Drept comercial international 12-05-2003

DREPT COMERCIAL INTERNATIONAL

Contractul international de montaj industrial se incheie intre montator si beneficiar si este contractul prin care in schimbul unei plati  montatorul se obliga sa monteze in profitul beneficiarului, o linie tehnologica, o instalatie tehnologica si chiar un ansamblu industrial.

Contractul de antrepriza pentru montaj industrial presupune urmatoarele obligatii ale partilor, ambele comercianti :

Montatorul este obligat sa asigure proiectul de montaj, know-how-ul propriu sau dobandit, licentele necesare, sa puna la dispozitia beneficiarului mana de lucru, respectiv specialistii, deasemeni asa numitul inventar special de montaj, respectiv aparatura de control si sa realizeze montajul.

Beneficiarul este obligat sa organizeze si sa deschida santierul, scop in care trebuie sa obtina toate autorizatiile necesare potrivit legii in vigoare la locul montajului, trebuie sa asigure caile de acces, sursele de energie, apa potabila, apa industriala, abur industrial, sa asigure spatiile de odihna pentru specialistii care lucreaza la montaj, sa aduca la locul montajului materia prima si materialele, respectiv instalatia ce urmeaza a fi montata, sa furnizeze mana de lucru necalificata si inventarul obisnuit de montaj, uneletele obisnuite de munca, sa obtina autorizatiile necesare introducerii in tara a inventarului special de montaj si sa aduca acest inventar la locul montajului, sa sprijine pe montator in obtinerea autorizatiilor de intrare si sejur pe durata montajului pentru specialistii montatorului, deasemenea sa sprijine pe montator in obtinerea de catre acesta contra-cost a unor spatii de cazare, sa comunice montatorului normele de aplicatiune necesare la locul montajului precum si normele de protectie a muncii, normele de protectie a mediului, alte asemenea rigori ale legislatiei de la locul montajului, si sigur sa-l plateasca pe montator.

Plata are doua componente : componenta chirie pentru inventarul special de montaj care se introduce in tara in import temporar, fiind deci scutit de taxe vamale, si a doua componenta - plata montatorului, de regula in rate, la incheierea contractului achitandu-se pana la 20% din suma convenita, restul transelor fiind achitate pe baza proceselor verbale de receptie intermediare semnate in contradictoriu de  montator, dirigintele de santier si reprezentantul beneficiarului. Plata finala - regularizarea finala, se face dupa darea in exploatare a instalatiei, respectiv dupa receptia finala.

In regula generala montatorul isi asuma si obligatia de service si asistenta tehnica pentru perioada de garantie, pretul acestui service fiind inclus in pretul contractului.

In materie nu exista norme uniforme de aplicatiune imperativa. Au existat la nivelul CAIER-ului conditiile generale de montaj industrial, care nu mai sunt in vigoare, dar la care de multe ori partile trimit ca o receptare contractuala.

Exista norme facultative precum contractele tip, ghiduri de contractare sau conditii generale, retinand atentia conditiile generale 574 B pentru montarea in strainatate de echipament industrial.

Partile la contract pot alege legea apliicabila, iar daca nu au facut-o, contractul se supune in general legii in vigoare la sediul montatorului cu respectarea normelor de aplicatiune necesara de la locul montajului.

Practica internationala cunoaste  o varietate a acestui contract: contractul de sef-montaj, acesta fiind contractul prin care montatorul pune la dispozitia beneficiarului, in mod obligatoriu un specialist care sa conduca realizarea montatajului de catre personalul beneficiarului. De regula contractul de sef-montaj presupune si furnizarea in locatie a inventarului special de montaj. In aceasta ipoteza, pretul este mai mic. Daca partile nu au ales legea aplicabila, contractul este supus legii in vigoare la locul montajului.

Contractul international de service si asistenta tehnica

Service-ul poate apare ca o prestatie accesorie contractului de furnizare sau de livrare de bunuri de folosinta indelungata, cand este vorba de contractul de service sau de prestatie de service din perioada de garantie sau ca contract de service de sine statator care se realizeaza pentru perioada post-garantie si care se incheie de catre prestatori specializati.

Contractul de service ca prestatie accesorie presupune ca piesele inlocuite in perioada de service sa ramana in propietatea prestatorului.

Cat priveste contractul de service de sine statator, acesta este contractul care se incheie intre prestator si beneficiar, presupunand urmatoarele obligatii din partea partilor:

Prestatorul de servicii se obliga:

Sa furnizeze beneficiarului piesele de schimb necesare normalei functionari a bunului, a instalatiei in general;

Sa puna la dispozitia beneficiarului, in limba de redactare a acestuia sau intr-o limba de circulatie internationala conventia cu beneficiarul si normele tehnice de utilizare a  bunului;

Sa pregateasca, sa scolarizeze, sa formeze, sa instruiasca personalul ce manipuleaza instalatia apartinand beneficiarului. Scolarizarea se poate face in tara prestatorului sau in tara beneficiarului pe cheltuiala acestuia.

Beneficiarul este obligat:

Sa aduca la cunostinta consumatorilor normele tehnice de utilizare a instalatiei sau a bunului;

Sa nu reexporte piesele de schimb furnizate de prestator. Piesele uzate raman in propietatea beneficiarului.

Sa-l plateasca pe prestator.

In materie nu exista norme uniforme. Daca partile nu au ales legea aplicabila, contractul este supus legii in vigoare in tara prestatorului cu respectarea normelor de aplicatiune generala de la locul service-ului.

Contractul international de export complex este un contract care isi dovedeste complexitatea din doua unghiuri de vedere: din unghiul de vedere al obiectului material al contractului, pentru ca se refera la exportul de instalatii complexe, linii tehnologice, ansambluri sau subansambluri industriale, sectii de productie sau chiar uzine la cheie; iar din unghiul de vedere al operatiilor juridice componente, pentru ca presupune livrare, montaj industrial, service si asistenta tehnica, licente, know-how iar una din problemele majore care apar este chiar incheierea contractului.

Contractul se incheie de regula in doua moduri.

Contractele multiple pe care beneficiarul le incheie cu fiecare executor - unul pentru livrare, altul pentru montaj, altul pentru licenta etc. Aceasta modalitate prezinta avantajul unei fiscalitati mai reduse pentru ca pretul fiecarei prestatii este mai mic dar si dezavantajul ca beneficiarul are de urmarit mai multi executori si din aceasta ratiune trebuie sa-si constituie, sa-si organizeze un serviciu special.

Inscrisul unic, care se incheie in raport de preponderenta sau de preeminenta obligatiilor acestora, fie cu furnizorul, fie cu montatorul, fie, daca legea nationala a acestuia permite, cu consortiul realizat intre furnizor si montator. Aceasta modalitate prezinta dezavantajul unei fiscalitati mai ridicate intru-cat pretul este mai mare, dar prezinta avantajul ca beneficiarul are de discutat cu o singura parte, fie constructorul, fie furnizorul, fie reprezentantul consortiului, acesta din urma fiind cel care contracteaza cu tertii.

Cat priveste practica romana, din pacate trebuie sa ne raportam la practica mai veche in care contractul se incheie cu asa numitul furnizor general la export.

In regula generala, litigiile nascute intr-un asemenea contract sunt de competenta arbitrajului si acesta este un arbitraj in echitate deoarece lipsesc reglementari speciale in legislatiile nationale.

Tot de regula, contractul este marcat de clauza de renegociere a pretului, datorita duratei mari si a numeroaselor componente.

Partile aleg legea aplicabila. In tacerea partilor exista solutiile: fie supunerea contractului legii in vigoare la sediul furnizorului sau constructorului, cu respectarea normelor de aplicatiune necesara de la locul constructiei ( solutia retinuta de Conditiile Generale ale Comisiei Economice O.N.U.  pentru Europa 188 A privind furnizarea la export de echipament industrial); fie este supus legii in vigoare la locul constructiei, solutie aplicabila mai ales in ipoteza vanzarii de uzine la cheie.

Exista ghiduri de  contractare elaborate de ONU si ECOSOC, impreuna.

Contractul de cooperare in productie, adica cooperarea economica si tehnico-stiintifica, activitate componenta a comertului mondial in sensul cel mai cuprinzator al acestuia, se poate realiza la doua nivele: la nivel interstatal si la nivelul comerciantilor provenind din state diferite.

La nivel interstatal, cooperarea economica presupune un cadru internationalizat teoretic permanent - si este situatia Organizatiilor Internationale de Cooperare Economica. Acestea pot fi organizatii de cooperare generala sau pot fi organizatii specializate in anumite domenii ale cooperarii economice internationale.

Prototipul Organizatiei Internationale de Cooperare Economica l-a reprezentat Organizatia de Cooperare Economica Europeana (O.C.E.E.) infiintata prin tratatul de la Paris intrat in vigoare in 1949. Acesta a fost inlocuit in 1958, cu intrare in vigoare in 1959, tot la Paris, prin tratatul care infiinteaza, prin transformarea O.C.E.E., Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.). O.C.D.E. a aparut di O.C.E.E. care a pierdut caracterul european, in sensul ca pe langa fostele state membre din Europa fac parte si Canada, S.U.A., Japonia si Noua Zeelanda.

Mai exista: Organizatia de Cooperare Economica Sectoriala respectiv fostul Acord Monetar European, care astazi nu mai exista si care insotea O.C.E.E. -ul, Asociatia Europeana a Liberului Schimb (A.E.L.S.) care mai are trei state membre, institutiile specializate ale O.N.U. - Organizatia Natiunilor Unite pentru Dezvoltare Industriala (O.N.U.D.I.), Organizatia Aviatiei Civile Internationale, Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Organizatia Mondiala a Comertului (O.M.C.), aceasta din urma fiind satelit O.N.U.  dar avand vocatie la universalitate, si Organizatia Statelor Fluviului Senegal, care are in vedere cooperarea dintre statele riverane fluviului pentru exploatarea respectivului curs de apa pentru navigatie, pentru pescuit, pentru exploatare hidro-electrica etc.

Cooperarea economica interstatala se poate realiza insa si pe baza unui acord de cooperare care nu pune fundamentul unei organizatii interstatale, spre exemplu acordul de cooperare incheiat intre Romania si Iugoslavia in 1964 privind constructia nodului hidroelectric Portile de Fier I, mai apoi Portile de Fier II, sau acordul de cooperare incheiat intre mai multe state printre care si Romania si Ucraina pentru combinatul de Crivoirog, aflat inca in functiune.

In aceste acorduri bilaterale, statele parti se angajeaza sa asigure resortisantilor lor comercianti toate conditiile si facilitatile care se impun, pentru ca prin contracte incheiate intre acestia, sa se realizeze obiectivul de cooperare convenit prin acord. *Explicatie: nodurile hidroelectrice de la Portile de Fier nu le-au facut nici Iugoslavia, nici Romania ca stat, ci le-au facut comerciantii din cele doua state.

Cat priveste cooperarea intre comercianti, aceasta se poate realiza deasemeni prin doua modalitati: prin intermediul societatilor comerciale, deci structuri cu existenta mai indelungata in timp, constituite cu participare straina si avand ca obiect realizarea cooperarii intr-un anumit domeniu, sau strict pe baza unui contract de cooperare economica.

In cazul acestor contracte de cooperare economica distingem domenii de cooperare si forme de cooperare. Domeniile de cooperare sunt: domeniul cercetarii stiintifice, domeniul comercializarii de bunuri si domeniul productiei comeciale.

Cat priveste formele de cooperare, cooperarea in cercetarea stiintifica presupune realizarea in comun, in spatiile unuia dintre parteneri sau in spatii comune, de cercetari fundamentale sau aplicative cu acces egal al partenerilor la rezultatele acestor cercetari, sau realizarea de catre fiecare partener in tara sa de cercetari fundamentale cu schimbul reciproc intre parteneri a rezultatului respectivelor cercetari fundamentale.

Cooperarea in comercializare presupune comercializarea in comun in spatiile unuia dintre parteneri sau in spatiile comune, de marfuri apartinand fiecaruia dintre parteneri. Prin diversificarea marfurilor, de regula, de serie mica, pe piata, sporeste clientela si creste profitul. Mai exista si varianta schimbului reciproc intre magazine, respectiv schimbul intre parteneri, de produse din aceeasi categorie, dar de serie mica. Prin diversificarea respectivelor produse, in magazinele fiecaruia dintre parteneri creste clientela si creste profitul, fara investitii suplimentare.

Cooperarea in domeniul productiei industriale cunoaste forme variate care presupun toate, accesul rapid si foarte ieftin la tehnologii avansate dar mai presupun intr-o forma sau alta investitii din partea unuia dintre parteneri care se recupereaza in rate, de regula in produse sau servicii.

Astazi, din pacate nu se mai cunoaste asa numita "formula romaneasca de cooperare". Aceasta formula romaneasca de cooperare a fost recunoscuta ca atare la nivelul U.N.C.T.A.D. (Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare), pentru ca Romania a fost initiatoarea acestui mecanism pe piata. Ea a fost omologata in 1975. Aceasta formula romaneasca de cooperare presupune ca pe baze contractuale, un partener sa realizeze in tara celuilalt partener o anumita investitie care sa fie rambursata dupa darea in exploatare a investitiei, cu bunuri si servicii furnizate de aceea investitie. Astfel s-a construit in Romania hotelul Intercontinental, pe litoralul Marii Negre - tot ce s-a construit inainte de `90 in special la Neptun, iar Romania a participat la acest mecanism construind rafinariile din Iran, Irak, Dubai si primind in schimb petrol.

Aceasta formula romaneasca de cooperare a evoluat in timp si a imbracat diferite forme precum:

construirea in comun de catre 2 sau mai multi parteneri, in tara celui de-al treilea - investitii rambursabile in bunuri si servicii produse din exploatarea investitiilor;

modernizarea in comun in tara celui de-al treilea sau modernizarea de catre un partener in tara celuilalt de obiective de investitie existente si recuperarea investitiei de modernizare din bunuri si servicii;

forma contractului buy-back cu accente particulare in legislatia unor state cum sunt India, Pakistan, Indonezia, care il obliga pe investitor sa accepte rambursarea nu numai in bunuri sau servicii rambursate de respectiva instalatie ci, in parte - procentul variind de la un stat la altul, si in alte marfuri indigene;

BOT si BOO: presupune realizarea de catre un investitor a unei investitii in tara celuilalt, operarea (exploatarea) acesteia si dupa recuperarea investitiei, transferul gratuit al acesteia de regula catre partenerul din tara gazda sau chiar catre statul gazda - foarte practicat in Indonezia; sau investitiile directe care presupun construirea de catre investitor a investitiei, exploatarea si stapanirea acesteia in tara gazda - e vorba aici mai ales de societatilecare se constituie cu capital integral strain, dar care nu sunt acceptate in toate statele lumii.

O alta forma de cooperare o reprezinta contractul de cooperare in lohn, care presupune ca un partener sa furnizeze materia prima, modelele industriale sau modelele de fabricatie si o parte din tehnologie, mai ales tehnologia de varf, celalalt partener asigurand capacitatea de productie, utilitatile, forta de munca si uneori chiar parte din materia prima si materiale. Productia astfel realizata se exporta, fiind vanduta pe seama partenerului care a furnizat materia prima; sau se poate imparti intre parteneri, fiecare vanzand cota care ii revine, sau partenerii pot comercializa impreuna productia respectiva, retinandu-si fiecare cota care il intereseaza - care a fost convenita.

Contractul de lohn are urmatoarele specificitati:

materia prima, materialele, know-how-ul, eventual si instalatiile sunt introduse in tara executorului in import temporar si nu sunt supuse vamuirii;

pe licentele de import trebuie specificat lohn-ul si ele trebuiesc obligatoriu corelate cu licentele exportarii marfurilor fabricate

prestatorul, cel care vinde manopera, isi constituie un drept de retentie asupra marfurilor, respectiv asupra materiei prime si a instalatiilor aduse de strain, pana la achitarea produselor finite exportate.