Autonomia dreptului comercial

Autonomia dreptului comercial

Asa cum rezulta din evolutia istorica a dreptului comercial, la inceputul sec. XIX au inceput sa se manifeste primele actiuni in directia recunoasterii si legiferarii drep­tului comercial ca o ramura distincta de dreptul civil. Nu a fost o miscare spontana, ci a fost determinata de interesele precise ale comertului care se cereau aparate.

Cu privire la autonomia dreptului comercial s-au manifestat doua directii doctrinare, concretizate in doua teze, astfel:

Teza unitatii dreptului privat se intemeiaza pe argumente deduse din necesi­tatea protejarii necomerciantilor carora li s-ar aplica legea comerciala desi aceasta ar fi adoptata in interesul unei categorii profesionale - comerciantii. Aceasta fara a mai vorbi de dificultatile de interpretare si de solutionare a litigiilor.

Adepte ale acestei teze, unele tari cum sunt Elvetia si Anglia nu au un drept comercial autonom, in felul acesta fiind simplificate raporturile juridice dintre per­soane.

Cei care sustin, dimpotriva, teza autonomiei dreptului comercial vin, la randul lor, cu argumente care pun accentul pe necesitatea ca raportul juridic sa fie regle­mentat unitar, motiv pentru care legea comerciala trebuie aplicata si unor raporturi dintre comercianti si necomercianti. Se face sublinierea ca numai raportul juridic este sub incidenta legii comerciale, nu si statutul juridic al necomerciantului. Rapor­turile civile si raporturile comerciale nu sunt omogene sub aspectul naturii si scopu­lui. Evolutia economico-sociala nu a dus la uniformizarea activitatilor comerciantilor si necomerciantilor, asa incat aceste activitati nu ar putea fi supuse aceleiasi regle­mentari juridice. Faptul ca unele tari au o reglementare unitara a dreptului privat (cuprinsa in Codul civil) nu este relevanta, deoarece asemenea reglementari cu­prind dispozitii care se aplica exclusiv comerciantilor (cum ar fi, de exemplu, obli­gatia de inmatriculare in registrul comertului, falimentul etc.). Absenta, in tarile res­pective, a unui Cod comercial nu inseamna deci si inexistenta unui drept comercial, ca ramura distincta de dreptul civil.

Principalul argument in favoarea tezei autonomiei dreptului comercial trebuie dedus din specificitatea activitatii comerciale. Tranzactiile comerciale care se carac­terizeaza printr-o mare frecventa si rapiditate reclama, cum este si firesc, reguli sim­ple, lipsite de formalism care sa-i asigure comerciantului o mare libertate de mis­care, promptitudine si celeritate. Comerciantul, spre deosebire de necomerciant (care incheie acte juridice destul de rar, deci dispune si de timpul necesar pentru a-si lua masurile de protectie prevazute de lege), incheie acte juridice destul de frecvent, rapiditatea tranzactiilor fiind pentru el o conditie a succesului. Deci, el tre­buie sa poata apela la acte simple, corespondenta ori chiar intelegeri verbale, iar actele juridice astfel incheiate sa poata fi dovedite cu orice mijloace de proba.

Celeritatea tranzactiilor implica si reguli adecvate atat pentru asigurarea promptitudinii si rigorii exercitarii obligatiilor asumate, cat si pentru protectia credi­torilor (cunoscut fiind ca cel mai adesea comerciantii isi desfasoara activitatea cu capital imprumutat de la banci). Acestea sunt reguli speciale care nu pot fi aplicate necomerciantilor, de exemplu: solidaritatea codebitorilor sau falimentul si multe altele.

Autonomia dreptului comercial nu inseamna nicidecum o izolare a sa in cadrul sistemului nostru de drept. Dimpotriva, dreptul comercial este integrat si se afla in corelatie cu alte ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul procesu­al civil, dreptul comertului international (ramuri de drept cu care dreptul comercial se afla in foarte stranse relatii). Dar, sunt si alte ramuri de drept cu care dreptul co­mercial se afla in corelatie: dreptul financiar, dreptul bancar, dreptul valutar, dreptul administrativ si chiar dreptul penal.

In ceea ce priveste corelatia cu dreptul civil, fiind vorba de ramuri ale dreptu­lui privat care reglementeaza raporturile juridice dintre particulari (persoane fizice sau juridice), legaturile dintre acestea aproape ca nu mai trebuie demonstrate. Diferentierea consta in aceea ca dreptul comercial se aplica numai raporturilor pa­trimoniale care decurg din savarsirea faptelor de comert sau din cele la care par­ticipa comerciantii.

Codul comercial roman defineste cu exactitate concordanta dintre dreptul civil si dreptul comercial, prevazand ca "in comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dis­pune se aplica Codul civil' (art. l C. com.). Din aceste dispozitii rezulta ca prevede­rile Codului comercial au un caracter special, fata de cele ale Codului civil (care este deci dreptul comun, in ceea ce priveste reglementarea raporturilor patrimoniale din­tre particulari).

Corelatia cu dreptul procesual civil este evidentiata prin art. 889 din Codul comercial care prevede ca exercitiul actiunilor comerciale este reglementat de Codul de procedura civila, afara de dispozitiile cuprinse in Codul comercial. Or, atat in Codul comercial, cat si in legile comerciale speciale sunt cuprinse numeroase norme de drept procesual civil menite sa asigure realizarea drepturilor subiective. Din aceasta categorie fac parte prevederile cuprinse in Cartea a IV-a privind exerciti­ul actiunilor comerciale si durata lor si altele. Ele se regasesc si in legea cambiei si biletului la ordin, precum si in legea cecului. Toate aceste norme procesuale au un caracter special, derogatoriu fata de cele din Codul de procedura civila (care repre­zinta dreptul comun in materie procesuala).

O alta corelatie relevanta este cea dintre dreptul comercial si dreptul comer­tului international, ambele reglementand raporturi patrimoniale care sunt asema­natoare sub aspectul esentei lor (adica se nasc din fapte de comert sau raporturi la care participa comerciantii). Diferentierea provine din aceea ca dreptul comercial priveste raporturile de drept intern dintre cetatenii romani, pe cand dreptul comer­tului international se refera la raporturile patrimoniale cu elemente de extraneitate, adica raporturile la care participa comercianti cetateni straini.

Unitatea de esenta a celor doua categorii de raporturi juridice este data si de faptul ca ele sunt guvernate, in parte, de aceeasi reglementare legala (Codul co­mercial roman, daca potrivit conventiei partilor, lex cause este legea romana).

Datorita elementelor de extraneitate pe care le contine, raporturile patrimoni­ale din sfera dreptului comertului international sunt guvernate si de anumite conven­tii internationale la care Romania este parte.

Rezulta ca dreptul comertului international constituie o ramura a dreptului comercial, aparand, asadar, ca prezentand un caracter special fata de dreptul com­ercial care este dreptul comun in materia raporturilor comerciale.

Comertul avand un rol social important, statul intervine pentru a asigura, pe de o parte, buna organizare si functionare a acestuia, iar, pe de alta parte, pentru a asigura protectia consumatorilor. Acest lucru se realizeaza atat pe cale legislativa (reglementand unele institutii speciale: camerele de comert si industrie; registrul co­mertului; bursele de valori si de marfuri etc.), cat si pe cale administrativa (de exem­plu, prin sanctionarea unor fapte care constituie activitati comerciale ilicite, sus­pendarea sau conditionarea eliberarii autorizatiilor si altele), context se infaptuieste corelatia dintre dreptul comercial si dreptul administrativ.

Deoarece comertul este o activitate aducatoare de profit, comerciantii sunt su­pusi actiunii legilor fiscale, asa incat intre dreptul comercial si dreptul fiscal exista raporturi de corelatie.

In sfarsit, atat Codul comercial, cat si legile comerciale speciale cuprind anu­mite norme de drept penal, prin care se asigura proteguirea unor interese generale ce ar putea fi lezate prin activitati comerciale sau fapte din acest domeniu.

Aplicarea sanctiunilor penale specifice raporturilor juridice din sfera actelor omerciale se face tinandu-se seama nu numai de prevederile legale incalcate, ci si de principiile dreptului penal.

Rezulta cu claritate din cele sus-mentionate ca dreptul comercial nu este izo­lat ci, dimpotriva, integrat si in corelatie cu celelalte ramuri ale sistemului de drept , astfel ca in momentul de fata asistam la publicizarea dreptului comercial fara sa excludem natura preponderent privata, care in final va duce la aparitia unei noi ramuri de drept , respectiv dreptul afacerilor.