Principiul libertatii contractuale

Principiul libertatii contractuale

Calauziti de teoria autonomiei vointei si prin consecinta de asa-numitul individualism juridic, redactorii codului civil francez, ca si redactorii celorlalte ccoduri civile din secolul al XIX-lea, au reglementat contractul ca o manifestare a unor vointe individuale autonome; din cuprinsul reglementarilor acestor coduri s-a desprins ceea ce in doctrina juridica a fost numit principiul libertatii contractuale.

Din principiul libertatii contractuale, o parte a doctrinei a dedus consecinte exagerate, care insa au fost judicios combatute de catre o alta parte a doctrinei. In esenta, aceasta controversa renumita, care in final a contribuit la intelegerea realista a conceptului de libertate contractuala, a constat in cele ce urmeaza:

- S-a spus ca izvorul obisnuit al obligatiilor este contractul, care exprima vointa libera a partilor; toate celelate izvoare ale obligatiilor fiind exceptionale. S-a observat ca in decursul timpului a crescut importanta obligatiilor extracontractuale si in mod deosebit a celor izvorate din fapte ilicite; de altfel, ierarhizarea izvoarelor obligatiilor, in sensul ca numai contractul ar fi izvor obisnuit, normal, pe cand toate celelalte ar fi izvoare neobisnuite, de exceptie, este lipsita de suport legal; nu poate fi invocat nici un text in acest sens; iar importanta contractului in cadrul izvoarelor obligatiilor poate fi reliefata si fara a recurge la o asemenea ierarhizare fortata.

-S-a spus ca dispozitiile legale privitoare la contracte sunt preponderent supletive, interpretative de vointa, ele fiind destinate aplicarii numai daca si in masura in care partile nu au stipulat clauze contractuale; doar un numar restrans de dispozitii legale, si anume cele privitoare la elementele structurale ale contractului si cele care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri, sunt imperative. S-a observat insa ca in dreptul actual are loc un proces continuu de crestere a dispozitiilor imperative; aceasta intrucat: ordinea publica a fost extinsa, de la aspectele politice si statale, la unele aspecte economice si sociale; alaturi de contractele clasice, negociabile, au aparut si s-au inmultit contractele de adeziune, dictate, care nu pot fi negociate; apoi, au devenit din ce in ce mai frecvente clauzele contractuale obligatorii, impuse de o parte celelaltei parti contractante; iar ca urmare, numeroase contracte sunt ractic obligatorii.

-S-a spus ca posibilitatea de a contracta rezulta exclusiv din vointa partilor contractante. S-a observat ca, exact spus,posibilitatea de a contracta rezulta obiectiv din lege si numai subiectiv din vointa partilor contractante; partile pot contracta fiindca legea le permite.

-S-a spus ca centrul de gravitate al contractului se plaseaza in consimtamant. S-a raspuns ca, in dreptul modern, centrul de gravitate s-a deplasat de la formarea contractului la executarea contractului.

-S-a spus ca orice contract este just, intrucat el rezulta din vointa partilor contractante; contractul liber incheiat este conform cu justitia si cu interesul social; ceea ce se accepta de buna voie nu poate fi injust; de aceea cine spune contractual, spune just (qui dit contractuel, dit just). S-a obesrvat ca, desi formal este liber exprimat, consimtamantul nu este in toate cazurile conform cu justitia si cu interesul social; de aceea, nu se poate spune ca nici intotdeauna contractul este just; cand pxrtile sunt inegale, cel mai abil sau cel mai puternic isi impune adesea vointa sa; de aceea, in realitate, partile contractante sunt uneori egale iar alteori numai formal egale.

- S-a spus ca fiecare persoana este libera sa incheie sau sa nu incheie contracte. S-a observat ca aceasta sustinere nu corespunde intotdeauna realitatii; ca, pentru a-si satisface trebuintele, omul este nevoit sa incheie anumite contracte; su ca au aparut chiar contracte a caror incheiere este impusa de lege, ca in cazul asigurarilor obligatorii.

-S-a spus ca felul contractului ce urmeaza sa se incheie este ales de catre partile contractante; nu exista o limitare a contractelor; partile pot incheia nu numai contracte numite, expres prevazute de lege, ci si contracte nenumite, cunoscute sau necunoscute in materia contractuala; ele pot de asemenea combina contractele numite cu contractele nenumite. S-a observat insa ca, in numeroase situatii, felul contractului este impus partilor contractante.

- S-a spus ca, in ce priveste incheierea contractelor, ea are loc prin simplul acord de vointe al partilor; aceasta este regula consensualismului; contractele astfel incheiate sunt consensuale; formalor o aleg partile contractante; numai prin exceptie, anumite contracte sunt formale sau solemne; forma lor este aceea pe care o indica legea. S-a observat ca, in adevar, incheierea contractelor este carmuita de regula consensualismului, insa ca, in dreptul actual, contractele formale devin din ce in ce mai numeroase.

- S-a spus ca numai partile sunt in drept de a stabili de comun acord continutul contractelor. S-a observat ca sunt si contracte la care intreg continutul sau o parte a acestuia este stabilit de catre una din partile contractante sau prin lege.

- S-a spus ca forta obligatorie a contractului rezulta din vointa partilor contractante; contractul este legea partilor, adica legea pe care partile si-o fac; in dreptul roman temeiul il constituie dispozitia art. 969, alin. 1, din Codul civil, potrivit careia "conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante"; de aceea, contrarul este superior legii; in materia contractelor, legea are un rol subsidiar, acela de a suplini la nevoie vointa neexprimata a partilor contractante; legea este uneori utila, insa numai ca un rau necesar. S-a observat ca forta obligatorie a contractului nu rezulta din vointa partilor contractante, ci din lege; vointa partilor da nastere contractului, iar legea ii atribuie forta obligatorie (ex ratione legis).

- S-a spus ca forta obligatorie a contractului se opune revizuirii acestuia (pacta sunt servanda). S-a observat ca forta obligatorie a contractului s-a atenuat in decursul timpului prin recunoasterea clauzelor de revizuire in unele contracte, prin edictarea de dispozitii legale privitoare la revizuirea unor contracte si prin admiterea in anumite imprejurari a revizuirii judiciare a contractelor (rebus sic stantibus).

- S-a spus ca efectele contractului se produc numai intre pxrtile contractante si succesorii lor; contractul nu poate vatama pe terti si nici nu le poate profita; cine a fost strain de incheierea contractului trebuie sa fie strain si de efectele sale (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest; nec nocet nec prodest). S-a observat ca, prin exceptie, la stipulatia pentru altul, contractul dintre stipulant si promitent produce efecte si fata de tertul sau tertii beneficiari.

- S-a spus ca numai contractul poate da nastere la obligatii; o persoana nu se poate obliga exclusiv prin vointa sa; numai acordul de vointe poate obliga o persoana fata de o alta persoana. S-a observat ca, in dreptul civil contemporan, unele acte juridice unilaterale sunt recunoscute ca izvoare distincte de obligatii.

Aceasta renumita si indelungata controversa doctrinara s-a incheiat cu o concluzie realista, aceea ca libertatea contractuala consta in posibilitatea de a contracta in conformitate cu legea.

De altfel, chiar redactorii primelor coduri civile moderne din secolul al XIX-lea, desi au fost influentati de teoria autonomiei de vointa si calauziti de principiul libertatii contractuale, au avut prudenta de a nu proclama in texte o libertate contractuala absoluta, ci una limitata de ordinea publica si de normele sociale de comportament care intereseaza ordinea publica, numite bunele moravuri.