Emil Cioran
Nascut la 8 aprilie 1911 la Rasinari, ca cel de-al doilea fiu al preotului Emilian, Emil Cioran frecventeaza incepand din 1921 Liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, oras in care se va muta intreaga familie in 1924. Intre 1928 si 1932 urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti iar incepand din ultimul an incepe sa publice articole in periodicele "Calendarul ", "Gandirea ", "Vremea ", "Azi ".
Isi incheie studiile universitare cu o teza de licenta asupra intuitionismului bergsonian, iar in acelasi an (1932) se inscrie la doctorat, sperand sa obtina o bursa pentru Franta sau Germania. In 1934 ii apare prima carte, "Pe culmile disperarii ", pentru care i se confera Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati. Va mai publica inca patru carti in tara, inainte sa se stabileasca definitiv in Franta. Intre 1933 si 1935 se afla la Berlin, ca bursier al Fundatiei Humboldt. Reintors in tara, ocupa vreme de un an postul de profesor de filosofie la Liceul Andrei Saguna din Brasov iar in anul urmator, 1937, pleaca la Paris cu o bursa a Institutului francez din Bucuresti, bursa care i se va prelungi pana in 1944. In 1940 incepe sa scrie "Indreptar patimas ", ultima sa carte in limba romana, a carei varianta definitiva va fi incheiata in 1945, an in care se stabileste definitiv in Franta. Dupa 1945 incepe sa scrie in limba franceza, iar in 1949 ii apare la Editura Gallimard prima carte, "Précis de décomposition "; ii vor urma, pana in 1987, inca noua, publicate la aceeasi prestigioasa editura pariziana. Cu exceptia Premiului Rivarol, care i se confera in anul 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Saint-Beuve, Combat, Nimier). Se stinge din viata la Paris in 1995.
"Aveam saptesprezece ani si credeam in filosofie. Tot ce nu avea legatura cu ea mi se parea pacat sau abjectie "(2, pag.248) marturiseste Emil Cioran la inceputul unui capitol din "Tratatul de descompunere ", scris la 38 de ani. Mirat de lumea care i se asternea vederii, se abandoneaza filosofiei, cu toate ca o considera impersonala, ca neexprimand nici autenticitatea filosofului, a ganditorului, nici ritmul fiintei umane. Filosofia ca neliniste impersonala este solutia tuturor celor care fug si se ascund de exuberanta vietii, viata nu se poate evita prin explicatii, prin filosofari; viata trebuie traita, indurata, iubita sau urata, adorata sau temuta, intr-un amestec alternant de fericire sau oroare dat de insusi ritmul fiintei, de toate oscilatiile si disonantele acesteia. Filosoful nu risca nimic, rostul lui este sa exprime ganduri, rod al ratiunii, care insa nu egaleaza maretia vietii descrisa prin muzica, literatura, poezie; universul se descrie, nu se discuta. Problemele adevarate ale vietii incep acolo unde filosofia, prin ratiune, abdica in fata Necunoscutului, a imprevizibilului, a dezastrului. Filosofia este zadarnica, definitiile date de ea sunt numai o fatada, un rezultat al disperarii omului in fata neantului. Lucrurile sunt inselatoare pentru ca sunt raportate ori la simturi, care pot sa fie iluzorii, ori la ratiune, care prin logica interna poate da gres, conceptele pe care le foloseste nefiind operante.
Filosofia are insa unele particularitati care-i dovedesc atat eficienta cat si limitele; meritul ei este de a surprinde numai generalul din lucruri iar limitarea se reduce la individual. Ceea ce filosoful exprima este individualul; necesitatea cunoasterii generalului, ca mod de functionare al socialului fiind singurul scop onest al filosofiei. Indreptata catre general, filosofia ar putea da un sens comun teoriei si practicii, muncii fizice si celei intelectuale. Existenta, redusa la esenta ei, este aceeasi din toate timpurile iar rezultatele stiintelor nu ar putea modifica pozitia metafizica a omului, profunzimea exprimarii trairilor si a filosofarii fiind - dupa Cioran - independenta de eruditie. Revelatiile vremurilor trecute sunt traduse pe alte planuri de gandire, intuitiile originare sunt exploatate prin mijlocirea ultimelor cuceriri ale gandirii. Ca scop al filosofarii, totul pare nimicnicie si vanare de vant, viata parand o lancezeala intre clar si obscur, destinul - in calitate de carnaval temporal - implacabil ca un epitaf: totul ar dovedi nimicnicia omului. Urand josnicia lumii existente, Cioran isi marturiseste asteptarea pentru un nou univers intr-o stare in care existenta si non-existenta ii sunt egale si asemenea.
Omul este nefericit sau ipocrit:
" Daca sunt oameni fericiti pe acest pamant, pentru ce nu urla, pentru ce nu apar in strada sa-si strige bucuria in tipete nebune si neincetate? Daca exista fericire in lume, ea trebuie comunicata. " (1, pag.171).
Ceea ce i se ofera omului in existenta este ori interiorizarea, ori exteriorizarea, aparenta, nesemnificativul lucrurilor, daca sunt privite ca atare, in ele insele. Semnificatia lucrurilor se dezvaluie numai prin interiorizarea faptelor brute, fapt care le vitalizeaza, existenta devenind in acest mod un pretext cu o anume semnificatie, o teleologie obiectiva neputandu-se construi si justifica decat pe o suma de iluzii care sunt direct sesizabile si demascabile de luciditate. Cei pentru care lumea este exterioara, oferindu-le doar o obiectivitate rece, traiesc indiferent, viata fiind pentru ei o suma de ocazii pierdute, ei neputand depasi starea de vizualitate a vietii, ei ramanand numai la suprafata lucrurilor, izolati de lucruri, neputandu-le asimila si trai. Excesul de subiectivism nu poate duce decat la megalomanie sau autodenigrare, preocuparea subiectiva ducand la autodistrugere. Numai iubirea de oameni care e naturala si spontana, rezultata din daruire fireasca si elan irezistibil, din umanism, poate comunica o intimitate calda si senina.
Fericirea, ca si nefericirea, provin din interiorul fiintei umane, totul depinzand de rasfrangerea in constiinta a actiunilor, de amplificarile interne si de acuratetea sensibilitatii : a fi constient de asta duce la luciditatea necesara perceperii corecte a realitatii. Luciditatea nu duce neaparat la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire; luciditatea corecteaza exagerarile sau anticiparile sensibilitatii. Pentru a ajunge la un grad mai mic de nefericire este necesara o educatie, un efort launtric persistent; educatia pentru a ajunge la fericire este ineficienta si sterila, neexistand nici o modalitate voluntara pentru aceasta. Prin constienta, in fericire simti ca lumea trebuie sa fie asa cum este; in nefericire, lumea trebuie sa fie oricum, dar nu asa cum este:
"Niciodata nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea in care sa-si recunoasca in mod absolut intunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii " (1, pag.182).
Autocontrolul nefericirii provoaca mai putine nelinisti, o suferinta mai stapanita, o "mascare aristocratica " a consumarii intime. Compatimirea este un semn de superficialitate datorat unui sentiment care nu angajeaza; mila si consolarea sunt ineficace.
Notiunile de bine si rau sunt relative, imposibil de delimitat in mod clar, dar si imposibil de a te dispensa de intrebuintarea lor. Aprecierea unei actiuni ca buna sau rea se face prin prisma unor criterii morale iar morala a devenit extrem de complexa si contradictorie pentru ca valorile ei nu sunt fixate explicit, ci prin termeni vagi:
" Din moment ce realitatea este irationala in esenta sa, ce rost mai are sa cauti norme ca sa delimitezi binele de rau, ce rost mai are sa distingi ceva? " (1, pag.95).
Eternitatea nu duce nici la triumful binelui nici la triumful raului; eternitatea niveleaza si anuleaza totul, suferinta si placerea consumandu-se subiectiv, nici o creatie neputand atinge un triumf final, o victorie definitiva. Conceptul obiectiv al eternitatii nu are nici un sens pentru individul subiectiv, cu existenta finita.
"Experienta eternitatii depinde de intensitatea trairii subiective, iar nu de obiectivitatea substantiala sau de durata continua. Intrarea in eternitate nu se poate realiza decat intr-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continua a clipelor una de alta. Este necesara o lupta dramatica si intensa cu timpul, pentru ca, odata depasit mirajul succesiunii momentelor, sa mai ramana numai trairea exasperanta a clipei, care sa te avante de-a dreptul in vesnicie " (1, pag.98).
