Criza economica mondiala

Criza economica mondiala

Criza financiara si economica internationala din 2008 a precipitat o neincredere grava in functionalitatea institutiilor financiare ale capitalismului contemporan. Inevitabil, criza are efecte defavorabile asupra cresterii economice globale si va avea consecinte politice, strategice si sociale. Recesiunea economica generata de haosul din sistemul financiar a timorat profund publicul, cercurile de afaceri si liderii politici. Declansata initial in Statele Unite, criza s-a extins in Europa Occidentala si, pe fundalul globalizarii, s-a raspandit vertiginos in restul lumii.

Incercand sa previna falimentarea in masa a bancilor si a fondurilor de asigurare, guvernantii din America si din Europa Occidentala au nationalizat o mare parte din sistemul financiar autohton. Ceea ce contravine principiilor capitalismului modern si imputerniceste statul in detrimentul sectorului privat, depreciaza validitatea 'valorilor' asociate cu piata 'libera' si erodeaza imaginea modelului economic promovat de Statele Unite in restul lumii. Actuala criza mondiala este cea mai grava care s-a produs dupa marea criza economica interbelica.

Economia mondiala este pe cale sa intre intr-o severa recesiune ca urmare a celui mai periculos soc care a lovit pietele financiare mature dupa anul 1930. Principalele economii dezvoltate au intrat in recesiune. Factorii de decizie trebuie sa aleaga intre stabilizarea conditiilor financiare, pe de o parte, si intrarea economiilor lor intr-o faza de coexistenta a recesiunii cu inflatie ridicata, pe de alta parte.

Lumea se confrunta cu foarte multe cazuri de datorie publica ridicata si deficit bugetar mare, insa statele trebuie totodata sa pompeze importante fonduri in sistemul financiar. Uniunea Europeana preconizeaza validarea criteriului de la Maastricht privind deficitul bugetar - 3% din PIB.

Guvernele au emis cantitati uriase de titluri de stat pentru a-si finanta nevoile de fonduri pe termen scurt. Titlurile de stat americane aflate in portofoliul guvernelor straine reprezinta 25% din total. Cca. 60% din datoria publica externa a SUA este detinuta de bancile centrale din alte tari, in particular de banca centrala a Japoniei si a Chinei.

Criza financiara si economica actuala pare sa fie fara precedent in ultima jumatate de secol. Recesiunea economica se extinde in Statele Unite ale Americii, Europa si Japonia si se contureaza a fi mult mai dureroasa decat caderea economica din 1981-1982. O masiva scadere a increderii atat la nivelul sectorului de afaceri, cat si la nivelul consumatorilor, ambele raspunzand prin restrangerea cheltuielilor, este in plina derulare. Guvernul Statelor Unite si unele guverne din Europa, incercand sa refaca stabilitatea, au nationalizat parti ale sectoarelor lor financiare intr-o masura care contrazice insesi bazele capitalismului modern. Intreaga lume pare astazi ca isi schimba cursul, indreptandu-se catre o perioada in care rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai mic.

Aceasta va fi probabil cea mai dramatica consecinta a crizei actuale.

In 2008, actiunile oferite pe pietele internationale si-au pierdut intre 20 si 70% din valoarea avuta in 2006 si 2007. Liderii politici din multe tari, speriati de consecintele drastice ale crizei, sunt de acord ca obiectivul prioritar trebuie sa fie prevenirea prabusirii sistemului financiar international. Ei sunt constienti ca statele, in mod individual, nu pot sa restabileasca increderea in institutiile bancare si de investitii decat daca isi coordoneaza actiunile anticriza. Cu toate acestea, sub presiunea politica autohtona, liderii multor state vor fi inclinati sa actioneze in interes strict national si sa apeleze la masuri protectioniste ca sa-si apere institutiile proprii de criza si ca sa previna achizitionarea lor de catre interese straine.

In 2007 si 2008, cetatenii americani au pierdut o treime din avutul personal. Valorile caselor si cladirilor, estimate la 13 trilioane de dolari in 2006, au scazut sub 8 trilioane in 2009. Economiile directe ale cetatenilor au descrescut cu 1,2 trilioane. In aceeasi perioada, fondurile de pensii particulare s-au devalorizat de la 11 la 8 trilioane. Aceste pierderi exorbitante au socat populatia americana. Ca sa evite agravarea starii de panica, Banca Centrala a SUA (Federal Reserve) a pus prompt la dispozitia fondurilor de pensii o suma de 540 miliarde de dolari si a alocat 700 de trilioane de dolari pentru uzul bancilor si al companiilor de asigurare in prag de faliment.

In ianuarie 2009, valoarea actiunilor din bursele americane a scazut cu 50% din valoarea pe care o avusesera in prima jumatate a anului 2007. Aceste pierderi considerabile au semnalat ca Statele Unite se afla in cea mai grava recesiune economica din ultimii 75 de ani. In ultimii doi ani, cheltuielile deficitare ale guvernului de la Washington au creat datorii imense. Criza financiara si economica din America s-a extins rapid in restul lumii. Europa a intrat in recesiune economica. Incercand sa stabilizeze entitatile financiare interne si sa-si revigoreze economia, guvernantii din Europa Occidentala au investit sume uriase in structurile financiare interne, au nationalizat o buna parte dintre banci si au redus impozitele ca sa stimuleze economia.

Multi apreciaza ca actuala criza financiara isi are radacinile in scaderea dramatica a pretului locuintelor in SUA sau in caderea pietei creditului pentru locuinte. Aceasta viziune este cel putin incompleta. Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adanci, atat de natura macroeconomica, cat si de natura microeconomica, lucru mentionat recent de mai multi analisti : Altman (2009), Buiter (2008), Blanchard (2009). Cele doua tipuri de cauze s-au interconditionat in producerea crizei. Ma voi referi pe rand la ambele tipuri de cauze.

Cauza profunda a crizei financiare a fost lichiditatea abundenta creata de

principalele banci centrale ale lumii (FED, BOJ) si de dorinta tarilor exportatoare de petrol si gaze de a limita aprecierea monedei. De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generata de integrarea crescanda in economia globala a unor tari (China, Asia de Sud-Est in general), cu rate mari de acumulare, dar si de redistribuirea globala a avutiei si a veniturilor catre exportatorii de bunuri tari (titei, gaze naturale etc.). Lichiditatea abundenta si suprasaturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investitii, inclusiv in instrumente financiare sofisticate, nu usor de inteles de catre unii investitori.

Consecintele existentei lichiditatii abundente au fost ratele foarte scazute ale dobanzii si volatilitatea redusa a acestora. Impreuna, aceste consecinte au condus la cresterea apetitului pentru active cu castiguri mari. In plus, volatilitatea redusa de pe piata a creat tendinta de subestimare a riscului si o adevarata lipsa de vigilenta a investitorilor. Marjele de risc au fost si ele foarte scazute si nediscriminatorii. Impreuna, ratele scazute ale dobanzii, apetitul pentru active cu castiguri mari, vigilenta scazuta fata de risc si marjele mici au mascat semnalele preturilor pe pietele financiare si au condus la insuficienta intelegere a riscurilor implicate.

Pe acest fundal au operat, ca agravante, si o serie de cauze microeconomice: securitizarea frenetica, fisurile in modelul de afaceri ale agentiilor de rating, externalizarile rationale din punct de vedere privat dar socialmente ineficiente si, in sfarsit, competitia internationala crescuta pentru dereglementari.

Ma numar printre aceia care sustin ca semnalele despre criza au fost date de economisti, dar nu au fost luate in seama. Totusi, trebuie spus ca magnitudinea crizei a fost, pana recent, evident subestimata de toata lumea.

Consecinta securitizarii frenetice a fost ca, odata ce criza a fost declansata de aparitia esecurilor la plata ratelor la creditele pentru case, piata financiara a devenit

netransparenta. Instalarea neincrederii investitorilor a plasat rapid titlurile emise de vehiculele cu scop special (VSP) in categoria riscante (calitatea activelor pe care le finantau nu mai era clara) si refinantarile au devenit imposibile. Datorita discrepantei dintre maturitatile pe active si pasive, aceste VSP au inceput sa se bazeze pe linii de finantare de la bancile sponsor. In final, cererea de lichiditate, in combinatie cu

pierderea increderii intre banci, a rezultat in goana dupa cash si rata dobanzii efective a inceput sa creasca. In SUA si in unele state din Europa, guvernele si bancile centrale au raspuns prin imbunatatirea lichiditatii; acordarea de garantii guvernamentale pentru imprumuturi; recapitalizarea institutiilor financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de catre banci asigurate; prevenirea colapsului dezordonat al intreprinderilor mari interconectate;cumpararea de actiuni in banci; reduceri coordonate ale ratelor dobanzii.

Desi astfel de masuri au fost puse in aplicare, dupa 17 luni de la declansarea turbulentelor, piata a ramas netransparenta, ceea ce a amplificat criza financiara si a facilitat trecerea ei in sectorul real al economiei, mai intai in SUA, apoi si in alte tari dezvoltate.

Pe termen scurt principala provocare o constituie gasirea solutiilor care sa restabileasca increderea investitorilor si a consumatorilor. Pe termen lung, principala provocare o constituie ajustarea principiilor care ghideaza reforma sistemului financiar international, in principal referitor la transparenta, imbunatatirea reglementarilor privind contabilitatea titlurilor, asigurarea reglementarii adecvate a pietelor, firmelor si produselor financiare, asigurarea integritatii pietelor financiare (privind manipularea pietei si frauda), si intarirea cooperarii intre institutiile financiare ale lumii (modernizarea structurilor de guvernanta ale Fondului Monetar International (FMI) si ale Bancii Mondiale). Etica afacerilor nu lipseste din aceasta lista de provocari ale viitorului.