Elaborarea teoriei valorii-munca

Elaborarea teoriei valorii-munca

In "Schita asupra unei critici a economiei politice' publicata in 1844, Engels pune in lumina pentru prima oara, dialectica raportului dintre utilitatea marfii si cheltuielile de munca necesitate de crearea ei. El scrie: "Valoarea este raportul dintre cheltuielile de productie si utilitate. Prima aplicare a valorii consta in a decide daca un obiect trebuie in genere sa fie produs sau nu, adica daca utilitatea compenseaza cheltuielile de productie. Abia dupa aceea poate fi vorba de aplicarea valorii de schimb. Considerand cheltuielile de productie a doua obiecte ca fiind egale, utilitatea va constitui momentul decisiv in determinarea valorii lor comparative'.[1]

Engels pune in lumina atat legatura cat si diferenta dintre valoare si valoarea de schimb: "La baza deosebirii dintre valoarea reala si valoarea de schimb, scrie el, sta o realitate, si anume ca valoarea unui obiect difera de asa numitul echivalent dat pentru el in comert, ceea ce inseamna ca acest echivalent nu este un echivalent. Acest asa numit echivalent este pretul obiectului'.

Lui Engels ii revine de asemenea meritul de a fi atras pentru prima data atentia asupra faptului ca munca inclusa in marfa cuprinde nu numai munca fizica ci si 'elementul spiritual al inventiei, al gandirii', criticand cu asprime pe economistii anteriori pentru omiterea acestei componente.

In aceasta lumina, capitalismul aparea, asa cum si este de fapt, ca un mod de productie istoriceste determinat, trecator, care se inscria pe linia succesiunii ascendente a modurilor sociale de productie, urmand ca si el, asa cum se intamplase si cu cele care l-au precedat, sa paraseasca scena istoriei in favoarea unui alt mod de productie, superior lui.

Marx analizeaza capitalismul ca o productie de marfuri generalizata, in care insasi forta de munca a omului a devenit marfa. 'Avutia societatilor in care domneste modul de productie capitalist, scrie el, apare ca o « uriasa ingramadire de marfuri», iar fiecare marfa in parte , ca forma elementara a acestei avutii.'[2]

Modelul in cadrul caruia incepe Marx sa-si desfasoare analiza este acela al productiei simple de marfuri, in care concurenta este libera, nestanjenita.

Pentru Marx, marfa este, in primul rand, un obiect exterior, un lucru care, prin proprietatile sale satisface anumite trebuinte ale omului: natura necesitatii ca si felul in care lucrul respectiv o satisface nu are importanta in acest caz. Utilitatea lucrului este aceea care face din el o valoare de intrebuintare. Dar pentru ca valoarea de intrebuintare sa devina un factor al marfii ea trebuie sa fie recunoscuta ca sociala, adica utila celor ce ar urma sa o cumpere. Valoarea de schimb, arata el, apare inainte de toate ca raportul cantitativ; ca proportia in care valorile de intrebuintare de un anumit fel se schimba pe valori de intrebuintare de alt fel, raport, respectiv, proportie ce variaza continuu in functie de timp si de loc.

In acelasi timp, el face si deosebirea dintre valoare si valoare de schimb, ca intre esenta si forma de manifestare a acesteia: "elementul comun care apare in raportul de schimb sau in valoarea de schimb a marfii este, asadar, valoarea ei si precizeaza 'valoarea de schimb ca mod de exprimare necesar sau forma, de manifestare necesara a valorii.'[3] Drept urmare, pentru a intelege forma de manifestare - valoarea de schimb , trebuie mai intai examinata esenta ei - valoarea.

Valoarea marfii fiind data de munca omeneasca abstracta obiectualizata sau materializata in ea, masurarea ei se va face prin cantitatea de "substanta creatoare de valoare' , deci de munca pe care o contine, iar aceasta se masoara prin durata ei, prin timpul de munca.

Pana aici in mare masura Marx sintetiza dar, totodata, si depasea in unele privinte, de exemplu prin descoperirea valorii de schimb ca mod de exprimare a valorii, tot ceea ce daduse stiinta economica mai bun pana la el. Dupa aceasta, insa, el impinge cu vigoare analiza mai departe.

In conceptia lui Marx, timpul de munca socialmente necesar nu este static, ci dinamic. De aceea, el face o precizare extrem de pretioasa: "Valoarea fiecarei marfieste determinata nu de timpul de munca necesar cuprins in ea insasi, ci de timpul de munca socialmente necesar care se cere pentru reproductia ei. Aceasta reproductie se poate face in conditii care o ingreuneaza sau o usureaza si care difera de conditiile productiei initiale.'[4]

Caracteristic pentru Marx este si faptul ca, pe baza cercetarilor intreprinse, va ajunge la concluzia ca timpul de munca socialmente necesar si respectiv valoarea de piata trebuie intelese nu in izolare, ci in raport cu ceea ce el a numit nevoia sociala, intrucat masa de marfuri nu numai ca satisface o nevoie, dar o satisface si dupa cantitatea respectivei nevoi sociale.

Pentru profunzimea viziunii lui Marx, este de evidentiat si faptul ca el distinge un timp de munca socialmente necesar national( respectiv o valoare nationala) in care timpii nationali joaca rolul de timpi individuali.

Analiza marimii valorii il conduce pe Marx la concluzia ca formarea timpului de munca socialmente necesar este nu numai rezultatul invingerii contradictiei dintre timpii individuali de munca pentru producerea aceleiasi spete de marfa, dar si ca genereaza noi contradictii: intre timpul de munca individual si cel socialmente necesar, ca si intre timpul de munca socialmente necesar national si cel international ambele inasprind concurenta, avantajand pe producatorii care au conditii mai favorabile si lovind in cei care dispun de conditii inferioare celor socialmente necesare.

Pentru prima data el a facut aceasta analiza in 'Contributii la critica economiei politice' si a dezvoltat-o apoi in voi. I al 'Capitalului'. Daca facem abstractie de valoarea de intrebuintare a marfii, arata Marx, facem totodata abstractie de elementele si formele corporale care fac din ea o valoare de intrebuintare. Sub aspectul ei concret, de munca desfasurata intr-un anumit mod si cu anumite mijloace de productie, munca da nastere valorilor de intrebuintare, iar sub aspectul ei abstract, de cheltuiala de forta de munca omeneasca in sensul general, fiziologic, ea creeaza valoare.

Aceasta dubla natura a muncii producatoare de marfuri, constituie punctul esential pentru intelegerea marfii si a valorii ei determinate de munca. Munca privita din punct de vedere al formelor concrete ale desfasurarii ei ( creatoare ale unor valori de intrebuintare tot atat de diferite) este neomogena si, de aceea, nu poate fi nici comensurata, nici comparata spre a pune in lumina valoarea marfurilor. Comparabilitatea si comensurabilitatea devin insa posibile imediat ce se face abstractie de forma ei concreta si munca este privita ca o cheltuiala generala de forta de munca umana. Munca abstracta este, deci, aceea care constituie substanta valorii.

Prin descoperirea dublului caracter al muncii producatorilor de marfuri, concreta si abstracta, Marx a adus o contributie de cea mai mare insemnatate la fundamentarea stiitifica a teoriei valorii munca.

Preocupat de intelegerea aprofundata a substantei valorii, Marx pune in lumina faptul ca sub aspectul ei abstract chiar, munca producatorilor de marfuri poate fi simpla sau complexa.

Pornind de la dublul caracter al muncii producatoare de marfuri, Marx lamureste, pentru prima oara si problema influentei fortei productive a muncii. Forta productiva apartine, totdeauna, unei munci utile, concrete si determina gradul de eficienta al activitatii productive desfasurate in scop determinat. intr-un interval de timp dat munca concreta devine, asadar, o sursa mai abundenta sau mai putin abundenta de valori de intrebuintare, in raport direct cu cresterea sau scaderea fortei sale productive. Tocmai pentru ca forta productiva apartine formei utile, concrete a muncii, modificarea ei nu influenteaza munca abstracta si, deci, valoarea creata de intervalul de timp dat.

Dezvaluind faptul ca cei doi factori ai marfii, valoarea de intrebuintare si valoarea, sunt generati de dublul caracter al muncii producatoare de marfuri, Marx pune in evidenta atat diviziunea sociala a muncii, cat si autonomia, separarea producatorilor in calitate de conditii istorice ale aparitiei si existentei productiei de marfuri 'Niciun producator, indiferent daca este producator industrial sau agricol, privit in mod izolat, nu produce valoare sau marfa.

Produsul lui devine valoare sau marfa numai intr-o anumita corelatie sociala'[5]Desi existenta echivalentului general din cadrul formei generale a valorii a insemnat un progres urias in domeniul schimbului, totusi faptul ca marfa care indeplinea rolul de echivalent general diferea de la o zona a lumii la alta, dar in timp era instabila, constituia o dificultate.

In aceste conditii, daca ne referim la aur el va apare ca bani numai pentru ca mai inainte aparuse ca marfa.Ca toate celelalte marfuri, istoriceste, el a functionat mai inainte si ca echivalent singular in schimburi accidentale si ca echivalent special alaturi de alte marfuri-echivalent si ca echivalent general in sfere mai restranse. De indata insa ce a cucerit monopolul pozitiei de echivalent general, de expresie de valoare a lumii marfurilor, aurul devine marfa-bani si abia din momentul acela forma generala a valorii se transfera in bani.

Lamurirea de catre Marx a esentei banilor usureaza intelegerea mai profunda a pretului. Prin bani s-a trecut de la schimbul direct marfa contra marfa, adica M-M, la circulatia marfurilor: M-B-M. Ca masura a valorii, banii servesc la transformarea valorii marfurilor, in preturi. Reprezentand expresia baneasca a valorii marfii, celelalte conditii ramanand neschimbate, pretul este direct proportional cu valoarea marfii si invers proportional cu valoarea banului. in conditiile echilibrului dintre cerere si oferta, pretul coincide, ca marime, cu valoarea. Dimpotriva, schimbarea raportului dintre cerere si oferta va face ca pretul sa se abata de la valoare fara ca totusi, datorita concurentei sa se poata rupe de ea. Valoarea constituie axul oscilatiei preturilor, dar oscilatia regleaza productia si circulatia intr-o economie de schimb.