Geneza keynesismului si locul sǎu in gandirea economicǎ

Geneza keynesismului si locul sǎu in gandirea economicǎ

1) Geneza

Doctrina keynesianǎ isi trage rǎdǎciniile din acea realitate economicǎ concretǎ care a existat in perioada interbelicǎ, in special in Anglia, dar si in alte tǎri industrial dezvoltate.

Epoca dominatiei capitalurilor individuale, preturilor libere, stabilitǎtii monetare - realitǎti de la care au pornit clasicii elaborandu-si doctrina- dispǎruse de mult. In noile conditii rolul hotǎrator in economie il jucau grupurile de monopol, concurenta imperfectǎ, precum si o mare diferentiere de venituri. Insǎ problema principala care ii framanta atat pe teoreticieni, cat si pe oamenii de stat, era somajul.

Paradoxal, dar doctrina neoclasicǎ consideratǎ a fi perfectǎ, devenea daunǎtoare. Afirmatiile ei categorice precum ca problemele economice se rezolva de la sine, in mod automat, cǎ inflatia, crizele, si somajul sunt niste fenomene trecǎtoare si neinsemnate, nu mai corespundeau realitǎtii si ii derutau pe practicieni. Cu toate acestea incepea sǎ se contureze tot mai pronuntat o rupturǎ intre teoria si practica economicǎ. In timp ce in teorie dominau conceptele liberalismului economic,pretutindeni in lume, pentru a face fata situatiei, statul recurgea tot mai mult la amestecul sǎu in viata economicǎ, si nu numai in tǎrile ce se considerau traditional liberale: SUA, Anglia, Franta.

Era nevoie de a innoi atat metodologia, cat si teoria economicǎ, lucru pe care incepuse sǎ-l facǎ deja unii economici, A.CPigou (1877-1959), polonezul M.KalecKi (1859-1926) si totusi, misiunea de a elabora o nouǎ doctrinǎ si de a propune retete concrete si eficiente pentru a iesi din crizǎ avea sǎ-i revinǎ lui Keynes. Jhon Keynes Maynard este intemeietorul doctrinei keynesiste si animatorul principalului curent de gandire economicǎ burghezǎ contemporanǎ.

Keynesismul este doctrina economicǎ de bazǎ a burgheziei din tǎrile capitaliste dezvoltate in epoca contemporanǎ. Prin obiect, conceptie, metodǎ si functii,ea se opune gandirii economice a clasei economice ale statelor capitaliste.Amplificarea dezordinii si a zvarcolirilor capitalismului in perioada marii crize l-a determinat pe Keynes sǎ pǎrǎseascǎ linia optimistǎ a neoclasicismului si sǎ elaboreze o nouǎ doctrinǎ expusǎ in lucrarea "Teoria generalǎ" a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor", apǎrutǎ in 1936. Doctrina Keynesistǎ a devenit suport teoretic pentru militarizarea economiilor occidentale, pentru preamǎrirea "avantajelor" economiei de rǎzboi.

In timpul celui de-al doilea rǎzboi mondial Keynes a fost consilier special premierului britanic Winston Churchill.Imediat dupǎ rǎzboi el prezintǎ la Bretton-Woods, in SUA varianta britanicǎ a unui nou sistem valutar international.

2) Contributia lui Keynes in domeniul stiintei economice

Pentru Keynes, economistul "clasic" era orice scriitor care apǎra legea lui Say. Prin legea lui Say, Keynes intelegea cǎ orice surplus de productie va genera in mod automat un spor echivalent de cheltuieli si venituri pentru a mentine toate locurile de muncǎ ocupate in economie.

Mitul lui Keynes de veritabil cavaler in armurǎ strǎlucitoare care s-a ridicat impotriva acelor care sustin reducerea salariilor, a avocatiilor legii lui Say si a partizanilor opiniei trezoriei, este sustinut de noutǎtilor veritabile din gandirea economicǎ keynesianǎ, chiar dacǎ "Teoria generalǎ" a fost numai o teorie specialǎ a capcanei lichiditǎtii si salarilor rigide.

Noile trǎsǎturi frapante ale economiei keynesiene sunt reprezentate, inainte de toate, de tendinta de a lucra cu elemente agregate si la a reduce intreaga economie la patru piete legate intre ele si anume:piatǎ mǎrfurilor , a fortei de muncǎ, a banilor in a actiunilor; in al doilea rand, el amanifestat tendinta de a se referi la perioade scurte de timp si a realize analize pe timp indelungat, vizand ca si predecesori sǎi sǎ indepǎrteze probabilitatea stagnǎrii seculare; si, in al treilea rand,el a urmǎrit sǎ indepǎrteze intreaga gamǎ a ajustǎrilor mai mult in directia modificǎrii conditiilor economice de productie decat in directia modificǎrii preturilor.Echilibrul pe ansamblul economiei impune "echilibrul somajului"; aceasta impune modificǎrea profundǎ a " viziunii", "Weltanshaung" una dintre paradigmele economiei clasice, care, fǎrǎ indoialǎ, includea cǎ fortele competitive sunt capabile sǎ dirijeze economia cǎtre stadiul angajǎrii depline a fortei de muncǎ fǎrǎ interventia statului.

Contributia "Teoriei generale" la dezvoltarea economiei moderne, nu a constat numai din faptul cǎ si-a indreptat atentia asupra elemntelor agregate si nu deasupra firmelor si gospodǎriilor, cǎ a pus in centrul macroeconomiei venitul si angajǎrile in locul banilor si preturilor, ci si din formularea teoriilor cu ajutorul modelelor ale cǎror variabile cheie si legǎturi sunt astfel specificate incat sǎ poatǎ fi mǎsurate si testate. Imboldul pe care "Teoria generalǎ" l-a dat construirii medotelor testabile ale comportamentului economic constituie una dintre trǎsǎturile istoriei incununate de success a teoriei keynesiene. S-a constat cǎ Societatea de econometrie predǎ " Teoria generalǎ" de mai multi ani, si cǎ econometria a rǎmas o ramurǎ stearsǎ a stiintei economice panǎ cand Keynes a pus-o in valoare. La sfarsitul celui de al doilea rǎzboi mondial, econometria a devenit ramura conducǎtoare a dezvoltǎrii stiintei economice, iar modelele macroecomice keynesiene au inceput sǎ fie din ce in ce mai utilizate in muncǎ econometricienilor. Cel mai mare atribut plǎtit de economisti este cǎ stiinta economicǎ nu poate fi imaginatǎ fǎrǎ Keynes.

Numeroase aluzii din "Teoria generalǎ" a lui Keynes la adresa rigiditǎtii salarului si pretului care caracterizeazǎ economia in perioadǎ de depresiune, a deschis rapid calea spre flexibilitatea salariului si pretului, odatǎ cu angajarea deplinǎ a fortei de muncǎ. In panfletul sǎu "Cum sǎ plǎtim pentru rǎzboi" (1940), Keynes a pus bazele analizei inflatiei, prezetand o situatie in care cererea globalǎ intersectezǎ oferta globalǎ la nivele ale venitului national peste cele ale ocupǎrii locurilor de muncǎ. Inflatia cu o astfel de cerere va determina imediat inflatia costurilor, datoritǎ efectelor angajǎrii asupra salariilor bǎnesti. Aceste consideratii au stat la baza dezbaterilor din anii 1950 in centru cǎrora s-au aflat mai mult problema inflatiei decat a deflatiei pusǎ in fata celor care elaboreazǎ politica economicǎ.

John Maynard Keynes are o contributie deosebitǎ in logica probilisticǎ . Aceasta constǎ in:

defineste, pentru prima data, pornind de la Leibniz, probalitatea ca o relatie logicǎ intre propozitii. In privinta naturii probalilitǎtii logice, se oscileazǎ intre continutul ei obieciv si subiectiv-psihologic;

construieste - pe un aparat formal rudimentar, pe principii incerte si pe demonstratii nu tocmai riguroase - primul axiomatic de logicǎ probabilisticǎ, in cadrul cǎruia conceptul de probabilitate logicǎ este defenit in mod implicit;

considerǎ cǎ legile de probabilitate sunt, in acelasi timp, si legi necesare si legi ale increderii rezonabile, adicǎ ale gradelor de incredere existentǎ in conditii date si nu ale indiviiziilor particulari; numai cǎ el invocǎ intuitia, evidenta pentru a detrmina legile ce conferǎ rationalitate gradelor de incredere, respectiv impune gradelor de incredere legi ale probabilitǎtii drept conditii ale rationalitǎtii lor, ceea ce este nestiintific, arbitrar;

dǎ prima formulare ale teoriei inductiei prin confirmare, care sustine cǎ probabiliatea unei legi creste nelimitat atunci si o datǎ cu inmultirea consecintelor sale variabile. Keynes a demonstrat o teoremǎ celebrǎ denumitǎ teorema principalǎ de confirmare, conform cǎreia probabilitatea unei legi tinde, in conditiile date, spre certidutine. Demonstratia teoremei insǎ este nesatisfǎcǎtoare din cauza principiilor pe care se bazeazǎ si semanticii limbajului folosit, care sunt si limitate si implicit formulate. Dominat de inductia prin simplǎ enumerare, Keynes a fost silit sǎ-si dezvolte intreaga teorie pe un caz particular, crezand cǎ astfel ar putea obtine o mai mare certitudine a rezultatelor, cand in fond el insusi i-a restrans sfera aplicatiilor;

in demonstrarea teoremei de confirmare, Keynes pleacǎ de la principiu limitǎrii variatiei independente, considerat necesar si sufficient pentru a justifica intreaga inductie, cǎruia ii dǎ o dublǎ formulare: in sens larg, principiul respective priveste sistemul faptelor sau propozitiilor; prin sistem de varietate limitatǎ, el intelege sistemele ce existǎ astfel incat toate propozitiile ce-i apartin pot fi deduse dintr-o multime finitǎ; in sens restrans - singurul cu care de altfel opereazǎ - principiul limitǎrii variatiei independente are in vedere doar cazul in care propozitiile se exprimǎ in limbajul logicii predicatelor monadice; notiunea de varietate este, in acest caz particular, riguros definitǎ.

el vizeazǎ destule elemente de detaliu privind dezvoltarea logicii probabilistice.