De la 1 decembrie 1918 - ziua in care s-a vestit lumii, prin hotararea Adunarii Nationale de la Alba Iulia, Unirea tuturor romanilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I - si pana in timpul de fata, fiecare cetatean al Romaniei intrgite a avut prilej sa asculte ori sa citeasca diferite lamuriri cu privire la felul cum s-a infaptuit Unirea aceasta si la temeiurile care ii garanteaza trainicia.
Nu erau insa si nu sunt toate lamuririle izvorate dintr-o cunostinta deplina a imprejurarilor, nici dintr-o neprihanita iubire a adevarului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales strainii care nu au vazut din capul locului cu ochi buni intregirea Romaniei, urmaresc scopul de a infatisa Unirea aceasta in asa fel incat sa trezeasca in sufletul celor slabi de inger indoiala, spunand ca ea nu ar putea sa fie trainica sau ca nu ar fi izbanda neindoielnica a vredniciei neamului romanesc.
Se intampla sa auzim cateodata astfel de pareri nu numai din partea strainilor, cu ganduri potrivnice, ci si din partea unor romani care - desi socotiti ca oameni de isprava si buni patrioti - nu-si vor fi luat osteneala sa cugete mai indelung si mai patrunzator, inainte de a fi rostit pareri putin lamurite cu privire la temeiurile Unirii national-politice a tuturor romanilor.
Unirea national-politica, de la anul 1918, nu se cuvine sa fie infatisata, nici macar in parte, ca un dar, coborat asupra neamului romanesc din increderea si simpatia lumii civilizate, nici ca o alcatuire intamplatoare, rasarita din greselile dusmanilor de veacuri. Chiar daca asemenea greseli nu s-ar fi savarsit niciodata impotriva romanilor subjugati de-a lungul veacurilor de stapanire ungureasca, austriaca sau ruseasca, stapanirile acestea nedrepte ar fi trebuit sa se dezumfle si micsoreze indata ce dreptul tuturor popoarelor de a-si croi soarta dupa buna lor pricepere a izbutit a se inalta la treapta de putere hotaratoare in noua intocmire a asezamantului de pace europeana. De aceea, Unirea romanilor trebuie infatisata totdeauna - potrivit adevarului - ca urmarea fireasca a unei pregatiri istorice de sute de ani, in cursul carora acest popor de eroi si de mucenici a izbutit sa-si apere cu uimitoare staruinta " saracia si nevoile si neamul " (M. Eminescu-"ScrisoareaIII "),ramanand impotriva, tuturor navalirilor barbare si vremelnicelor stapaniri straine, in cea mai stransa legatura cu pamantul stramosesc in care, ca intr-un liman de mantuire, si-a putut adaposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul roman, intregit in forma lui de astazi, trebuie pretuit ca unul dintre cele mai statornice, avand temeiuri adanci si nezguduite in alcatuirea geografica a pamantului stramosesc, in firea poporului roman si in trainicia lui nepilduita, in legaturile lui sufletesti intarite prin unitatea aceluiasi grai, aceleiasi credinte, acelorasi datini si obiceiuri, in asemanarea nedesmintita a intocmirilor si asezamintelor mostenite din batrani si, mai presus de toate, in puterea morala a constiintei nationale, fara de care ar fi subrede si nesigure toate celelalte temeiuri.
Sa cercetam, pe rand, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare in parte si toate laolalta pentru a intari cladirea de unire national-politica a romanilor.
In vara anului 1914, dupa ce arhiducele Francisc Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, impreuna cu sotia sa Sofia de Chotek, de catre studentul sarb Gavril Prinkipo, a izbucnit razboiul cel mare, zis razboiul mondial. Sufletul romanilor subjugati din Transilvania, Bucovina si Basarabia se zbatea cumplit intre temeri grele si frumoase nadejdi de izbavire. Multi erau ingroziti de gandul ca vor fi siliti sa lupte sub steaguri straine, impotriva fratilor de acelasi sange si aceeasi credinta. Se mangaiau insa cu nadejdea ca nu vor putea fi spulberate in desert toate jertfele si suferintele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va rascumpara, in sfarsit, intreg neamul romanesc din jugul robiei de veacuri.
In mintea si inima tuturor incoltise presimtirea ca razboiul acesta va face sa rasara si pentru ei soarele dreptatii. Celor incinsi in hora de moarte a infricosatului razboi le venea cate un cuvant de imbarbatare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria in ziarul "Neamul Romanesc ": "Sa fiti voiosi aceia, care in strigate de comanda straina sub steag strain muriti! Undeva un alt steag se ridica in masura, in care voi va cheltuiti vitejia, va dati sangele vostru tanar. El se ridica tot mai inalt, tot mai larg, saltat in sus si rasfirat de fiecare silinta deznadajduita a puterii voastre, care se stange. Si sa stiti ca urmasii vostri, in ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care in nestiinta, in durere si in intuneric voi l-ati inaltat, desfasurat si sfintit, vor fi toti impreuna! ".
Regele Carol, ca domnitor constitutional, a tinut sa cunoasca in imprejurarile grele de atunci parerea celor mai incercati sfetnici ai sai, pe care i-a chemat intr-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-roman care, in articolul 2, spunea lamurit: "Daca Romania ar fi atacata, fara vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligata a-i da in timp util ajutor si asistenta impotriva agresorului. Daca Austro-Ungaria ar fi atacata in imprejurari asemanatoare din vreo parte a statelor vecine cu Romania, obligatia de a sari in ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma ".
Din cuprinsul acestui articol se vedea ca Romania nu putea fi indatorata la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacata din nici o parte, ci ea pornise la atac impotriva Serbiei.
La 4/17 august 1916 tratatul de alianta intre Romania, de o parte, Franta, Marea Britanie, Italia si Rusia. De alta parte, a fost semnat. Prin acest tratat Romania se lega sa atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate in "Intelegerea cordiala " garantau in schimb integritatea teritoriala a Regatului Roman, recunoscandu-i totodata dreptul sa-si alipeasca, la sfarsitul razboiului, toate tinuturile locuite de romani din cuprinsul Monarhiei austro-ungare si fagaduind sa nu incheie pace separata, nici pace generala decat impreuna si in acelasi timp.
Cu 10 zile in urma, in consiliul de Coroana, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, seful guvernului Ion I. C. Bratianu propunea ca Romania sa declare razboi Austro-Ungariei, aratand ca are datoria morala sa faca pasul acesta, chiar daca s-ar intampla sa ramana invinsa.
Dupa astfel de pregatiri si de hotarari, in ziua de 15/28 august 1916 a inceput razboiul pentru dezrobirea romanilor subjugati. Nespus de grea a fost situatia armatei romane, chiar de la inceput slab sprijinita, iar mai tarziu tradata de rusi, impinsa la lupte inegale pe frontul de sud impotriva bulgarilor aliati cu germanii si cu turcii, pe cel de nord impotriva maghiarilor, austriecilor si germanilor, iar la sfarsit pe frontul de rasarit impotriva rusilor.
Trei luni de zile au luptat vitejeste, inaintand cu repeziciune uimitoare in Transilvania si in Banat. Dupa infrangerile de la Turtucaia, Sibiu si Neajlov, a fost insa nevoita a se retrage spre Moldova, lasand capitala si doua treimi din pamantul tarii sub ocupatia dusmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, tara si poporul, fara nici o crutare. Se implinisera 317 ani de cand ostenii lui Mihai Viteazul, porniti pe aceeasi cale a dezrobirii, incununara la inceput cu biruinte fulgeratoare inaintarea pe care o pandea la scurta trecere de vreme infrangerea de la Miraslau si uciderea eroului pe campia de la Turda. De asta data, insa cursul istoriei avea sa fie tocmai dimpotriva: pomenitele infrangeri ale armatei romane, asupra careia tabarasera cele mai otelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare si turcesti, urmau sa fie preschimbate, in timpul celor trei ani de suferinta si de jertfe nepregetate ale razboiului, intr-o stralucita izbanda, dintr-odata cu biruinta hotaratoare a Marilor Aliati asupra Puterilor Centrale.
Regele Ferdinand a ramas neclintit in vartejul celor mai grele incercari, fara a fi sovait o clipa si fara a-i fi parut rau de pasul facut pentru intregirea national-politica a Romaniei. Raposatul membru al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale cateva cuvinte pline de inteles, auzite din insusi glasul Regelui Ferdinand. Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindca ele dau putinta sa se inteleaga lupta cumplita a unui suflet, care se destainuia destul de rar. "In trista dimineata - scrie de Flers - cand trupele austro-germane, victorioase pe Arges, intrau in Bucuresti, il revad pe Regele Ferdinand in pragul primariei din Buzau cum se indreapta spre unul din ofiterii nostri si-l aud: << Colonele, ai sa te intalnesti cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! - << Ei bine! Spune-i, te rog, ca nu regret nimic si ca increderea mea ramane neschimbata!>> - Cele mai grozave nenorociri: infrangerea, molima si foametea nu izbutira sa doboare hotararea Regelui, nici sa-i insufle vreo parere de rau.
- Vedeti, binevoi regele sa-mi spuna, in cele mai triste zile, oricat ar fi de grele incercarile pe care le induram, tot ce am facut - auziti-ma bine - as face din nou. Statusem pe ganduri intai, nu zarisem o vreme care era adevarata, graua mea datorie, dar cand m-am convins ca Romania, fiind de rasa si de chemare latina, isi are locul alaturi de Puterile Intelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent istoric trebuia s-o aseze langa aceste popoare, ca ne nesocotind aceasta chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp indelungat, vasala altei puteri si ca ar renunta la ceea ce constituie mai presus de toate mandria si nobletea unei tari, independenta ei - atunci am gasit un mare sprijin, fiindca vedeam cu siguranta drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus de toate . Eu, am zis: Datoria mea mai presus de toate! . "
Astfel a vorbit si a lucrat Regele Ferdinand, izbutind atat in cursul razboiului, cat si in alte imprejurari zbucimate, la toate raspantiile mari ale vietii, sa puna datoria sa de Suveran mai presus de orice alta socotinta. Aceasta va face ca personalitatea lui sa traiasca in amintirea poporului roman infasurata in aureola unui mucenic al datoriei. Credinta crestina din care izvoraste porunca implinirii datoriei in orice imprejurare, cu orice jertfe - este trasatura de capetenie pentru intreaga faptura sufleteasca a Regelui Ferdinand. Aceasta l-a indemnat sa nu dea nici o clipa uitarii fagaduinta ce facuse la sfarsitul lui septembrie 1914 inaintea Reprezentantei nationale ca va fi bun roman. Si tot in credinta aceasta, de care era strabatuta intelepciunea lui regala a aflat izvorul tariei nebiruite, care l-a ajutat sa se invinga adeseori pe sine, ca sa poata invinge la vreme de nevoie si pe altii, oricat de puternici si numerosi dusmanii-ar fi fost acesti altii lui sau tarii, pentru a carei intregire n-a stat la indoiala sa aduca intreaga jertfa fiintei sale sufletesti.
Armata infrangerii din toamna anului 1916 s-a schimbat in armata biruintei din vara anului urmator, cand un martor nepartinitor ca generalul Monkéwitz, seful statului major al Armatei a IV-a rusesti, putea face marturisirea ca armata romana reorganizata era insufletita de un maret avant razboinic, ofiteri si soldati asteptand cu nerabdare batalia, spre a se razbuna de infrangerile din 1916 si spre a dezrobi teritoriul cotropit.
