Certitudinea ca intreaga Natura a fost rascumparata si sfintita de Cruce si de Inviere justifica increderea in viata si incurajeaza un anumit optimism religios. Amintim, de asemenea, marea importanta acordata de Biserica orientala tainei mirungerii- "pecetea darului Sfantului Duh". Acest rit urmeaza indata dupa botez si il transforma pe orice laic (de la laos, "popor") intr-un purtator de Spirit; aceasta explica atat responsabilitatea religioasa a tuturor membrilor comunitatii, cat si autonomia acestor comunitati conduse de episcopi si grupate in centre metropolitane. Sa adaugam o alta trasatura caracteristica: certitudinea ca adevaratul crestin poate atinge inca de aici, din lumea aceasta, indumnezeirea.
Ruptura a fost produsa de adaugarea lui filioque la Crezul de la Niceea si Constantinopol; pasajul se citea acum: "Duhul purcede de la Tatal si de la Fiul". Prima consemnare publica cunoscuta a lui filioque dateaza de la Conciliul al II-lea din Toledo, convocat in 589, pentru a confirma trecerea regelui Recaredo de la arianism la catolicism. Analizate indeaproape, cele doua forme exprima doua conceptii deosebite privind divinitatea. In trinitarismul apusean, Sfantul duh este garant al unitatii divine. In schimb, Biserica rasariteana subliniaza faptul ca Dumnezeu-Tatal este izvorul, principiul si cauza Trinitatii.
Dupa unii autori, imparatii germani sunt cei ce au impus noua formula a Crezului. "Costituirea Imperiului lui Carol cel Mare este ceea ce a generalizat in Apus uzul lui filioque si a precizat o teologie specific filioquista. Era vorba de a legitima impotriva Bizantului - detinator pana acum al Imparatiei crestine, unica prin definitie - intemeierea unui nou stat cu pretentii universaliste". Dar abia in 1014 - la cererea imparatului Henric al II-lea - Credo-ul cu adaugirea lui filioque se canta la Roma (aceasta data poate fi considerata ca marcand inceputul schismei).
Totusi, legaturile dintre cele doua biserici nu se rup definitiv. In 1053, papa Leon al IX-lea trimite la Constantinopol o delegatie condusa de trimisul sau principal, cardinalul Humbert, ca sa reinnoiasca legaturile canonice si sa pregateasca o alianta indreptata contra normanzilor, care tocmai ocupasera Italia meridionala. Dar patriarhul bizantin Mihail Cerularie s-a aratat destul de rezervat, refuzand orice concesie. Atunci, la 15 iulie 1054, legatii papei depun pe altarul din Sfanta Sofia o sentinta de excomunicare a lui Celularie, acuzandu-l de zece erezii, intre altele de faptul de a fi retras filioque din Crez si de a fi ingaduit casatoria preotilor.
De la aceasta ruptura, animozitatea apusenilor impotriva grecilor n-a incetat sa creasca. Dar ireparabilul s-a produs abia in 1204, cand armatele Cruciadei a IV-a ataca si jefuiesc Constantinopolul, sfaramand icoane si aruncand moastele la gunoi. Potrivit cronicarului bizantin Nicetas Choniates, o prostituata canta cantece obscene asezata pe tronul patriarhal.
