Amortizarea imobilizarilor

Amortizarea imobilizarilor

Definirea amortizarii imobilizarilor

Amortizarea este alocarea sistematica la cheltuieli a valorii amortizabile a unui active pe intreaga sa durata de viata utila.

Aplicarea acestui principiu presupune:

- cunoasterea valorii amortizabile a fiecarui active ;

- determinarea duratei de viata utila a activului ;

- alocarea in mod sistematic a valorii amortizabile asupra duratei de viata utila a activului ;

Pe masura ce avantajele economice ale unui active sunt consummate de catre intreprindere,valoarea contabila a activului se reduce pentru a reflecta consumul sau,de regula prin inregistrarea unei cheltuieli cu amortizarea.

Avantajele economice relative la o imobilizare corporala sau necorporala sunt consumate de intreprindere in principal prin utilizarea activului.

Cu toate acestea,si alti factori,cum sunt uzura morala si uzura fizica aparute chiar si cand activul nu este utilizat,participa la diminuarea avantajelor economice pe care acest activ le-ar fi putut aduce intreprinderii.

Cheltuiala privind amortizarile fiecarui exercitiu trebuie sa afecteze contul de profit si pierdere,exceptand situatia in care ea este incorporabila in valoarea contabila a unui alt activ.

Amortizarea economica sau contabila este determinate in urma estimarilor si calculelor rezultate din deciziile conducerii intreprinderii.Ea afecteaza elementele de imobilizari ale activului bilantier,in timp ce cheltuiala corespondenta afecteaza contul de profit si pierdere.

Ea nu se confunda cu amortizarea fiscala,care se determina in urma aplicarii legii amortizarii si a normelor metodologice aferente acesteia.

Amortizarea fiscala nu afecteaza performanta intreprinderii,cid oar masa impozabila,implicit calculul impozitului pe profit.

Diferentele in timp intre amortizarea contabila si cea fiscala vor genera diferente temporare impozabile sau deductibile,aspecte care vor fi studiate prin prezentarea politicilor de contabilizare a impozitului pe profit.

Durata de amortizare a imobilizarilor

Durata de viata utila reprezinta:

a) perioada pe parcursul careia se estimeaza ca intreprinderea va utiliza activul supus amortizarii;

b) numarul unitatilor produse sau a unor unitati similare ce se estimeaza ca vor fi obtinute de intreprindere prin folosirea activului respectiv.

Intr-adevar,amortizarea nu are la baza,in mod obligatoriu,anii de utilizare.

Ea poate sa fie bazata,de asemenea,pe date fizice ( numarul de piese produse,numarul de kilometri de parcurs ).

Aceasta posibilitate este recomandata in special activelorcare se depreciaza mai mult prin utilizarea lor decat prin invechirea lor sau pentru care ritmul de utilizare este neregulat.

Exemplu : Pentru a realiza un contract ce vizeaza furnizarea a 270.000 de piese in 3 ani,o intreprindere a pus la punct un echipament special al carui cost de productie este de 18.000 lei.In acord cu clientul,scadentarul livrarilor de piese a fost fixat dupa cum urmeaza:

in primul an: 54.000 de piese:

in al doilea an: 81.000 de piese:

in al treilea an: 135.000 de piese.

Masina este scoasa din functiune la sfarsitul perioadei de derulare a contractului.Daca se aplica metoda liniara sau degresiva pe 3 ani,metodele in cauza nu conduc la un ritm real de depreciere.Ca atare,este preferabil ca amortizarea sa se bazeze pe cantitatile produse,adica:

in primul an: 18.000 x 54.000/270.000 = 3.600 lei;

in al doilea an: 18.000 x 81.000/270.000 = 5.400 lei;

in al treilea an: 18.000 x 135.000/270.000 = 9.000 lei.

Amortizarea unei imobilizari trebuie sa inceapa atunci cand aceasta este disponibila pentru utilizare si sa se continue pana la momentul derecunoasterii,chiar daca,pe parcurs,activul este neutilizat.

Estimarea duratei de viata utila a unui element al imobilizarilor corporale este o problema de rationament profesional bazat pe experienta intreprinderii cu acte active similare.

Politica de management privind activele,practicata de conducerea intreprinderii,poate conduce la cedarea activului dupa un anumit timp sau dupa consumarea unei anumite proportii din beneficiile aferente activului; prin urmare,durata de viata utila a unui activ poate fi mai scurta decat durata de viata economica a acestuia.

La determinarea duratei de viata utila a unui active trebuie luati in considerare toti factorii de mai jos:

nivelul de utilizare estimat de catre intreprindere; estimarea se face pe baza capacitatii sau a productiei fizice estimate a activului;

uzura fizica estimata,care depinde de conditiile de exploatare,cum ar fi numarul de schimburi in care se utilizeaza programul de reparatii si intretinere practicat de intreprindere,modul de intretinere si conservare a activului in perioada cand nu este utilizat;

uzura morala aparuta,ca urmare a schimbarilor sau imbunatatirilor aduse procesului de productie sau datorita schimbarilor in structura cererii pe piata pentru bunurile si serviciile furnizate,la care participa activul respectiv;

limitele juridice privind posibilitatea folosirii activului,cum ar fi expirarea termenelor din contractile de leasing.

stabilirea duratei de viata a unei imobilizari corporale constituie apanajul fiecarei conduceri de intreprinderi,astfel ca atat durata de viata utila ( Du) cat si durata de viata economica ( De) sunt instrumente ale managementului fiecarei intreprinderi sin u pot fi confundate cu durata de viata stabilita prin legislatia fiscala ( Df) ;

durata de viata utila care sta la baza calculului amortizarii poate sa difere de durata de viata economica a imobilizarii respective;

imobilizarile corporale care au o durata de viata nelimitata nu sunt supuse amortizarii.

In Standard este prevazut la nivel de principiu ca durata de viata utila a unui element al imobilizarilor corporale trebuie revizuita periodic si daca estimarile sunt semnificativ diferite de cele efectuate anterior,atunci cheltuiala cu amortizarea corespunzatoare perioadei curente si perioadelor viitoare trebuie ajustata.

Pe parcursul duratei de viata a unui active se poate face constatarea ca durata de viata utila estimate este neadecvata; ea poate fi prelungita,ca urmare a efectuarii unor cheltuieli ulterioare privind activul,ce imbunatatesc parametrii de functionare fata de cei estimate initial,sau poate fi diminuata,ca urmare a schimbarilor tehnologice sau a schimbarilor in structura pietei

In aceste cazuri,durata de viata utila si,prin urmare,si rata de amortizare sunt modificate pentru perioada curenta si pentru perioadele viitoare.

De asemenea,politica de reparatii si intretinere practicata de intreprindere poate afecta durata de viata utila a unui active.

Politici ale managementului pot duce la prelungirea duratei de viata utila sau la cresterea valorii reziduale a activului,nivelul amortismentelor fiind modificate corespunzator.

Durata de viata utila a unui active poate fi mai scurta decat viata sa economica.Estimarea duratei de utilitate a unei imobilizari corporale sau necorporale este o problema de judecata profesionala,bazata pe experienta intreprinderii.

Potrivit IAS 38,pentru determinarea duratei de utilitate a unei imobilizari necorporale,trebuie sa se ia in considerare o serie de factori precum:

utilizarea asteptata a activului;

posibilitatea ca echipa de conducere sa gestioneze sau nu eficient acest activ;

ciclul de viata al activului si informatii despre active similare;

modificarile cererii pentru produsele sau serviciile obtinute cu ajutorul activului necorporal;

perioada de control asupra activului si limitele legale de utilizare;

dependenta de alte active ale intreprinderii ( de exemplu,un sistem informatic de operare a unei linii tehnologice de fabricatie este dependent si de evolutia utilizarii respectivei linii ).

Ca urmare a progresului tehnologic,informatic,durata de viata utila a imobilizarilor

necorporale este,in general,scurta.

Ca regula generala,cu cat durata de utilitate a unei imobilizari necorporale este mai mare,cu atat estimarea acesteia este considerata mai putin fiabila.

Exemplu: Imobilizarile necorporale cu o durata de utilitate ce poate depasi 20 de ani sunt concesionarea unei autostrazi,dreptul de a genera energie hidroelectrica,concesionarea unor terenuri petrolifere.

Metode de amortizare aplicabile

Am vazut ca amortizarea se determina prin alocarea sistematica a valorii amortizabile asupra duratei de viata utila a imobilizarii corporale.

Exista diferite metode care sa asigure alocarea sistematica a valorii amortizabile asupra duratei de viata utila a activului.

Standardul reglementeaza la nivel de principiu ca:

metoda de amortizare folosita trebuie sa reflecte modul in care beneficiile economice aduse de aceste active sunt consummate de intreprindere;

valoarea amortizarii corespunzatoare fiecarei perioade trebuie recunoscuta ca o cheltuiala,cu exceptia cazului cand ea este inclusa in valoarea contabila a unui alt activ.

Pe masura ce beneficiile economice aferente unui active sunt consummate de catre intreprindere,valoarea contabila a activului se reduce pentru a reflecta consumul sau,de regula prin inregistrarea unei cheltuieli cu amortizarea.

O cheltuiala cu amortizarea este efectuata chiar daca valoarea activului depaseste valoarea sa contabila.

Aspecte cu caracter practic:

amortizarea reprezinta expresia beneficiilor economice consummate de intreprindere;

reducerea beneficiilor economice ale activului prin consumarea acestora de catre intreprindere are ca rezultat reducerea valorii contabile a activului respective;

inregistrarea consumului de beneficii economice de catre intreprindere se realizeaza prin inregistrarea unei cheltuieli cu amortizarea;

chiar daca valoarea activului depaseste valoarea sa contabila,se inregistreaza o cheltuiala cu amortizarea;

diminuarea beneficiilor economice ale activului prin consumul de catre intreprindere a acestora se realizeaza prin utilizarea normala a activului.

Printre metodele de amortizare ce pot fi utilizate pentru a aloca in mod systematic valoarea amortizabila a unui activ de-a lungul duratei sale de viata utila mentionam:

metoda liniara: duce la o cheltuiala constant ape toata durata de viata utila a activului;

metoda degresiva: are ca rezultat o cheltuiala descrescatoare cu amortizarea pe parcursul duratei de viata utila a activului;

metoda accelerate: are ca rezultat o cheltuiala bazata pe utilizarea sau productia estimate a activului pe parcursul duratei sale de viata utila.

O intreprindere poate utiliza metoda liniara,metode degresive sau alte metode daca acestea sunt justificate.Metoda aleasa va fi aplicata in acelasi mod de la un exercitiu la altul,exceptand situatia in care ar aparea o schimbare in ritmul asteptat al avantajelor economice referitoare la activul in cauza.

Alegerea metodei de amortizare se facein functie de modul in care se estimeaza ca activul va adduce beneficii economice.

O data aleasa metoda,aceasta se aplica cu consecventa de la o perioada la alta,cu exceptia cazului in care intervine o schimbare in modelul estimate al beneficiilor economice generate de activ.

Amortizarea aferenta unei perioade este in mod normal recunoscuta drept cheltuiala.

Atunci insa cand beneficiile economice aduse de un active sunt consummate de intreprindere in procesul de obtinere a altor active,cheltuiala cu amortizarea este inclusa in valoarea contabila a acelui activ.

Amortizarea liniara :

Inceputul amortizarii: data introducerii in serviciu sau punerii in functiune a imobilizarii corporale.

Baza de amortizare: costul sau o alta valoare de intrare in patrimoniu.

Rata de amortizare: se calculeaza la nivelul marimii 1/n in care n este durata de viata utila ( in ani ).

Prima anuitate: este redusa prorate temporis calculate in numar de luni.

Amortizarea degresiva :

Inceputul amortizarii: data de achizitie a activului.

Rata de amortizare: rata liniara multiplicata cu un coeficient.

Baza de amortizare: valoarea contabila la inceputul perioadei.

Prima anuitate: redusa prorate temporis in numar de luni,luna de achizitie fiind considerata luna intreaga.

La sfarsitul tabloului de amortizare: amortizare liniara pentru a ajunge la o valoare reziduala nula.

Studiu de caz

O intreprindere detine un echipament tehnologic,achizitionat la 1 ianuarie N,iar costul de achizitie este de 60.000 lei.Conducerea estimeaza durata de utilitate la 5 ani,iar valoarea reziduala la 10.000 lei.

Sa calculam amortizarea anuala daca intreprinderea utilizeaza:

Cazul 1: metoda liniara;

Cazul 2: metoda degresiva cu cota fixa si baza de amortizare variabila;

Cazul 3: metoda degresiva cu cota variabila si baza fixa de amortizare.

Cazul 1: metoda liniara

Aceasta metoda presupune ca activul se depreciaza uniform in timp.Astfel,in fiecare an amortizarea va fi de ( 60.000 - 10.000 )/5 ani = 10.000 lei/an .

Inregistrarea amortizarii in anul N:

+Ch +(-A)

6811 = 2813 10.000

Cheltuieli de exploatare    Amortizarea instalatiilor,

privind amortizarea mijloacelor de transport,

imobilizarilor animalelor si plantatiilor

Cazul 2: metoda degresiva cu cota fixa si baza de amortizare variabila

O asemenea metoda este permisa si de normele romanesti.Ea presupune calculul unei cote de amortizare degresiva prin multiplicarea cotei de amortizare liniara cu un coefficient de degresie estimate de conducerea intreprinderii.

In cazul tarii noastre,coeficientii de degresie sunt stability prin legea amortizarii in functie de durata de viata a activului ( 1,5 daca durata este cuprinsa intre 2 si 5 ani,2 daca durata este cuprinsa intre 6 si 10 ani si 2,5 daca durata este mai mare de 10 ani ).

Sa presupunem ca echipa de conducere a intreprinderii stabileste coeficientul de degresie de 2.

Cota de amortizare liniara = 100/5 = 20%

Cota de amortizare degresiva = 20% x 2 = 40%.

Amortizarea anuala se determina prin aplicarea cotei de amortizare degresiva la valoarea ramasa a activului ( aceasta se diminueaza de la un an la altul ).

Tablou de calcul al amortizarii

Se observa ca,in anul N+2,amortizarea degresiva devine inferioara amortizarii liniare.

Din anul urmator se revine la metoda liniara prin impartirea valorii ramase la numarul de ani ramasi

Inregistrarea amortizarii in anul N:

+Ch +(-A)

6811 = 2813 30.000

Cheltuieli de exploatare Amortizarea instalatiilor,

privind amortizarea  mijloacelor de transport,

imobilizarilor    animalelor si plantatiilor

Cazul 3:metoda degresiva cu cota variabila si baza fixa de amortizare

Aceasta metoda este cunoscuta sub denumirea SOFTY ( metoda sumei anilor de utilizare ).

Valoarea amortizabila este constanta si este data de costul activului diminuat eventual cu valoarea reziduala.Cota de amortizare este degresiva si se determina pe baza ordinii descrescatoare a anilor de utilizare.

Tablou de calcul al amortizarii

Inregistrarea amortizarii in anul N:

+Ch +(-A)

6811 = 2813 16.666,66

Cheltuieli de exploatare Amortizarea instalatiilor,

privind amortizarea mijloacelor de transport,

imobilizarilor  animalelor si plantatiilor

Stocuri

Stocurile sunt active circulante achizitionate sau produse pentru consum propriu sau in scopul comercializarii.

Stocurile sunt active:

a) detinute pentru a fi vandute pe parcursul desfasurarii normale a activitatii;

b) in curs de productie in vederea unei vanzari in aceleasi conditii ca mai sus;sau

c) sub forma de materii prime,materiale si alte consumabile ce urmeaza a afi folosite in procesul de productie sau pentru prestarea de servicii.

Stocurile se pot clasifica dupa mai multe criterii:

a) dupa forma fizica si destinatie:

marfuri;

materii prime;

materiale de natura obiectelor de inventar;

materiale consumabile;

produse finite;

produse semifabricate;

produse reziduale;

animale si pasari;

ambalaje;

productia in curs de executie.

b) dupa sursa de provenienta:

stocuri cumparate;

stocuri fabricate.

c) dupa apartenenta la patrimoniu:

stocuri care fac parte din patrimoniu;

stocuri care nu fac parte din patrimoniu.

d) dupa gradul de individualizare si modul de gestionare:

stocuri identificabile;

fungibile sau interschimbabile.

Stocurile reprezinta o resursa controlata de o intreprindere,ca rezultat al unor evenimente   

trecute si de la care se asteapta sa genereze beneficii economice viitoare intreprinderii.

Stocurile trebuie recunoscute atunci cand:

eprezinta o resursa controlata sau controlabila de intreprindere si,deci,intreprinderea isi asuma riscurile si avantajele aferente detinerii stocurilor;

este probabil sa genereze beneficii economice viitoare,atat la intrare cat si la iesire pentru intreprindere;

are un cost sau o valoare care poate fi determinate in mod credibil.

Evaluarea stocurilor

Stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mica dintre cost si valoarea realizabila neta.

Pentru evaluarea stocurilor exista o serie de metode,in scopul prezentarii lor in situatiile financiare.

Majoritatea metodelor sunt bazate fie pe cost,fie pe marimea cea mai mica intre cost si valoarea pe piata.

Ambele tipuri de metode sunt agreate si recomandate de Standard.

Evaluarea stocurilor se realizeaza,de regula,la cost,aceasta fiind cea mai credibila/corecta baza de evaluare.

Cu toate acestea,aceasta valoare atribuita stocurilor poate fi,in anumite cazuri,prezentata in situatiile financiare la o valoare mai mica decat costul stocurilor,conform principiului prudentei.

Diminuarile costurilor stocurilor pot fi cauzate de deteriorari fizice,invechire sau reducere a nivelului preturilor,ceea ce genereaza valori de piata sub nivelul costurilor si apare o pierdere.

Aceasta pierdere se poate evidential prin reducerea valorii stocurilor,adica a costului,la nivelul valorii de piata.

Valoarea de piata reprezinta pretul/costul de inlocuire.

Valoarea de piata reprezinta sum ape care intreprinderea ar trebui sa o plateasca in present pentru acelasi stoc,cumparat de la furnizorii obisnuiti si in cantitatile obisnuite.

Din punct de vedere al Standardului,valoarea de piata nu este luata in considerare in evaluarea stocurilor,ci valoarea realizabila neta.

Valoarea realizabila neta este pretul de vanzare estimate c ear putea fi obtinut pe parcursul desfasurarii normale a activitatii,mai putin costurile estimate pentru finalizarea bunului si a costurilor necesare vanzarii.

Aceste estimari ale valorii realizabile nete se bazeaza pe cele mai credibile dovezi in momentul in care are loc estimarea,care este realizata,de regula,cu ocazia intocmirii situatiilor financiare.

La momentul estimarii se ia in considerare,de asemenea,scopul pentru care stocurile sunt detinute.

Orice diminuare a costurilor stocurilor se realizeaza pana la nivelul valorii realizabile nete.

Determinarea valorii realizabile nete la stocurile de natura materiala se poate realize astfel:

pe fiecare element in parte;

pe elemente similare,ce sunt de regula grupate pe elemente asemanatoare sau care au legaturi intre ele.

Exemplu:

Determinarea valorii realizabile nete pe fiecare element in parte.

A.    Calculul valorii realizabile nete pentru un element de stoc ( A )

a) Pretul de vanzare al elementului de stoc A    95.000 lei

b) Costul cu evaluarea    950 lei

c) Costul cu sortarea si pregatirea pentru vanzare 475 lei

d) Costul cu vanzarea efectiva 475 lei

Valoarea realizabila neta = [ a - ( b + c + d )] 93.100 lei

93.100 lei

Valoarea stocului prezentata in situatiile financiare este cea mai mica valoare intre cost si valoarea realizabila neta,adica suma de 93.100 lei.

B. Determinarea valorii la care stocurile,formate din elementele individuale de stoc ( A ), ( B ) si ( C ),sunt prezentate in situatiile financiare:

a) Costul elementului de stoc A  71.000 lei

Valoarea realizabila neta 93.100 lei

Valoarea stocului recunoscut

in situatiile financiare 71.000 lei

b) Costul elementului de stoc B   91.000 lei

Valoarea realizabila neta 80.000 lei

Valoarea stocului recunoscut

in situatiile financiare 80.000 lei

c) Costul elementului de stoc C    60.000 lei

Valoarea realizabila neta 85.000 lei

Valoarea stocului recunoscut

in situatiile financiare 60.000 lei

Valoarea totala a stocurilor,prezentata in situatiile financiare,este de:

211.000 lei = 71.000/A + 80.000/B +60.000/C

Valoarea totala s-a determinat pe fiecare element de stoc luat individual,prin compararea costului stocului cu valoarea realizabila neta a acestuia si retinerea valorii celei mai mici dintre cost si valoarea realizabila neta,determinate pe fiecare element luat individual.

B.    Determinarea valorii la care stocurile,formate din elementele grupate pe categorii de stoc,sunt prezentate in situatiile financiare:

Echilibrul Financiar

Echilibrul financiar al intreprinderii se apreciaza in cea mai mare parte utilizand datele din bilantul intreprinderii care, spre deosebire de bilantul contabil opereaza cu o concentrare a anumitor conturi.

Prezentarea conturilor de activ si pasiv se face dupa criteriul omogenitatii.
Criteriile de baza utilizate in elaborarea bilantului financiar sunt:
- lichiditatea;

- exigibilitate.

In ceea ce priveste activul bilantului este necesar ca toate elementele inscrise la acest capitol sa reprezinte o valoare reala a activului, procedandu-se la eliminarea nonvalorilor.

In cazul activelor se cuprind imobilizarile necorporale, imobilizarile corporale, imobilizarile financiare, stocurile, creantele de exploatare valorile mobiliare de plasament si disponibilitatile, primele pentru rambursarea obligatiunilor, regularizarile.

In ceea ce priveste pasivul bilantului, analiza financiara se efectueaza asupra unui bilant la care s-a realizat repartizarea veniturilor.

In pasiv intra: capitalurile proprii, datoriile pe termen mediu si lung, provizioanele pentru riscuri si accidente.

Analiza financiara trebuie sa aprecieze daca gradul lichiditatii activelor intreprinderii este suficient de ridicat pentru a-i permite acesteia sa faca fata in orice moment angajamentelor pe care si le-a asumat, respectiv pentru a-i asigura solvabilitatea.

Echilibrul financiar este apreciat prin confruntarea gradului de lichiditate a activelor cu gradului de exigibilitate a elementelor pasivului.

Pentru realizarea acestei analize pot fi utilizate ca instrumente: fondul de rulment si indicatorii de structura.

Fondul de rulment reprezinta marja de securitate ce masoara echilibrul financiar si se poate aprecia fie ca diferenta intre capitalurile permanente si activul imobilizat, fie ca diferenta intre activul circulant si datoriile pe termen scurt. Fondul de rulment poate avea valori pozitive sau negative.

In ceea ce priveste situatia trezoreriei, aceasta reprezinta diferenta intre nivelul totalurilor valorilor din casa si a nivelului contributiilor bancare curente si a soldurilor creditoare ale bancii.

Situatia trezoreriei mai poate fi determinata si ca o diferenta intre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment.

Dificultatile trezoreriei survin frecvent in cazul in care trezoreria inregistreaza o crestere a activitatii marindu-si vanzarile si sporind nevoia de fond de rulment.

Atragerea unor resurse de lunga durata intr-o asemenea situatie nu se poate realiza imediat.

Cresterea fondului de rulment devine o restrictie pentru dezvoltarea intreprinderi, pentru ca o finantare la nivel inalt si pe termen lung urmeaza unei dezvoltari a intreprinderii.

Utilizarea fondului de rulment a fost si este contestata.

Multe intreprinderi folosesc din ce in ce mai mult un credit pe termen scurt ce se reinnoieste continuu si capata caracter permanent.

In aceasta situatie fondul de rulment devine o marja de securitate inutila, iar in perioadele dificile de activitate ale intreprinderii sau ale bancii un asemenea credit poate sa nu mai fie reinnoit creandu-se disfunctionalitati intreprinderii.

Fondul de rulment ( FR )

Fondul de rulment reprezinta marja de siguranta a intreprinderii, impusa de diferentele dintre sumele de incasat si sumele de platit, precum si de decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante in lichiditati si durata medie in care datoriile pe termen scurt devin exigibile.

Existenta unui fond de rulment suficient de mare, mai ales in cazul firmelor cu activitate de productie, este determinata de faptul ca, in cazul datoriilor pe termen scurt probabilitatea de plata a acestora este de 100%, in timp ce pentru activele circulante probabilitatea de transformare in disponibilitati nu este intotdeauna de 100%, ca urmare a existentei unor stocuri fara miscare sau cu miscare lenta, precum si a unor creante incerte.

Fondul de rulment poate fi analizat pe baza bilantului patrimonial si a bilantului

functional.

Fondul de rulment patrimonial se poate determina in doua moduri:

a) FR = Capital permanent - Active imobilizate

Fondul de rulment este partea din capitalul permanent folosita pentru finantarea activelor circulante.

Fondul de rulment patrimonial poate fi descompus in: fond de rulment propriu (FRp)

si fond de rulment imprumutat (FRi).

FRp = Capitaluri proprii - Active imobilizate

FRi = Datorii pe termen mediu si lung

b) FR = Active circulante - Datorii pe termen scurt

In acest caz, notiunea de fond de rulment rezulta prin punerea in corespondenta a lichiditatii activelor circulante cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt. Fondul de rulment permite aprecierea pe termen scurt a riscului de incapacitate de plata.

Pentru realizarea echilibrului financiar la nivelul intreprinderii, trebuie sa se respecte principiul paritatii maturitatilor potrivit caruia alocarile permanente (imobilizari) trebuiesc finantate pe seama surselor permanente (capitalurile proprii si imprumuturile pe termen lung) datorita rotatiei mai lente a acestora; alocarile ciclice (activele circulante) se finanteaza pe seama surselor temporare (datorii pe termen scurt).

Cu cat sursele permanente sunt mai mari decat necesitatile permanente de alocare a fondurilor banesti, cu atat intreprinderea dispune de o marja de securitate, care o pune la adapost de evenimente neprevazute.

Acest surplus de resurse permanente, degajat de ciclul de finantare al investitiilor, poate fi rulat pentru reannoirea stocurilor si creantelor.

Aceasta utilizare potentiala a marcat si denumirea lui, si anume aceea de fond de rulment.

El este expresia echilibrului financiar pe termen lung si a contributiei acestuia la realizarea echilibrului finantarii pe termen scurt.

FOND DE RULMENT = SURSE PERMANENTE - ALOCARI PERMANENTE

Fond de rulment = ( Capitaluri proprii + Datorii financiare ) - Imobilizari nete de amortizare

FR 97 = (7999076+0) - 8044206 = -45129

FR 98 = (80297515 + 0) - 83994763 = - 3697249

FR 99 = (925555452 +0) - 97294903 = -4739451

FR 00 = (112237841 + 1205939) - 116078789 = -2635009

VARIATIA FR 98/97 = -3697249 - (-45129) = -3652119

VARIATIA FR 99/98 = -4739451 - (-3697249) = - 1042203

VARIATIA FR 00/99 = -2635009 - (-4739451) = 2104442

Marimea negativa a fondului de rulment reflecta absorbirea unei parti din resursele temporare pentru finantarea unor necesitati permanente, contrar principiului de gestiune financiara : la necesitati permanente se aloca surse permanente, astfel alocarile pe termen lung sunt finantate prin resurse pe termen scurt.

Aceasta situatie ar putea fi mai putin nefavorabila daca firma ar duce o politica de investitii - o orientare spre dezvoltare - accentuata. In orice caz fondul de rulment negativ are implicatii serioase asupra trezoreriei si a capacitatii ei de plata.

In anul 2000 se observa o tendinta de remediere a acestui dezechilibru pe termen lung, fondul de rulment, desi in continuare negativ este la jumatate fata de valoarea anului precedent, firma gestionand mai bine resursele atrase de la actionari sau creditori.

Nevoia de fond de rulment ( NFR )

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezinta diferenta dintre nevoile temporare si sursele temporare, respectiv suma necesara finantarii decalajelor, care se produc in timp, intre fluxurile reale si fluxurile de trezorerie determinate, in principal, de activitatea de

exploatare.

Obligatiile pe termen scurt de natura celor fata de furnizori, salariati, bugetul de stat etc.,

pana in momentul platii lor reprezinta o sursa atrasa de finantare a activelor circulante.

Accelerarea vitezei de rotatie a necesarului de fond de rulment din exploatare este un aspect pozitiv si influenteaza disponibilitatile firmei.

Marimea necesarului de fond de rulment din exploatare este influentata de: natura activitatii, durata ciclului de fabricatie, viteza de rotatie a stocurilor si creantelor, nivelul de

activitate etc.

Necesarul de fond de rulment reflecta, in esenta, activele circulante de natura stocurilor si creantelor nefinantate pe seama obligatiilor pe termen scurt (surselor atrase).

Este expresia echilibrului financiar pe termen scurt, a echilibrului dintre necesarul si resursele de capitaluri circulante (ale exploatarii ).

NFR = ALOCARI CICLICE - SURSE CICLICE

NFR = ( STOCURI + CREANTE ) - DATORII DE EXPLOATARE

NFR97 = (753777 + 885917) - 3306584 = - 1666890

NFR98 = (494092 + 829320) - 6531815 = -5208403

NFR99 = (273839 + 717386) - 10532362 = - 9541137

NFR00 = (545942 + 614770) - 9634206 = - 8473494

VARIATIA NFR98/97 = -5208403- (- 1666890) = - 3541512

VARIATIA NFR 99/98 = - 9541137- (-5208403) = - 4332734

VARIATIA NFR 00/99 = - 8473494- (- 9541137) = 1067643

NFR este de asemenea negativ. Exista un surplus de resurse temporare, aceasta stare este acceptata doar daca este rezultaatul accelerarii vitezei de rotatie a activelor circulante si al angajarii unor datorii cu scadente mai relaxate.

Altfel semnifica aprovizionarea defectuoasa a stocurilor.

Trezoreria neta ( TN )

Trezoreria neta (Tn) este indicatorul care exprima corelatia dintre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment, reflectand situatia financiara a firmei, atat pe termen mediu si

lung, cat si pe termen scurt.

Trezoreria neta este expresia cea mai concludenta a desfasurarii unei activitati echilibrate si eficiente.

Trezoreria neta se poate calcula pe baza bilantului functional astfel:

Tn = FRNG - NFR ,sau: Tn = Ta - Tp in care:

Ta reprezinta trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de disponibilitati si plasamente;

Tp - trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt.

Trezoreria neta pozitiva este un excedent monetar al exercitiului financiar, fiind

obtinut ca urmare a unei activitati rentabile. In cazul in care necesarul de fond de rulment

este constant, atunci trezoreria neta pozitiva este echivalentul profitului net, diminuat cu

dividendele platite in cursul aceleiasi perioade, la care se aduna amortizarea.

Trezoreria neta negativa reflecta un deficit monetar la sfarsitul anului si care a fost acoperit pe seama creditelor pe termen scurt.

In situatia in care necesarul de fond de rulment este constant, trezoreria neta negativa este efectul inregistrarii de pierderi.

Atunci cand intreprinderea realizeaza produse rentabile, dispune de piata (de aprovizionare si de desfacere), dar inregistreaza o crestere a necesarului de fond de rulment, ca urmare a dezvoltarii activitatii, constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifica o situatie economico-financiara nefavorabila, ci inregistrarea unui decalaj intre termenul mediu de transformare a stocurilor si creantelor in lichiditati si durata medie de onorare a obligatiilor pe termen scurt.

Ea releva calitatea echilibrului general al intreprinderii atat pe termen lung cat si pe termen scurt.

Trezoreria neta este pozitiva in toti acesti ani evidentiind ca exercitiile financiare s-au incheiat cu un surplus monetar, expresia concreta a profitului net din pasivul bilantier si a altor acumulari banesti.

Cresterea trezoreriei nete in 1999 fata de 1998 si respectiv in 2000 fata de 1999 reprezinta cash- flow- ul ce revine actionarilor sub forma de dividende de incasat si/sau profit de reinvestit.

ANALIZA REZULTATELOR DE GESTIUNE ALE FIRMEI

SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE

MARJA COMERCIALA = VANZARI MARFURI - COSTUL MARFII VANDUTE

PRODUCTIA EXERCITIULUI = PRODUCTIA VANDUTA

+/- PRODUCTIA STOCATA

+ VENITURI DIN PRODUCTIA DE IMOBILIZARI

Daca agregatului autofinantare ii adaugam beneficiile distribuite, obtinem capacitatea de autofinantare, numita de specialisti si cash-flow net.

Cum beneficiile distribuite si nedistribuite desemneaza in contabilitate rezultatul net, putem calcula cash-flow-ul net in urmatoarele doua maniere:

Cash-flow net = Capacitate de autofinantare = Autofinantare + Beneficii distribuite

Cash-flow net = Capacitate de autofinantare = Rezultat net + Amortizari si ajustari de valoare.

Este evidenta contributia amortizarii in procesul de autofinantare a intreprinderii, ceea ce ne indreptateste sa consideram ca valabila inca abordarea potrivit careia amortizarea reprezinta sursa de finantare privind reinnoirea activelor.

In ceea ce priveste recuperarea capitalului investit in active imobilizate destinat finantarii de noi imobilizari, de consemnat ca procesul este conditionat de cel putin urmatoarele elemente:

- intervalul de timp in care are loc recuperarea capitalului initial, prin amortizare;

- valoarea totala a recuperarilor.

Cu cat recuperarea capitalului initial investit se intinde pe o perioada indelungata de timp, incidenta unor factori precum inflatia, progresul tehnic, conduc la diminuarea crescanda a resurselor destinate finantarii imobilizarilor; in plus, daca ritmul de consum al beneficiilor se face, spre exemplu, potrivit metodei liniare pe 20 ani, valoarea totala a resurselor disponibile este cu mult depasita de conditiile reale de pe piata, si astfel intreprinderea nu va dispune de suficiente resurse pentru a-si recupera investitiile initiale.

Structura financiara a firmei

Structura financiara a firmei exprima raportul intre finantarea pe termen

scurt (prin credite de trezorerie) si finantarea pe termen lung (prin capitalul

permanent).

Aceasta structura deriva din structura capitalului dupa provenienta

resurselor.

Creditele de trezorerie reprezinta creditul bancar pe care il poate mobiliza

o firma.

Aceste surse de finantare sunt mai suple, intrucat se pot ajusta mai usor la

nevoile temporare ale firmei.

In general ele sunt mai ieftine decat creditele pe termen lung, datorita riscului mai mic presupus de intervalul mult mai redus pentru care se acorda.

Intre costul lor si costul capitalului propriu al firmei relatia este mai complexa.

In principiu, costul lor ar trebui sa fie mai mic, deoarece altfel actionarii

ar fi tentati sa-si retraga capitalul si sa-l foloseasca in astfel de plasamente.

Pe de alta parte, un astfel de credit solicitat in conditii de urgenta, ca o necesitate aparuta intempestiv, este in general scump.

Oricum, potrivit regulii de aur a finantelor,aceste credite reprezinta sursa financiara cea mai potrivita pentru a finanta nevoile curente.

Capitalul permanent este format din resursele ce au un astfel de caracter,

in principal capitalul propriu si creditele pe termen mediu si lung (bancare sau

obligatare):

K perm = K pr + C t m l;

K perm = capitalul permanent;

K pr = capitalul propriu;

Ctml = credite pe termen mediu si lung.

Principala destinatie a acestor surse o reprezinta activele fixe, deoarece rotatia lor este de lunga durata, adica valoarea lor se recupereaza pe termen lung, astfel incat sunt necesare, pentru finantarea lor, surse stabile, de durata.

In masura in care aceasta nevoie este acoperita, aceste surse sunt utilizate si pentru acoperirea unei parti din nevoile curente de exploatare.

Nevoile curente de exploatare sunt intalnite notional si sub denumirea de cheltuielile ciclului de exploatare sau active circulante.

Resursele financiare din care sunt ele acoperite sunt fondul de rulment si resursele de trezorerie, astfel incat cantitativ nevoile (activele circulante) sunt egale cu sursele din care sunt finantate:

AC = FR + RT;

AC = active circulante;

FR = fond de rulment;

RT = resurse de trezorerie.

Fondul de rulment reprezinta partea din resursele permanente care depaseste nevoile de finantare a imobilizarilor fixe:

FR = K perm - AF; unde: AF = imobilizari fixe sau active fixe.

Resursele de trezorerie sunt acele resurse financiare mobilizate pe termen scurt cu destinatia de a acoperi nevoile pe termen scurt, peste limita la care aceasta nevoie este acoperita din fondul de rulment.

In categoria lor se includ creditele de trezorerie, dar si alte resurse posibil de mobilizat pe termen scurt: obligatii (datorii) fata de stat, fata de propriul personal, fata de asigurarile sociale, fata de actionari, fata de alti terti.

Una din sarcinile de baza ale managerului financiar al unei firme este tocmai aceea de a asigura in cuantum si la timp sursele din care sa fie acoperite nevoile de finantare ale firmei.

Aceasta presupune decizii referitoare la resursele utilizate, la structurarea resurselor proprii si a celor permanente pe destinatii, la mobilizarea altor resurse de finantare.

Aceste decizii se intemeiaza pe analiza financiara si pe folosirea unor criterii de selectie cum sunt: costul finantarii, supletea resurselor, cuantumul si structura nevoii de finantare, natura trebuintelor, durata lor s.a.

De aici decurge cerinta de dimensionare in primul rand a capitalului social, apoi a celui propriu si apoi a celui permanent, astfel incat nevoile permanente sa fie acoperite.

Din aceasta decizie rezulta disponibilul de resurse cu caracter permanent pentru finantarea nevoilor temporare.

Aceste nevoi au un caracter oscilant pe parcursul ciclului economic, determinat de variatia lunara a volumului de activitate,dar si de alte cauze, cum sunt: nesincronizarea aprovizionarii cu desfacerea, nesincronizarea intre lichidarea unor creante si onorarea unor obligatii, aparitia unor creante noi.

Se pune astfel problema de a dimensiona partea din resursele cu caracter propriu care poate fi afectata unor astfel de nevoi (respectiv fondul de rulment).

Teoretic, exista trei solutii:

a) un fond de rulment care sa acopere nevoile temporare la nivelul lor minim;

b) un fond de rulment care sa acopere nevoile temporare la nivelul lor maxim;

c) un fond de rulment care sa acopere nevoile temporare la un nivel intre cele doua extreme, denumit de regula nivel mediu, fara sa insemne insa o medie statistica (aritmetica, geometrica sau armonica, simpla sau ponderata, generala, selectiva sau calificata etc.).

Prima solutie vadeste o politica financiara de risc datorita posibilitatii mari de aparitie a "golului" de resurse.

De aceea, este necesara crearea unor relatii cu institutii de creditare, care sa-i asigure firmei linii de credit avand character quasipermanent, fapt care duce la cresterea costului.

Aceasta solutie are avantajul de a necesita un capital social sau propriu mai mic, adica mai usor de constituit, ca si avantajul de a folosi o parte mai mare din resursele proprii (eventual permanente) pentru crearea infrastructurii (echipamente, utilaje, instalatii, masini, constructii etc.).

Deciziile de structura financiara au la baza doua reguli esentiale:

- acoperirea, in primul rand, a nevoilor permanent;

- asigurarea, apoi, a resurselor pentru nevoi temporare.

A doua solutie vadeste o politica financiara prudenta, in care "golul" de resurse este putin probabil.

Firma dispune in mod quasipermanent de lichiditati, pentru care trebuie sa dezvolte abilitati de plasament.

A treia solutie este cea intalnita in mod curent deoarece imbina avantajele celorlalte doua.

Analiza financiara a creat o serie de indicatori de apreciere a structurii financiare din care prezentam in continuare cativa.

Pentru inceput vom fixa intr-o maniera convenabila structura nevoilor si a resurselor care, in bilantul firmelor, se regasesc sub forma activului, respectiv a pasivului:

ACTIV = AF + AC

AC = S + C + L

PASIV = K perm + RT

RT = Cts + F + AO

S = solduri de materii prime, materiale, combustibili, productie in curs de fabricatie, ambalaje, produse finite, marfuri si altele asemenea;

C = clienti datori, avansuri catre furnizori si alte creante;

L = lichiditati in casa, la banca etc.;

Cts = credit bancar pe termen scurt;

F = datorii catre furnizori, avansuri de la clienti;

AO = alte obligatii de plata.

Vom pune in evidenta urmatorii indicatori ai structurii financiare:

a) Coeficientul de indatorare

Acest coeficient evidentiaza doua aspecte privind calitatea activitatii financiare a firmei: in ce masura datoriile firmei au acoperire materiala (avem in vedere ca ACTIV = PASIV); acest lucru, pe de o parte, permite firmei sa cunoasca masura in care datoriile contractate au acoperire, iar, pe de alta parte, permite creditorilor sa aprecieze masura garantarii cu bunuri a sumelor pe care ei le-au dat cu imprumut firmei; cu cat acest coeficient este mai aproape de unitate, cu atat firma este intr-o situatie financiara mai dificila; in ce grad este indatorata firma, adica ce pondere au datoriile in totalul resurselor mobilizate de firma; cu cat gradul de indatorare este mai ridicat (mai aproape de unitate), cu atat firma va obtine mai greu credite pe piata monetara sau de la furnizorii ei.

b) Coeficientul de indatorare la termen numit si coeficientul financiar.

Acest coeficient arata raportul intre sursele permanente imprumutate si proprii.

Banca poate acorda creditul pe baza a doua conditii:

contributia firmei la investitie prin resurse proprii, de obicei la nivelul a 20 - 30% din valoarea acesteia;

asigurarea ca obiectul fizic, material, al investitiei se realizeaza; banca deschide finantarea, dar elibereaza creditul treptat, pe masura ce ii sunt produse documente rivind realizarea respectivei investitii.

Coeficientul financiar arata cum este structurat capitalul permanent: cate parti este imprumutat si cate parti este propriu

c) Cota datoriei la termen in capacitatea de autofinantare

Acest indicator arata in cati ani pot fi acoperite datoriile la termen din resursele de autofinantare ale firmei.

Valorile pana la 5 - 6 ani sunt considerate normale.

Indicatorul completeaza aprecierea gradului de indatorare prin informatia referitoare la solvabilitatea firmei.

d) Cota costului creditelor de trezorerie in profitul brut

Indicatorul arata efortul firmei pentru mobilizarea de resurse temporare in raport cu rezultatul brut al activitatii ei si exprima capacitatea acesteia de a suporta costul respectivelor resurse.

Valorile pana la 0,3, sunt considerate normale.

Peste aceasta valoare, indicatorul in cauza arata ca resursele imprumutate pe termen scurt sunt prea scumpe in raport cu eficienta firmei.

Multimea deciziilor financiare, a politicilor vizand constituirea si utilizarea resurselor financiare si a operatiunilor presupuse de toate acestea definesc gestiunea financiara sau managementul financiar sau administrarea financiara a unei firme.

Principalele domenii ale gestiunii financiare sunt: strategia financiara, investitiile (sau, intr-o forma mai cuprinzatoare, plasamentele) si trezoreria.

Obiectivul gestiunii financiare il reprezinta cresterea rentabilitatii in conditii de risc asumat.

Principalele activitati presupuse de gestiunea financiara sunt:

- diagnosticul financiar, respectiv cunoasterea situatiei financiare a firmei pe baza bilanturilor contabile; este o activitate ce presupune analiza evolutiei si tendintelor rezultatelor financiare, determinarea influentei factorilor asupra acestora, dinamica si structura veniturilor si cheltuielilor, analiza surselor de finantare si caracterizarea calitatii lor, evaluarea evolutiei nevoii de finantare, lichiditatea financiara, structura financiara s.a.;

- formularea si adoptarea deciziilor financiare privind cresterea economica si a variantelor de repliere in cazul producerii unor factori de risc; sunt decizii privind in principal investitiile;

- formularea si adoptarea deciziilor financiare strategice si a variantelor aferente, referitoare in principal la constituirea in perspectiva (2 - 5 ani) a resurselor de finantare;

- formularea si adoptarea deciziilor financiare tactice, referitoare la gestiunea trezoreriei, adica a resurselor financiare pe termen scurt.