Schimbarea incadrarii juridice. Schimbarea calificarii faptei.

Schimbarea incadrarii juridice. Schimbarea calificarii faptei.

Schimbarea incadrarii nu se confunda cu schimbarea calificarii faptei. Schimbarea incadrarii o face organul judiciar, iar schimbarea calificarii faptei o face legiuitorul. Potrivit art.41 C.pr.pen "instanta sesizata cu judecarea unei infractiuni ramane competenta a o judeca chiar daca constata, dupa efectuarea cercetarii judecatoresti, ca infractiunea este de competenta instantei inferioare".

Potrivit art.41 C.pr.pen alin.2 "schimbarea calificarii faptei printr-o lege noua, intervenita in cursul judecarii cauzei, nu atrage necompetenta instantei de judecata, afara de cazul cand prin acea lege s-ar dispune altfel".

Daca schimbarea calificarii faptei a avut loc printr-o lege intervenita inainte de sesizarea instantei, se impune de la inceput sesizarea instantei competente potrivit legii.

Incompatibilitatea :

Este situatia in care se poate afla o persoana care face parte dintr-un organ judiciar si care datorita unor imprejurari personale, poate fi suspectata de lipsa de obiectivitate in solutionarea unei cauze penale.

Incompatibilitatea ii vizeaza pe : judecatori, magistrati, procurori, organe de cercetare penala, grafieri, interpreti, experti, etc.

Cazurile de incompatibilitate sunt prevazute de art.46-48 C.pr.pen.:

Art. 46. Rudenia intre judecatori - Judecatorii care sunt soti sau rude apropiate intre ei nu pot face parte din acelasi complet de judecata.

Art. 47. Judecator care s-a pronuntat anterior - Judecatorul care a luat parte la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiasi cauze intr-o instanta superioara, sau la judecarea cauzei dupa desfiintarea hotararii cu trimitere in apel sau dupa casarea cu trimitere in recurs. De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecatorul care si-a exprimat anterior parerea cu privire la solutia care ar putea fi data in acea cauza.

Art. 48. Alte cauze de incompatibilitate - Judecatorul este de asemenea incompatibil de a judeca, daca in cauza respectiva: a) a pus in miscare actiunea penala, a emis mandatul de arestare, a dispus trimiterea in judecata sau a pus concluzii in fond in calitate de procuror la instanta de judecata; b) a fost reprezentant sau aparator al vreuneia din parti; c) a fost expert sau martor; d) exista imprejurari din care rezulta ca este interesat sub orice forma, el, sotul sau vreo ruda apropiata.

Incompatibilitatea vizeaza calitatea de expert si de martor in aceeasi cauza, calitatea de martor avand prioritate. Participarea ca expert sau martor in aceeasi cauza de mai multe ori nu echivaleaza cu incompatibilitatea.

La cazurile prevazute la art.46-48 se adauga si cazurile prevazute de Legea nr.161/

Abtinerea :

Este institutia prin care cel aflat intr-un caz de incompatibilitate declara ca nu participa la solutionarea conflictului in legatura cu care exista situatia de incompatibilitate.

Persoana incompatibila este obligata sa declare Presedintelui Instantei, procurorului care supravegheaza cercetarea penala sau procurorului ierarhic superior ca se abtine in cauza respectiva aratand cazul de incompatibilitate ce constituie motivul abtinerii.

Persoana care nu si-a indeplinit obligatia de abtinere poate fi sanctionata disciplinar. In cursul judecatii, abtinerea judecatorilor, procurorilor, magistratilor, asistentilor sau grefierilor, se solutioneaza de un alt complet in sedinta secreta cu ascultarea celui ce se abtine.

In caz de admitere a cererii de ultima instanta, instanta va stabili in ce masura vor fi pastrate actele indeplinite si masurile dispuse. Incheierea prin care s-a admis sau s-a respins abtinerea nu este supusa nici unei cai de atac.

Recuzarea

Este institutia prin care incompatibilitatea este inlaturata la cererea uneia dintre parti. Recuzarea poate fi facuta atat in cursul urmaririi penale, cat si in cursul judecarii de oricare dintre parti. Ea poate fi formulata oral sau in scris cu aratarea cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzarii. Cererea de recuzare se solutioneaza de un alt complet de judecata.

Stramutarea :

Este instanta prin care o cauza este luata din competenta unei instante si este data unei alte instante de grad egal.

Temeiul stramutarii il constituie banuiala legitima ce consta in  : impartialitatea si obliectvitatea judecarii cauzei cat si necesitatea asigurarii linistii publice ori pentru evitarea unor tensiuni sociale.

Stramutarea este de competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie (art.56-61 C.pr.pen).

Inalta Curte de Casatie si Justitie solutioneaza cererea fara aratarea motivelor de admitere sau respingere a cererii. In caz de admitere a cererii de stramutare instanta se va pronunta si asupra actelor indeplinite.

Declinarea de competenta

Este institutia prin care organele de cercetare penala sau instanta de judecata constata ca nu este competenta sa rezolve o cauza, motiv pentru care o trimite organului competent. Declinarea de competenta se dispune printr-o hotarare de declinare conform art.42. C.pr.pen (Art. 42. Declinarea de competenta - (1) Instanta de judecata care isi declina competenta trimite dosarul instantei de judecata aratata ca fiind competenta prin hotararea de declinare. (2) Daca declinarea a fost determinata de competenta materiala sau dupa calitatea persoanei, instanta careia i s-a trimis cauza poate folosi actele indeplinite si poate mentine masurile dispuse de instanta desesizata. (3) In cazul declinarii pentru necompetenta teritoriala, actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin. (4) Hotararea de declinare a competentei nu este supusa apelului si nici recursului.)

Exceptia de necompetenta constituie mijlocul legal prin care legea permite anumitor subiecti procesuali sa invoce lipsa de competenta a organului judiciar in fata caruia se desfasoara procedura judiciara si sa solicite o desesizare a organului respectiv. (art.39 C.pr.pen).

Exceptiile de necompetenta pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre parti, sau puse in discutia partilor din oficiu.

Exceptia de necompetenta materiala si cea de necompetenta dupa calitatea persoanei pot fi ridicate in tot cursul procesului penal, pana la pronuntarea hotararii definitive.

Exceptia de necompetenta teritoriala poate fi ridicata numai pana la citirea actului de sesizare in fata primei instante de judecata.

Conflictul de competenta  :

Doua sau mai multe organe judiciare pot intra intr-un conflict in sensul ca se recunosc deopotriva competente sa solutioneze cauza respectiva sau isi declina comptenta succesiv unul celuilalt. Conflictul de competenta poate fi pozitiv sau negativ. Conflictul de competenta poate interveni numai intre organele judiciare care au acceasi competenta functionala. Nu exista conflict de competenta intre o instanta si un organ de cercetare penala.

Conflictul de competenta ivit intre instante se solutioneaza de instanta ierarhic superioara si comuna fata de instantele aflate in conflict (Ex: intre tribunalul Galati si tribunalul Braila se solutioneaza la Curtea de Apel Galati).

Cand conflictul de competenta se iveste intre o instanta civila si una militara, solutionarea conflictului este de competenta Curtii Supreme de Justitie.

Instanta ierarhic superioara comuna este sesizata in caz de conflict pozitiv, de catre instanta care s-a declarat cea din urma competenta, iar in caz de conflict negativ, de catre instanta care si-a declinat cea din urma competenta.

Potrivit legii"Pana la solutionarea conflictului pozitiv de competenta judecata se suspenda", exceptie facand masurile si actele ce reclama urgenta.

Instanta ierarhic superioara comuna hotaraste asupra conflictului de competenta cu citarea partilor, printr-o hotarare de stabilire a competentei.

Potrivit art.45 C.pr.pen alin.6 "Conflictul de competenta intre doi sau mai multi procurori se rezolva de catre procurorul superior comun acestora. Cand conflictul se iveste intre doua sau mai multe organe de cercetare penala, competenta se stabileste de catre procurorul care exercita supravegherea activitatii de cercetare penala a acestor organe"

Probele si mijloacele de proba :

Notiunea de proba :

In orice domeniu de activitate umana adevarul trebuie descoperit si dovedit sub toate aspectele sale.

Potrivit principiului aflarii adevarului in procesul penal, nu numai activitatea de cunoastere a adevarului, in sens larg, de catre organele competente, dar este si nevoie de dovezi date pentru a stabili existenta faptei si a vinovatiei inculpatului in vederea tragerii la raspundere penala.

In procesul penal, probele sunt definite ca fiind elemente de fapt cu relevanta informativa asupra tuturor laturilor cauzei penale.

Art.62 C.pr.pen. "Lamurirea cauzei prin probe - In vederea aflarii adevarului, organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe baza de probe."

Art. 63. - (1) Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei.

In vorbirea curenta prin probe se intelege in sens larg acele mijloace care includ atat proba propriu-zisa cat si mijloacele de proba. Cele doua notiuni nu pot fi confundate. Probele ca elemente de fapt au rolul de a afla adevarul in procesul penal,iar mijloacele de proba sunt acele cai legale prin care se constata existenta probelor.

In procesul penal roman a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor, ele neavand mai dinainte o valoare stabilita.

Apreciarea probelor este facuta de catre organul de urmarire penala si de catre instanta de judecata ca urmare a examinarii tuturor probelor administrate in vederea aflarii adevarului.

Clasificarea probelor :

1.dupa natura lor :

- probe in sprijinul invinuirii

- probe in sprijinul apararii

2.dupa izvorul lor :

- probe imediate - obtinute din sursa lor originala (de ex : declaratiile unui martor ocular, continutul unui proces verbal de examinare a corpurilor delicte)

- probe mediate - provin dintr-o alta sursa (de ex : declaratia unui martor care a relatat ce i-a povestit un martor ocular)

3.dupa legatura lor cu obiectul probatiunii

- probe directe (de ex : prinderea infractorului in flagrant delict)

- probe indirecte (de ex : gasirea unui obiect asupra unei persoane, pete de sange pe o haina a unei persoane)

Obiectul probatiunii :

Este alcatuit din totalitatea faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite in scopul solutionarii unei cauze penale. Obiectul probatiunii cuprinde numai faptele si imprejurarile de fapt. Normele juridice nu trebuie dovedite deoarece se prezuma ca ele sunt cunoscute.

Faptele si imprejurarile de fapt difera de la o cauza la alta, in functie de particularitatile infractiunii.

Un loc important il constituie faptele principale si faptele probatorii.

Faptele principale sunt probe directe (ex : actiunea prin care au fost sustrase bunurile, actiunea prin care a fost suprimata viata victimei ).

Faptele probatorii sunt probele indirecte (ex : relatiile de dusmanie dintre victima si inculpat, obiectele si petele de sange. Fapte probatorii mai sunt si indiciile.

Faptele similare, auxiliare si negative :

Faptele similare sunt acelea care se aseamana cu faptele principale fara sa se afle intr-o legatura de cauzalitate. Sunt fapte similare : modalitatea de a comite o infractiune printr-un anumit mod si care se aseamana cu faptele principale si care in final conduce la identificarea faptuirorului.

Faptele auxiliare sunt acelea care pot furniza anumite informatii privind solutionarea unei cauze. De ex : afirmatia unui martor cu privire la necesitatea ascultarii unui alt martor sau un martor care a mai fost ascultat si a carui declaratie este pusa sub semnul intrebarii.

Faptele negative nu intra in obiectul probatiunii deoarece nu se pot proba. De ex : o persoana nu poate dovedi ca nu a fost niciodata la Braila sau la Tulcea. Faptele negative pot fi probate prin fapte pozitive daca sunt determinate la o persoana - de ex : se poate dovedi ca o persoana a fost intr-o zi la o anumita ora in Braila).

Nu intra in obiectul probatiunii faptele si imprejurarile care nu sunt in conceptia noastra posibile. De ex : nu se poate proba ca moartea unei persoane a survenit ca urmare a unor farmece.

Faptele si imprejurarile care nu trebuie dovedite :

a)prezumtiile legale absolute ( de ex : art.99 alin.1 si art.113 alin.1 din noul Cod Penal "minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal" ; "minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal ")

b)fapetele evidente si faptele notorii nu trebuie dovedite. Faptele evidente sunt cunostintele despre bine dobandite din experienta vietii (nu trebuie dovedit ca apa ingheata la 0 grade Celsius). Faptele notorii sunt cele cunoscute de toata lumea. Notorietatea poate fi generala sau locala.

c)faptele necontestate sunt imprejurarile pe care partile de comun acord le accepta.

Pertinenta, concludenta si utilitatea probelor :

Probele sunt pertinente daca au legatura cu solutionarea cauzelor penale, cu faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite intr-o anumita cauza. Probele pertinente conduc intotdeauna la aflarea adevarului. De ex : declaratia unui martor in care arata modul in care inculpatul a lovit victima.

Probele sunt concludente daca ele sunt esentiale in cauza contribuind hotarator la solutionarea procedurii penale. De ex : declaratia unui martor in care el arata modul in care inculpatul a talharit victima.

Probele concludente sunt pertinente insa nu orice proba pertinenta este si concludenta. De ex : relatiile de dusmanie dintre inculpat si victima constituie o proba pertinenta dar nu si concludenta, pentru ca nu aduce informatii esentiale si edificatoare pentru rezolvarea cauzei.

Probele sunt utile in masura in care fiind concludente se impune administrarea lor in cauza penala. O proba este utila daca este de natura a conduce la clarificarea anumitor fapte sau imprejurari care nu au fost dovedite prin alte probe.

Toate probele sunt utile si concludente, insa nu orice proba concludenta este si utila. De ex : daca intr-o cauza sunt ascultati mai multi martori oculari, instanta de judecata dupa audierea unora dintre ei, poate respinge ca inutila proba de a mai fi ascultati si alti martori.

Admiterea sau respingerea cererii de probe se face de catre instanta de judecata motivat.

Potrivit art.68 alin.1 C.pr.pen "Este oprit a se intrebuinta violente, amenintari ori alte mijloace de constrangere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe." "De asemenea, este oprit a determina o persoana sa savarseasca sau sa continue savarsirea unei fapte penale, in scopul obtinerii unei probe."

Sarcina probatiunii : (art.65, alin.1)

Sarcina probatiunii este acea obligatie procesuala ce revine organelor de urmarire penala si instantelor de judecata, de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii.

Sarcina probatiunii reprezinta o obligatie de serviciu a subiectilor oficiali, intrucat potrivit art.62, art.202 alin.1, art.287 C.pr.pen, organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa stranga probele necesare pentru aflarea adevarului. Aceasta obligatie nu trebuie confundata cu propunerea de probe.

In realizarea acestei obligatii organele judiciare au dreptul de a administra orice proba pe care o considera pertinenta, concludenta si utila in vederea aflarii adevarului.

Art.65 alin.2 prevede : "orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze organelor de urmarire penala sau instantei de judecata ". "Atunci cand exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie".

Aprecierea probelor :

Este unul din cele mai importante probe ale procesului penal pentru ca intregul volum de munca se concentreaza in solutia pronuntata. In aceasta operatiune de evaluare si estimare a realitatii exprimata prin probele administrate, organele de urmarire penala si instanta de judecata isi formeaza convingerea ca urmare a unui proces psihic in care elementele obiective ( probele) dau nastere unui sentiment de certitudine in legatura cu existenta sau inexistenta unei infractiuni cat si a vinovatiei inculpatului.

Potrivit art.63 alin.2, astfel cum a fost reprodus prin legea nr.218/2003 astfel "Probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata in urma examinarii tuturor probelor administrate, in scopul aflarii adevarului."

Mijloacele de proba :

Din prevederile art.63 si art.64 alin.1 rezulta ca mijloacele de proba sunt acele mijloace sau procedee prin care se constata elementele de fapt care pot servi ca proba. Ele sunt prevazute in art.64 alin.1 "Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declaratiile invinuitului sau ale inculpatului, declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile, inregistrarile audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele".

a)Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului :

Pot servi la aflarea devarului numai in masura in care sunt coroborate cu alte fapte sau imprejurari care rezulta din ansamblul probelor dedus cauzei judecatii.

Atat organele de urmarire penala cat si instanta de judecata au obligatia de a-l asculta pe inculpat in cele mai importante momente ale procesului penal.

In faza de urmarire penala invinuitul sau inculpatul este ascultat la inceputul urmaririi penale (art.70 alin.2 si 3) cat si la sfarsitul urmaririi penale (art.237). Inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii prevedntive, in cazul continuarii cercetarii, dupa punerea in miscare a actiunii penale ( art.237 alin.4) cat si cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala (art.250).

In cursul judecatii inculpatul este ascultat ori de cate ori este necesar (art.323-324).

In timpul urmaririi penale, organul care instrumenteaza cauza nu-l va asculta pe inculpat atunci cand acesta se sustrage de la cercetare, este disparut sau nu locuieste in tara (art.137 indice 1).

In faza judecatii inculpatul mai este ascultat atunci cand in probele administrate rezulta unele contradictii si este necesara lamurirea acestora.

Incalcarea dispozitiilor cu privire la ascultarea inculpatului sunt sanmctionate cu nulitatea absolta.