozitiilor testamentare, indiferent de motivele invocate, precum si acelea privitoare la executarea unor asemenea dispozitiuni. O a doua categorie de actiuni, determinate de art. 14 C. proc. civ., vizeaza pretentiile dintre mostenitori privitoare la succesiune, precum si cele pe care unul dintre mostenitori le-ar avea impotriva altuia. Asa este cazul solutionarii neintelegerilor privitoare la acceptarea mostenirii, componenta masei succesorale, reductiunea liberalitatilor, sistarea starii de indiviziune etc. In fine, a treia categorie de actiuni se refera la cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului impotriva vreunuia dintre mostenitori sau impotriva executorului testamentar.

Dispozitiile art. 14 C. proc. civ. au ridicat totusi unele probleme de interpretare atat in doctrina, cat si in practica noastra judiciara, imprejurare care ne obliga la unele precizari. In primul rand, observam ca legea se refera si la cererile "creditorilor defunctului" impotriva vreunuia dintre mostenitori sau impotriva executorului testamentar. O interpretare strict literala ar conduce la concluzia ca este vorba doar de posibilitatea valorificarii acelor pretentii pe care tertii le-au avut fata de defunct, nu si fata de mostenire. Cu toate acestea, in mod firesc, a prevalat interpretarea, bazata pe identitate de ratiune, anume aceea ca textul are in vedere si pretentiile pe care tertii le pot invoca fata de mostenire, cum ar fi cele ocazionate de inmormantarea defunctului sau de conservarea bunurilor succesorale. Solutia este diferita in ipoteza in care mostenitorii urmaresc valorificarea unor creante culese din mostenire impotriva unor terti. Intr-o asemenea imprejurare, se vor aplica regulile dreptului comun in materie de competenta, iar nu cele statornicite in art. 14 C. proc. civ.

Legea nu cuprinde nici o limitare in timp cu privire la incidenta normei de competenta inscrise in art. 14 C. proc. civ., respectiv daca aceasta dureaza numai pana la lichidarea succesiunii sau poate viza si actiunile promovate ulterior. Problema s-a pus in doctrina intrucat in trecut exista o norma procedurala care consacra o atare limitare. Totusi norma de competenta prevazuta de art. 14 C. proc. civ. isi are justificare doar atata timp cat intre mostenitori subzista starea de indiviziune. Chiar formularea art. 14 C. proc. civ., care se refera la cererile "in materie de mostenire" indreptatesc o asemenea concluzie.

Prin urmare, dupa lichidarea mostenirii, adica dupa desavarsirea impartelii intre mostenitori, nu mai subzista motivele care sa justifice o competenta teritoriala exclusiva. Orice pretentii ulterioare desavarsirii impartelii trebuie sa fie valorificate pe calea unei actiuni civile de competenta instantei de drept comun. Totusi in literatura de specialitate se admit si unele exceptii de la rigoarea principiului enuntat. Asa este cazul actiunii in garantie exercitate de unul dintre mostenitori, impotriva celorlalti, in temeiul art. 787 C. civ. Potrivit acestui text, coerezii sunt datori garanti unul catre altul numai despre tulburarile si evictiunile ce preced dintr-o cauza anterioara impartelii. Solutia se justifica si dupa parerea noastra datorita faptului ca o asemenea actiune este strans legata de mostenire si repune practic in discutie raporturile dintre mostenitori. Situatia este similara si in cazul actiunii in anularea impartelii, in ipoteza in care aceasta este intemeiata pe dol sau violenta. Atat actiunea in anularea impartelii, cat si noua actiune de imparteala vor fi de competenta instantei de la ultimul domiciliu al defunctului.

Regulile de drept comun in materie de competenta se vor aplica si in cazul in care succesiunea revine unui singur mostenitor. Si o atare solutie rezulta dupa parerea noastra din chiar modul de redactare a art. 14 C. proc. civ., text care are in vedere existenta unor litigii succesorale si care implica, in principiu, existenta a doi sau mai multi mostenitori. Pe de alta parte, in aceasta situatie nu se pune problema realizarii unei imparteli succesorale.

Solutia este insa diferita in situatia in care mostenitorul a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar. Intr-o atare imprejurare nu mai are loc o confuziune de patrimonii, iar un eventual creditor al mostenirii va trebui sa introduca actiunea la instanta corespunzatoare ultimului domiciliu al defunctului.

Al treilea caz de competenta teritoriala exclusiva se refera la actiunile in materie de societate. Dispozitiile cuprinse in art. 15 C. proc. civ. isi au ratiunea in necesitatea solutionarii unitare a tuturor actiunilor care izvorasc din contractul de societate. La instanta in circumscriptia careia societatea isi are principalul sau sediu se pot solutiona cu mai multa usurinta toate problemele care vizeaza existenta si functionarea societatii .

Regula consacrata in art. 15 C. proc. civ. isi gaseste aplicatiune numai pana la lichidarea in fapt a societatii. Fata de redactarea clara a textului citat urmeaza ca lichidarea in drept a societatii, respectiv pronuntarea unei hotarari irevocabile de lichidare, nu conduce la inlaturarea aplicarii dispozitiilor art. 15 C. proc. civ. Aceasta inseamna ca toate operatiunile legate de lichidarea efectiva a societatii sunt de competenta instantei prevazute de art. 15 C. proc. civ.

Competenta instantei de la sediul principal al societatii este incidenta in toate actiunile care izvorasc din contractul de societate. Pe de alta parte, s-a apreciat pe buna dreptate, fata de formularea generica a dispozitiilor art. 15 C. proc. civ., ca acest text se aplica tuturor societatilor, fie ele civile, fie comerciale.

Ultimul caz de competenta teritoriala exclusiva, reglementat in Codul de procedura civila, se refera la cererile in materie de insolventa. Potrivit art. 16 C. proc. civ., cererile in materie de faliment[1] sunt de competenta instantei in circumscriptia careia comerciantul isi are principala asezare comerciala. In prezent, dispozitiile din Codul comercial privitoare la faliment sunt abrogate.

In schimb, prin Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolventei s-a instituit o procedura speciala in aceasta materie. Potrivit art. 6 din actul normativ mentionat: "toate procedurile prevazute de prezenta lege, cu exceptia recursului prevazut la art. 8, sunt de competenta tribunalului in a carui raza teritoriala isi sediul debitorul, astfel cum figureaza acesta in registrul comertului, respectiv in registrul societatilor agricole sau in registrul asociatiilor si fundatiilor, si sunt exercitate de un judecator sindic". Dispozitiile cuprinse in art. 6 din Legea nr. 85/2006, difera de cele prevazute de art. 16 C. proc. civ.

Legea nr. 85/2006 nu se mai refera in terminis la sediul principal al debitorului, astfel cum o facea Legea nr. 64/1995, ci pur si simplu la "sediul" acestuia. Constatam insa ca si actualele dispozitii ale art. 6 din Legea nr. 85/2006 sunt explicite, in sensul ca ele conditioneaza determinarea competentei de inscrierea "debitorului" in registrul comertului sau in registrul asociatiilor si fundatiilor si de exercitarea procedurilor la care se refera textul de judecatorul sindic.