Criza republicii romane. probleme generale

CRIZA REPUBLICII ROMANE. PROBLEME GENERALE

Oricat ar parea de paradoxal istoria Romei se constituie din alternanta starilor de echilibru cu fenomene de criza. Secretul fortei si a durabilitatii Romei a stat in capacitatea de a se adapta la realitati specifice operand, de fiecare data, in ceea ce se poate numi sistem constitutional. Paradoxul este ingrosat de faptul ca Roma a facut din respectarea valorilor si institutiilor traditionale o conditie pentru apartenenta la corpul cetatenesc. In ciuda acestui ideal proclamat si reluat in toate ocaziile esentiale se inregistreaza o perpetua tendinta de innoire si o putere de a integra modele straine si de a se adapta la o realitate data.

Dovada o constituie "cedarile" in plan institutional, integrarea unor culturi straine, a unor religii particulare, chiar total opuse spiritului roman.

Acest pragmatism nu s-a manifestat cu aceeasi constanta. Uneori, traditia a prevalat asupra inovatiei. Asemenea situatii au provocat stari de criza. Cea mai complexa fiind cea care se inregistreaza pe durata de un secol si jumatate si care este, in general, definita drept criza republicii romane. Aceasta stare de criza devine acuta scurt timp dupa o suita de victorii extraitalice: cucerirea Galliei meridionale, a unei parti din Peninsula Iberica, a Sardiniei, Siciliei, Cartaginei si a regatului numid, a Macedoniei si Greciei, a integrarii, intr-o forma sau alta, a unor regate elenistice (Pergamul, de exemplu) etc.

Imensitatea teritoriului de administrat, absenta unor structuri adecvate noilor cerinte, o degradare a spiritului civic si a moralei traditionale au facut ca solutiile obisnuite, de temporizare sau de atenuare a factorilor dizolvanti sa nu mai fie suficiente. Se simtea nevoia unor transformari de substanta. Dar asemenea schimbare nu era nici usor de gasit, nici usor de acceptat de quasitotalitatea corpului cetatenesc.

Inainte de a mentiona formele in care s-a manifestat criza este necesar sa se mai adauge un amanunt. Este vorba de faptul ca solutia a venit tot din modele interioare, ceea ce explica, intre altele, absenta oricaror forme de rezistenta fata de noul sistem politic.

Nici macar cei mai nostalgici dintre traditionalisti nu si-au propus sa-l rastoarne si nu au dezvoltat o miscare politica propriu-zisa. Cel mult au organizat comploturi si asasinate vizand persoana si nu noile institutii.

Criza militara si politica este cea mai evidenta. Dar aspectele economice, sociale si fiscale nu sunt nici ele mai putin importante. Una dintre cele mai grave probleme este cea agrara, in mare masura consecinta victoriilor romane. Este vorba de lunga durata a campaniilor militare in conditiile in care recrutarea era o datorie cetateneasca si de distanta imensa dintre teatrul de lupta si localizarea proprietatii rurale a fiecarui combatant. Nu uitam ca in legiuni erau recrutati doar cetateni, in vreme ce italicii constituiau trupele auxiliare. Iar conditia cetateniei era posedarea, in proprietate privata, a unui lot de pamant, la care se adaugau drepturile de posesie din ager publicus (pascua, agri ocupatorii).

Efectele de durata ale razboaielor interminabile cumulate cu efectele campaniei italice a lui Hannibal au constat in pierderea proprietatilor rurale mici si mijlocii corelativ cu formarea marilor latifundii prin cele trei cai - cumparare, confiscarea garantiilor in favoarea creditorilor, nesocotirea legilor liciniene cu privire la limitarea posesiunilor din ager publicus. La aceasta se adauga diminuarea campului de activitate datorita excesului de mana de lucru servila. Consecintele cele mai grave ale acestor fenomene au fost fractionarea plebei, plebea rurala si plebea urbana urmarind interese distincte, ca si accentuarea naturii parazitare a unei parti din plebea urbana.

Aceasta situatie si consecintele ei previzibile au provocat ingrijorarea profunda la o parte din clasa politica romana cu atat mai explicabila cu cat ager publicus era, in realitate, in continua crestere. Aici apare paradoxul intre lipsa proprietatii private si dimensiunea infinita a lui ager publicus, in teorie, proprietatea intregului corp cetatenesc.

De acest context se leaga incercarea de reforma agrara a lui T. Gracchus (133 i.Hr.) si prima tentativa, din pacate prost inspirata, a lui C. Gracchus (123 i.Hr.) de a gasi o solutie mai usor de realizat in asigurarea unor loturi de pamant si anume improprietarirea pe portiunile din ager publicus constituite in provincii. Initiativa sabotata a lui C. Gracchus va fi reluata de Marius si Caesar si va deveni o componenta a politicii imperiale - improprietarirea veteranilor. A fost singura solutie viabila la problema crizei agrare.

Cel de-al doilea aspect al crizei sociale il constituie excesul de populatie servila in Italia si in Sicilia. La factorul numeric s-ar putea adauga calitatea acestor captivi, ca si conditiile particulare in care unii dintre ei si-au pierdut conditia de oameni liberi. Faptul ca multi dintre sclavii concentrati in Italia si Sicilia provin din zone de veche cultura, ca au o traditie politica, unii au pregatire militara, ca in unele cazuri starea juridica in care se afla nu este efectul razboiului, ci al abuzurilor publicanilor nu numai in provincii, dar si in state clientelare (v. Bithynia), fragmentarea latifundiilor si proasta lor administrare explica cele trei mari razboaie servile care au amenintat Roma (cele doua razboaie servile din Sicilia si rascoala lui Spartacus). De notat ca nu este vorba de simple revolte, ci de forme organizate, cu structuri de comanda clare, ceea ce explica si dificultatea cu care au fost stinse, inclusiv prin interventia armatei.

A treia zona de tensiune este cea de la nivelul categoriilor privilegiate. Cu precadere este vorba de interese divergente intre clasa senatoriala si ordinul ecvestru, ultimul detinator al unei averi mobile foarte importante constituite, in principal, prin asociatiile de publicani. Motivele sunt multiple - nevoia de recunoastere a valorii reale a categoriei redusa la statute politice si militare modeste. Mai cu seama sustragerea activitatii publicanilor de sub incidenta tribunalelor constituite din reprezentantii ordinului senatorial carora le revenea dreptul de a judeca abuzurile savarsite in provincii era o preocupare presanta.

In plan politico-juridic unul din motivele de animozitate ramane statutul italicilor in raport cu Roma. De data aceasta nu este vorba de o simpla nemultumire, ci de o ridicare militara de durata (91-89 i.Hr.) incheiata printr-un acord propus de L. Drusus.

Aspectele militare nu sunt mai putin importante. Desi pare paradoxal, Roma victorioasa la mijlocul secolului al II-lea i.Hr. inregistreaza o serie de insuccese la sfarsitul secolului amintit - un razboi care treneaza in Numidia (111-105 i.Hr.), infrangeri rusinoase inregistrate in Gallia in fata unor neamuri germanice - cimbrii si teutonii. Pentru a face fata acestor realitati in 107 i.Hr., la initiativa lui Marius, are loc o reforma militara. Esenta acestei legi ramane renuntarea la sistemul obligativitatii serviciului militar pentru cetateni si constituirea legiunilor prin angajari voluntare. Cu alte cuvinte separarea serviciului militar de statutul de cetatean. Efectele, pe durata, ale noului sistem au fost catastrofice. Dintr-un instrument al statului armata devine un instrument al generalilor care-l utilizeaza nu numai pentru a obtine victoria, ci si ca element de presiune politica. Doua exemple sunt suficiente pentru a analiza consecintele acestui atasament particular dintre soldati si legatul lor. Este vorba de atacul armat asupra Romei din 88 i.Hr. vizand restabilirea comandei razboiului din Orient in favoarea lui Sylla aflat deja la Nola in vederea imbarcarii, dar caruia i-a fost retrasa misiunea la propunerea lui Sulpicius Rufus. Cel de-al doilea caz este oferit de Caesar care trece Rubiconul la 49 i.Hr. provocand declansarea celui de-al doilea razboi civil. Daca in cazul lui Caesar gestul se inscrie in trecerea granitei formale dintre Italia si Gallia Cisalpina, in cazul lui Sylla ne gasim in prezenta unui gest fara precedent in istoria Romei - armata trece limita sacra a orasului - pomoerium si este urmat nu numai de eliminarea adversarilor politici, ci de moarte si jaf. De fapt acum se instituie practica eliminarii adversarilor politici prin asasinat. Practica dezvoltata prin formula proscriptiilor.

Reforma militara a lui Marius a favorizat si aparitia secesiunii unor generali. Este cazul lui Sertorius, care a condus (intre 80-72 i.Hr.), in nume propriu, Spania.

Se mai poate adauga si faptul ca si din motive obiective, aceasta alianta intre legiuni si comandanti s-a consolidat prin acordarea de misiuni neobisnuite - astfel, in 67 i.Hr. printr-o lex Gabinia, Pompei primeste un imperium pe o durata de 3 ani, fara prescrierea precisa a zonei (pe mare si pe uscat). Situatia speciala se repeta in 66 i.Hr. cand, din nou, Pompei primeste un imperium special (face razboi si pace in Asia).

Probleme grave erau puse si de administrarea unui teritoriu din ce in ce mai imens si in conditiile in care nu se procedase la un cadastru si la inregistrarea populatiei. Sistemul institutional roman nu oferea nici din punct de vedere fiscal, nici din punct de vedere administrativ structuri eficiente. Primele reforme reale sunt legate de perioada dictaturii lui Sylla care instituie, intre altele, perceperea directa a impozitelor.

Formele cele mai evidente ale crizei sunt cele inregistrate in plan politic. Aici avem de-a face cu fenomene diferite. Unele mai putin socante cum ar fi nerespectarea acelui cursus honorum si incredintarea de puteri si misiuni exceptionale. Chiar si mai devreme decat secolul II i.Hr. . Este cazul viitorului Scipio Africanus caruia i s-a incredintat, la o varsta foarte timpurie, un mandat in Spania. Ceea ce se constituie ca elemente de noutate, adevarate rupturi fata de normele legale este reprezentat, intre altele, de aliantele politice subterane vizand fie ascensiunea la putere si partajul ei (v. primul triumvirat, 60 i.Hr.), fie rasturnarea prin violenta (v. conjuratia lui Catilina, 62 i.Hr.) a sistemului constitutional. Alte neregularitati privesc varsta accederii la magistraturi, durata mandatului, nerespectarea principiului alegerii in aceeasi functie, nerespectarea principiului anualitatii si a colegialitatii unor magistraturi (in 52 i.Hr., Pompei este consul fara coleg). De notat ca asemenea modificari se constata nu numai in cazul magistraturilor de stat (consulat, dictatura), dar si a celor plebeiene. Astfel, intre Tiberius Gracchus si C. Gracchus a devenit posibila realegerea aleleiasi persoane, in ani succesivi in functia de tribun al plebei (din 125 i.Hr.). Dupa cum nu s-a practicat pana acum eliminarea colegului printr-un vot surpriza (v. eliminarea, la sugestia lui Tiberius Gracchus, a colegului sau Octavius care obstructiona legea agrara). Se adauga recurgerea senatului la formula senatus-consultum ultimum pentru a elimina un personaj politic suparator. Aceasta masura poate fi considerata o forma de instigare la asasinat politic care va capata proportii catastrofice in conditiile proclamarii proscriptiilor (v. Marius, Sylla, v. Octavian). Practica realegerii mai multi ani la sir in functia de consul este legata de numele lui Marius care intre 107-100 a fost ales consul de sase ori. Este urmat de Caesar ales consul cinci ani la rand; se adauga asumarea dictaturii pe mai mult de sase luni, chiar pe viata. De exemplu Sylla, in anul 82 i.Hr., printr-o lex Valeria devine dictator legibus scribundis et reipublicae constituendae, iar Caesar este dictator mai intai pe 10 ani (in 46 i.Hr.) si apoi pe viata (din 44 i.Hr.).

Acumularea de functii si puteri este o alta caracteristica a epocii. Din nou modelele cele mai reprezentative raman Pompei si Caesar. In cazul lui Pompei acesta, in 52 i.Hr., este consul unic, detine un imperium proconsular si atributii censoriale. Cat priveste pe Caesar una din inovatiile cele mai interesante ramane asumarea unei puteri plebeiene - tribunicia potestas pe viata. Procedura va fi urmata in perioada principatului.

Crearea de factiuni politice cu scopul de a pune mana pe putere, aliantele temporare sau de durata (v. al doilea triumvirat) au schimbat cu totul scena politica romana, ca si folosirea, intr-o maniera neobisnuita a clientelei si a plebei urbane si eliminarea violenta a adversarilor politici.

Criza republicii romane nu se rezuma numai la aspectele amintite mai sus. Formele cele mai grave constau in declansarea celor trei razboaie civile in care s-au confruntat personalitati si trupe romane. Primul razboi civil dintre Marius si Sylla (88-86 i.Hr.) inregistreaza si cele dintai proscriptii declansate de catre ambii adversari. Al doilea razboi civil s-a purtat intre Caesar, Pompei si fidelii lor intre 49 si 45 i.Hr. si s-a incheiat in favoarea lui Caesar. Cea mai lunga confruntare este cea care, cu perioade de aliante si acalmie, acopera rastimpul cuprins intre asasinarea lui Caesar (44 i.Hr.) si victoria asupra lui Marc Antoniu (31-30 i.Hr.). Violentele, starea de nesiguranta si haosul au intarit, la nivelul clasei conducatoare, nevoia de a gasi o formula de echilibru care sa restaureze si sa faca durabila starea de pace.

In legatura cu efortul de a gasi o noua varianta de guvernare trebuiesc mentionate o serie de curente de gandire care se structureaza incepand cu prima jumatate a secolului I i.Hr. Unele sunt utopice cum sunt curentul neopitagoreic creat in jurul lui Nicodemus din Gadara si cel neostoic si care dezvolta tema "regelui bun dupa Homer". De notat ca Caesar si socrul lui, Calpurnius Piso se raliau curentului neopitagoreic. Cea de-a doua linie de gandire este reprezentata de Cicero si dezvolta in doua variante (De republica, 54-51 i.Hr. si De legibus, 46-43 i.Hr.) formula unei republici reformate care s-ar particulariza printr-un regim mixt, republicano-monarhic. In mod obisnuit se admite si o a treia varianta posibila - modelul regalitatilor elenistice. Aceasta a treia cale este mai degraba presupusa, decat dovedibila la nivelul secolului I i.Hr. In realitate, cel putin la nivelul principatului, modelul care pare sa fi fost mai aproape de spiritul roman este acela propus de Cicero. Numai ca nu este vorba de un sistem impus integral, ci de o constructie in trepte care s-a realizat pe toata durata de timp in care Roma a fost sub autoritatea lui Octavian adica intre 32 i.Hr. - 14 d.Hr.