Prezentarea materialului de urmarire penala

Prezentarea materialului de urmarire penala

Dupa modificarile si completarile aduse Codului de procedura penala prin Legea nr.281/2003, prezentarea materialului de urmarire penala este obligatorie atat fata de invinuit, cat si fata de inculpat.

Prezentarea materialului de urmarire penala se plaseaza catre sfarsitul fazei de urmarire penala. Aceasta institutie de drept procesual penal se constituie intr-un alt moment de contact obligatoriu al organului de urmarire penala si indeosebi al procurorului cu invinuitul si inculpatul. Se stabileste astfel pentru invinuit sau inculpat o serioasa garantie a dreptului la aparare.

Pentru a putea trece la prezentarea materialului de urmarire penala sunt necesare urmatoarele conditii cumulative:

a) cercetarea penala sa fie terminata, organul de urmarire sa fi efectuat toate actele de urmarire penala necesare;

b) sa fie posibil contractul organului de urmarire penala cu invinuitul sau inculpatul; daca acest contact nu se poate realiza datorita cazurilor prevazute in art.254 C.p.p. organul de urmarire nu va proceda la prezentarea materialului de urmarire penala;

c) urmarirea efectuata sa conduca la concluzia ca persoana fata de care s-a efectuat urmarirea penala trebuie trimisa in judecata.

In practica cand actiunea penala a fost pusa in miscare, prezentarea materialului de urmarire penala se realizeaza de organul de cercetare in conformitate cu art.250 in prezenta procurorului.

In vederea prezentarii materialului de urmarire penala, organul de cercetare penala cheama in fata sa pe inculpat si ii pune in vedere ca are dreptul de a lua cunostinta de materialul de urmarire penala, aratandu-i si incadrarea juridica a faptei savarsite.

Dosarul, devine accesibil in totalitate inculpatului. Daca acesta nu poate sa citeasca organul de urmarire penala ii citeste materialul de urmarire penala.

Dreptul de aparare al inculpatului este amplificat prin participarea aparatorului la efectuarea prezentarii materialului de urmarire penala atunci cand inculpatul are aparator ales sau numit din oficiu.

Dupa ce a luat cunostinta de materialul de urmarire penala, organul de urmarire penala il intreaba pe inculpat daca are de facut cereri noi sau declaratii suplimentare. Dreptul de a formula cereri revine si aparatorului.

In conformitate cu art.251 C.p.p. aducerea la indeplinire a prezentarii materialului de urmarire se consemneaza intr-un proces-verbal, in care se specifica si declaratiile, cererile si raspunsurile inculpatului.

Cererile noi se examineaza de indata de organul de urmarire penala, care dispune admiterea sau respingerea lor prin ordonanta. In caz de admitere, prin aceeasi ordonanta se dispune completarea cercetarii. Daca necesitatea completarii cercetarii apare in urma noilor declaratii sau din raspunsurile inculpatului, organul de cercetare penala dispune aceasta tot pe cale de ordonanta (art.252).

Potrivit art.253, dupa completarea urmaririi penale organul de cercetare penala este obligat sa procedeze la o noua prezentare a materialului de urmarire penala.

De asemenea, organul de urmarire penala este obligat sa procedeze din nou la prezentarea materialului de urmarire penala daca se constata necesitatea schimbarii incadrarii juridice a faptei.

Nerealizarea prezentarii materialului de urmarire penala este admisa numai daca inculpatul este disparut, ori s-a sustras de la chemarea inaintea organului de urmarire penala (art.254).

Neprezentarea materialului de urmarire penala se justifica de catre organul de cercetare in referatul de terminare a urmaririi penale intocmit potrivit art.259 C.p.p., cu indicarea imprejurarilor concrete din care rezulta cauza impiedicarii prezentarii materialului de urmarire penala.

Daca pana la inaintarea dosarului la procuror inculpatul este prins sau adus in fata organului de cercetare penala se procedeaza la prezentarea materialului de urmarire penala.

Cand inculpatul apare dupa inaintarea dosarului la procuror in vederea trimiterii in judecata si instanta nu a fost inca sesizata, obligatia prezentarii revine procurorului (art.261 alin.2 C.p.p.).

Daca actiunea penala nu a fost pusa in miscare la terminarea urmaririi penale, in temeiul art.257, invinuitului i se prezinta materialul de urmarire penala de catre procuror, dispozitiile art.250-254, respectiv art.261 alin.2 urmand a fi aplicate in mod corespunzator.

Omisiunea prezentarii materialului de urmarire penala in prezenta avocatului, cand asistenta juridica a inculpatului este obligatorie, se sanctioneaza cu nulitatea absoluta (art.197 alin.2).

JURISPRUDENTA

DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE Nr. 24 din 23 februarie 1999

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a art. 257 din Codul de procedura penala

(MONITORUL OFICIAL NR. 136 din 1 aprilie 1999)

CURTEA,

avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

Prin Incheierea din 30 ianuarie 1998, pronuntata in Dosarul nr. 5.656/1997, Judecatoria Giurgiu a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 257 din Codul de procedura penala, ridicata de C.I. In motivarea exceptiei se arata ca aceste prevederi incalca art. 24 din Constitutie privind dreptul la aparare, deoarece procurorul are obligatia de a-l asculta pe invinuit si de a-i prezenta materialul de urmarire penala, in vederea punerii in miscare a actiunii penale, numai daca socoteste necesar acest lucru. Or, pe aceasta cale se ajunge la trimiterea in judecata fara ca persoana in cauza ' sa stie si fara sa ia cunostinta de acuzatiile care i se aduc'.

CURTEA,

examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale atacate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constitutie si art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Critica de neconstitutionalitate priveste dispozitiile art. 257 din Codul de procedura penala, potrivit carora: 'Procurorul primind dosarul, daca socoteste necesar, cheama pe invinuit si ii prezinta materialul de urmarire penala potrivit dispozitiilor art. 250 si urmatoarele, care se aplica in mod corespunzator.'

Autorul exceptiei sustine ca aceste dispozitii contravin art. 24 din Constitutie, conform caruia 'Dreptul la aparare este garantat. In tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu'.

Examinand cauza, Curtea Constitutionala constata ca textul criticat face parte din capitolul consacrat terminarii urmaririi penale si are doua subcapitole: unul dedicat urmaririi fara punerea in miscare a actiunii penale, iar celalalt dedicat urmaririi cu actiunea penala pusa in miscare.

Prevederile art. 257 sunt consecutive art. 255 si 256, in care se reglementeaza urmarirea fara punerea in miscare a actiunii penale, respectiv finalizarea cercetarii penale de catre organul de cercetare penala. Astfel, potrivit art. 255 din Codul de procedura penala, daca nu a fost pusa in miscare actiunea penala si organul de cercetare penala constata ca exista invinuit si ca sunt suficiente probe impotriva lui, procedeaza la o noua ascultare, aducandu-i la cunostinta invinuirea si intrebandu-l daca are noi mijloace de aparare.

In cazul in care invinuitul nu solicita probe noi sau daca probele propuse nu sunt intemeiate, cercetarea se considera terminata, dosarul urmand a fi inaintat, potrivit art. 256 din Codul de procedura penala, procurorului, cu un referat in care se consemneaza rezultatul cercetarii si propunerile ce se impun, precizandu-se, daca este cazul, sa se procedeze la trimiterea in judecata. Organul care decide asupra propunerilor facute este procurorul.

In conformitate cu art. 257 din Codul de procedura penala - criticat sub aspectul constitutionalitatii in cauza de fata - procurorul, primind dosarul, cheama pe invinuit spre a-i prezenta materialul de urmarire penala, numai daca socoteste necesar, ceea ce presupune ca trimiterea in judecata se poate efectua legal si fara instiintarea invinuitului, considerandu-se ca aducerea la cunostinta a invinuirii de catre organul de cercetare penala, in temeiul art. 255 din Codul de procedura penala, ar fi suficienta.

Rezulta ca problema constitutionalitatii art. 257 din Codul de procedura penala priveste in fapt obligatia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema, si el, pe invinuit, chiar dupa ce organul de cercetare penala eventual a facut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmarire penala, fiind evident ca de aceasta data operatiunea respectiva nu se efectueaza in scopul completarii dosarului cu probele cerute de invinuit, ci pentru a i se aduce la cunostinta trimiterea sa in judecata prin intermediul rechizitoriului (art. 261 si 262 din Codul de procedura penala). Curtea Constitutionala constata ca dispozitiile art. 257 din Codul de procedura penala, in actuala redactare, contravin prevederilor art. 24 din Constitutie, potrivit caruia dreptul la aparare este garantat in tot cursul procesului, partile avand dreptul sa fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Intr-adevar liberul exercitiu al dreptului de aparare este conditionat de chemarea invinuitului spre a i se aduce la cunostinta materialul probator ce statea la baza invinuirii sale. Desigur, organul de cercetare penala este obligat sa procedeze la ascultarea sa (art. 255 din Codul de procedura penala), dar scopul acesteia este completarea dosarului cu eventuale noi probe cerute de catre invinuit. Terminarea cercetarii penale se concretizeaza intr-un referat in care organul de cercetare are numai atributia de a propune procurorului, daca este cazul, emiterea rechizitoriului si sesizarea instantei de judecata. Raspunderea pentru luarea acestor masuri revine exclusiv procurorului.

Or, daca procurorul are numai latitudinea, iar nu si obligatia chemarii invinuitului, inseamna ca cel mai important moment al urmaririi penale - trimiterea in judecata - se poate realiza fara ca invinuitul sa fie instiintat de catre procuror asupra invinuirii ce i se aduce. In aceste conditii invinuitul nu are posibilitatea sa fie asistat de catre un aparator si nici sa dispuna de timpul necesar pentru a-si pregati apararea, neavand cunostinta de solutia data de procuror in urma examinarii materialului primit de la organul de cercetare penala.

Curtea Constitutionala constata ca, asa dupa cum rezulta si din punctul de vedere al Guvernului, dispozitiile art. 6 din Codul de procedura penala prevad ca dreptul la aparare este garantat in tot cursul procesului penal. Dar, in raport cu dispozitiile art. 257 din Codul de procedura penala, criticat in cauza de fata, s-ar putea considera ca cerinta textului cu caracter general al art. 6 este acoperita prin art. 255 din Codul de procedura penala si deci o noua ascultare a invinuitului nu ar mai fi necesara inaintea procurorului, ceea ce, potrivit celor de mai sus, ar conduce la incalcarea dreptului constitutional la aparare al oricarei persoane trimise in judecata penala.

Pe de alta parte nu trebuie omis nici faptul ca, pana la rezolutia procurorului, dupa primirea dosarului de la organul de cercetare penala, invinuirea se afla in stare de simpla propunere care se cere validata de catre procuror; acesta are insa la dispozitie si alte solutii decat trimiterea in judecata. Este, de aceea, cu atat mai necesar ca rezolvarea cauzei sa se faca dupa chemarea invinuitului si dupa instiintarea sa despre punerea in miscare a actiunii penale, in prezenta aparatorului sau, care, alaturi de cel in cauza, poate determina sau influenta pronuntarea altei solutii de natura sa excluda trimiterea in instanta a dosarului (scoaterea de sub urmarire, incetarea urmaririi penale, clasarea etc.).

Fata de cele aratate, Curtea Constitutionala constata ca dispozitia ' daca socoteste necesar ' din art. 257 al Codului de procedura penala, de natura sa restranga exercitarea dreptului la aparare, contravine prevederilor art. 24 din Constitutie, fiind deci neconstitutionala. In consecinta, procurorul, primind dosarul, inainte de a dispune trimiterea in judecata, are obligatia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe invinuit spre a-i prezenta materialul de urmarire penala, chiar daca acesta i-a fost adus la cunostinta de catre organul de cercetare penala, urmand a se aplica in mod corespunzator dispozitiile art. 250 - 254 din Codul de procedura penala.

Pentru considerentele expuse, in temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si 25 din Legea nr. 47/1992, republicata,

CURTEA

In numele legii

DECIDE:

Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicata de C. I. in Dosarul nr. 5.656/1997 al Judecatoriei Giurgiu si constata ca dispozitia ' daca socoteste necesar' din art. 257 al Codului de procedura penala este neconstitutionala.

Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.

Definitiva si obligatorie.

Pronuntata in sedinta publica din data de 23 februarie 1999.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

Inalta Curte de Casatie si Justitie

Decizia nr.1106 din 25 februarie 2004

Nepublicata

Inceperea urmaririi penale, din oficiu, prin proces-verbal incheiat de organul de politie in cazul infractiunilor pentru care urmarirea penala se efectueaza in mod obligatoriu de catre procuror este legala. Procesul-verbal incheiat potrivit art.224 si art.228 alin.3 C.p.p., prin care se constata efectuarea unor acte premergatoare si sesizarea din oficiu, constituie act de incepere a urmaririi penale.

CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE

Decizia nr.453 din 30 ianuarie 2003

Nepublicata

Rolul si scopul probelor descoperite si stranse la urmarirea penala

CURTEA

Asupra recursului de fata

In baza lucrarilor din dosar, constata urmatoarele :

Prin sentinta penala nr.232 din 21 martie 2002 Tribunalul Bucuresti, Sectia a ll-a penala l-a condamnat pe inculpatul ZAMFIR PETRISOR ( fiul lui Ion si Ioana, nascut la data de 10 martie 1971 in municipiul Pitesti, domiciliat in Pitesti, str.Trivale nr.46 C, judetul Arges, cunoscut cu antecedente penale) la 5 ani inchisoare pentru infractiunea prevazuta de art.20 raportat la art.208 alin.1 - 209 lit.e Cod penal si la 2 ani inchisoare pentru infractiunea prevazuta de art.293 din Codul penal, dispunandu-se executarea pedepsei celei mai grele de 5 ani inchisoare.

A fost dedusa din pedeapsa rezultanta durata arestarii preventive a inculpatului de la 22 noiembrie 1998 la 19 mai 1999 .

In baza art.350 Cod procedura penala, s-a dispus arestarea inculpatului.

S-a luat act ca partea vatamata nu s-a constituit parte civila.

In esenta s-au retinut urmatoarele :

Potrivit actului de sesizare a instantei, la 22 noiembrie 1998 agentii insarcinati cu paza Hotelului " Erbasu", au imobilizat o persoana de sex masculin care a incercat sa sustraga un autoturism marca Audi A 4 ce se afla parcat in fata Hotelului "Erbasu' din Bucuresti.

In momentul imobilizarii, persoana respectiva a propus sa dea o suma de bani pentru a-i lasa sa plece.

La sosirea organelor de politie s-a prezentat sub o identitate falsa, atribuindu-si numele de Zamfir Marin.

Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a ll-a penala - in fata caruia inculpatul s-a prezentat, sustinand ca nu recunoaste faptele - a respins apelul inculpatului.

Prin recursul declarat, inculpatul, a invocat ca hotararile pronuntate sunt nelegale si netemeinice deoarece instanta de fond a pronuntat solutia de condamnare fara sa efectueze cercetarea judecatoreasca potrivit legii - pentru a se stabili adevarul.

Recursul este fondat.

Potrivit art.200 din Codul de procedura penala, urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata.

Din economia textului de lege enuntat rezulta in mod clar ca probele stranse in cursul urmaririi penale, nu servesc drept temei de condamnare ci doar ca temei de trimitere in judecata.

Pentru a servi drept de condamnare, aceste probe trebuie in mod obligatoriu verificate de catre instanta in faza de judecata in conditiile prevazute de art.289 si 290 din Codul de procedura penala, adica in sedinta publica, oral, nemijlocit si contradictoriu.

Numai dupa verificarea de catre instanta a probelor descoperite si stranse Ia urmarirea penala, cu respectarea principiilor publicitatii, oralitatii, nemijlocirii si contradictorialitatii si dupa administrarea oricaror alte probe care apar necesare pentru aflarea adevarului, se va putea ajunge la convingerea motivata, asupra probelor care exprima adevarul si asupra celor care dimpotriva , trebuie inlaturate .

Or, in cauza se constata ca instanta de fond, a pronuntat solutia de condamnare numai pe baza probelor stranse in cursul urmaririi penale, neverificate in conditiile prevazute de textele art.289 si 290 din Codul de procedura penala.

Astfel, in perioada 22 noiembrie 1999 - 21 martie 2002 la Tribunalul Bucuresti ,Sectia a II-a penala, instanta nu a facut nici un act de cercetare judecatoreasca.

Lipsa de preocupare a instantei de fond pentru efectuarea cercetarii judecatoresti in conformitate cu prevederile impuse de textele dispozitiilor art. 289 si 290 din Codul de procedura penala este de neinteles si nejustificata in conditiile in care, la termenul din 7 septembrie 2001 (fila 71) inculpatul s-a prezentat la instanta, asistat de aparatorul sau (inculpatul s-a prezentat la instanta si la termenul din 20 noiembrie 2000, fila 34).

Privitor la cei doi martori, Costache Cristian si Andone Silviu, pe declaratiile carora s-a bazat rechizitoriul, instanta si la acest termen, din 7 septembrie 2001, in loc sa dispuna aducerea lor cu mandat prin organele de politie pentru a fi ascultati, s-a limitat inexplicabil la dispozitia de a-i amenda cu 200.000 lei, iar apoi, la termenul urmator din 4 decembrie 2002, a amanat iarasi cauza (initial la 31 mai 2002, termen preschimbat la 14.03.2002), fara sa mai dispuna nimic privitor la acesti martori, care nu s-au prezentat.

La termenul urmator din 14 martie 2002, retinandu-se gresit ca dosarul se afla in stare de judecata, instanta a pronuntat sentinta de condamnare.

Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a ll-a penala, investita cu judecarea apelului inculpatului, desi a procedat la ascultarea apelantului - care a negat faptele si vinovatia, invocand, in aparare, prezenta martorului Andone Silviu in principalele momente ale desfasurarii faptei; Ia acelasi termen din 20 iunie 2002 a respins apelul, confirmand solutia instantei de fond, pronuntata fara efectuarea cercetarii judecatoresti.

In concluzie, Curtea constata ca in cauza au fost incalcate prevederile art.289 si 290 din Codul de procedura penala prin

neefectuarea cercetarii judecatoresti, ceea ce echivaleaza cu lipsa fazei de judecata, astfel ca solutia instantei de fond, confirmata de instanta de apel, este nelegala si netemeinica.

Drept urmare, se va admite recursul inculpatului, vor fi casate hotararile atacate si se va trimite dosarul la instanta de fond pentru judecarea cauzei, potrivit dispozitiilor art.289, 290 si urm. din Codul de procedura penala, inclusiv pentru efectuarea cercetarii judecatoresti privitor la probele testimoniale invocate in rechizitor si prin administrarea oricaror alte probe ce vor apare necesare pentru aflarea adevarului si pentru adoptarea unei solutii legale si temeinice.

Se va mentine dispozitia de arestare a inculpatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de inculpatul Zamfir Petrisor impotriva deciziei nr.39 din 20 iunie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti,Sectia a ll-a penala.

Caseaza decizia atacata si sentinta nr.238 din 21 martie 2002 a Tribunalului Bucuresti, Sectia a ll-a penala si trimite cauza pentru rejudecare la prima instanta (Tribunalul Bucuresti).

Pronuntata in sedinta publica, azi 30 ianuarie 2003.