Trasaturile dreptului comercial

Trasaturile dreptului comercial

1. Comercialitatea

Raporturile juridice de drept comercial se caracterizeaza in primul rand prin comercialitate. Notiunea de comercialitate apartine dreptului intern al fiecarui stat si se face dupa criterii proprii.

Determinarea comercialitatii cunoaste in diferite sisteme de drept doua conceptii:

q conceptia subiectiva;

q conceptia obiectiva.

q Potrivit conceptiei subiective (proprie legislatiei germene art. 343 H.G.B.) comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului participant. Daca raportul juridic se concretizeaza in acte sau fapte juridice facute de o persoana care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un raport comercial . Calitatea de comerciant o au toate persoanele care exercita permanent o activitate comerciala cu titlu de profesie sau care au numele ori firma inmatriculata in Registrul Comertului.

Asadar, potrivit conceptiei subiective, actul de comert este caracte­rizat prin trei trasaturi:

este realizat de un comerciant;

este realizat in exercitarea profesiei comerciale;

realizandu‑l, comerciantul urmareste exploatarea comertului sau.

q Potrivit conceptiei obiective (sistem adoptat de legislatia franceza si de celelalte legislatii de inspiratie franceza), comercialitatea unui raport juridic este detasata de profesiunea de comerciant exercitata de persoana care a savarsit actul respectiv.

Comercialitatea actelor si faptelor juridice este definita, la randul ei, pe baza a doua criterii: unul pozitiv si altul negativ.

In cadrul acestui sistem, comercialitatea se determina potrivit elemen­telor intrinseci ale raportului juridic respectiv.

In conformitate cu criteriul pozitiv, sunt fapte de comert, (lato sensu) faptele juridice declarate de lege astfel, pe baza naturii lor obiective (art. 3 pct. 1‑20 C.com.).

In cadrul enumerarii faptelor de comert facuta de legiuitor se regasesc cel putin trei idei care sunt fundamentale in procesul calificarii unui act sau fapt juridic comercial. Acestea se refera la:

ideea de interpunere in schimb;

ideea de activitate economica organizata sub forma de intreprindere;

ideea de conexiune economica a unui act sau fapt juridic oarecare cu un act sau fapt juridic de comert, calificat, ca atare, pe baza primelor idei.

Cu toate acestea, Codul comercial roman are in vedere si asa‑numitele "acte subiective de comert" savarsite de un comerciant . Din momentul stabilirii calitatii de comerciant a autorului lor, operatiunile facute sunt prezumate a fi comerciale.

Astfel, potrivit art. 4 C. com. sunt considerate fapte de comert " celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi actul". Aceasta prezumtie instituita de legiuitor cu privire la comercialitatea unui fapt juridic este numai relativa (juris tantum), ceea ce inseamna ca poate fi combatuta prin proba contrara. In afara de cazurile aratate, prezumtia legata de comercialitate opereaza de plin drept, toate operatiunile unui comerciant fiind acte de comert prin efectul acestei prezumtii.

Conform criteriului negativ, prin care legiuitorul exclude anumite acte si fapte juridice de la caracterul comercial, potrivit art. 5 C. com., "Nu se poate considera ca fapt de comert cumpararea de producte sau de marfuri ce s‑ar face pentru uzul sau consumatiunea cumparatorului ori a familiei sale, de asemenea, revanzarea acestor lucruri si nici vanzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pamantul sau sau cel cultivat de dansul".

Rapiditatea (celeritatea), simplitatea, securitatea si creditul

Normele juridice de drept comercial contin mecanisme care faciliteaza circulatia rapida a bunurilor (de exemplu: circulatia valorilor mobiliare ‑ actiuni, obligatiuni; circulatia efectelor de comert etc.).

Avand in vedere faptul ca normele dreptului comercial se adreseaza in principal comerciantilor, iar activitatea acestora trebuie sa se desfasoare cu maxima rapiditate, potrivit sintagmei "timpul costa", dreptul comercial contine si dispozitii derogatorii de la dreptul comun, care il fac mult mai accesibil pentru destinatarii sai.

Ritmul rapid al afacerilor este asigurat prin recunoasterea in dreptul comercial a oricarui mijloc de proba, pentru dovedirea obligatiilor comerciale, dar si prin acceptarea formelor simplificate de contractare, (de exemplu: oferta scrisa, urmata de acceptare; oferta scrisa sau verbala, urmata de executare).

Dreptul comercial se bazeaza pe "credit", termenul avand doua acceptiuni:

credit in sens de amanare in timp a platii datoriei;

credit in sens de incredere, buna‑credinta, care trebuie sa existe in relatiile dintre comercianti.

Necesitatea creditului a impus adoptarea unor norme juridice speciale, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun (civil), cum ar fi prezumtia de solidaritate a debitorilor.

Pentru realizarea creditului, in cele doua acceptiuni ale sale, dreptul comercial contine reglementari privind securitatea acestuia. Astfel, de exemplu:

in art. 42 C. com., legiuitorul instituie prezumtia de solidaritate a debi­torilor, oferind astfel o garantie pentru creditori, in realizarea creantelor lor;

in art. 43 C. com., este prevazuta regula potrivit careia, debitorul este de drept in intarziere prin simpla ajungere la termen (aceasta fiind o reglementare care concretizeaza si simplitatea dreptului comercial).