CE ESTE ISLAMUL?
Islamul este un cuvant arab si inseamna a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauza ca se bazeaza pe o deplina supunere fata de Allah i se spune islam.
Oricine poate constata ca universul in care vietuim se intemeiaza pe o randuiala, pe o ordine. Exista niste legi si interactiuni intre toate unitatile care alcatuiesc acest univers. Totul este dispus pe un plan urias, care are o organizare perfecta si grandioasa. Soarele, Luna stelele si toate celelalte corpuri ceresti sunt dispuse in univers, intr-un sistem extraordinar de bine pus la punct. Ele actioneaza conform unor legi imuabile si evolueaza in niste coordonate fara sa cunoasca nici cea mai mica deviere de la cursul lor. Pamantul se roteste in jurul axei sale si in evolutia sa in jurul Soarelui urmeaza, cu cea mai mare strictete, drumul prestabilit. Tot asa, tot ce exista pe lume, incepand cu minusculii electroni care sunt intr-o miscare permanenta, pana la uriasele galaxii, pururea actioneaza conform unor legi ale lor. Materia, energia si viata, in totalitatea ei, isi urmeaza propriile lor legi si evolueaza, se transforma, traiesc si mor tot sub inraurirea acestor legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care se mentine, supunandu-se unor legi prestabilite si fiecare component depinde de aceste legi.
Aceasta lege puternica si atotcuprinzatoare, care guverneaza asupra a tot ce intra in alcatuirea acestui univers, incepand cu cele mai fine particule si terminand cu uriasele galaxii, este legea lui Allah, creatorul si suveranul acestui univers. Toate fiintele se supun legii lui Allah si de aceea toata lumea este legata de religia islamica. Pentru ca islamul nu semnifica altceva decat supunerea intregului univers vointei lui Allah. In aceasta acceptiune a sensului cuvantului islam, si Soarele, si Luna, si toate celelalte corpuri ceresti sunt "musulmani". Aceeasi situatie este valabila pentru aer, apa, temperatura, pietre, copaci si animale.
Pentru ca tot ce exista in lume se supune vointei lui Allah, de aceea se poate spune ca tot ce alcatuieste acest univers este "musulman". Chiar si cineva care il reneaga pe Allah sau crede in altceva decat in Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atat timp cat el exista fizic. Pentru ca incepand cu stadiul embrionar si pana la inevitabila moarte si mai departe pana ce se transforma in praf si pulbere, fiecare celula, fiecare organ al corpului uman urmeaza, implacabil, drumul prevestit de vointa lui Allah. Chiar si limba care cu stire sau fara stire il reneaga pe Allah sau care declara credinta fata de alti zei, natural, este tot musulmana. Cel care se inchina la alti zei, in mod firesc, este tot musulman. Acea inima care nutreste dragoste si stima, nu fata de Allah, ci fata de alti zei, prin simturi este tot musulman. Toate acestea se supun vointei divine. Functiile si activitatile lor sunt conforme cu sentimentele acestei vointe divine.
Aceasta este, pe scurt, situatia omului si a universului. Si acum sa analizam lucrurile dupa un alt punct de vedere.
Omul, dupa existenta sa si dupa actiunile sale a fost creat pe doua planuri diferite. Primul plan presupune ca a fost in intregime programat, determinat de catre vointa divina. Din acest punct de vedere el nu are nici cea mai mica libertate de miscare, depinzand cu cea mai mare strasnicie de aceasta vointa. Si in nici un fel nu o poate evita. Asemenea celorlalte fiinte, si el este in intregime sub imperiul legilor naturii si este obligat sa se supuna acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai exista si planul omului, altfel spus, domeniul actiunilor omului. Omul este inzestrat cu minte si judecata. El poseda capacitatea de rationament si judecata, de alegere si refuz, de asimilare si negare. Este liber sa-si aleaga modul de viata care ii convine. Poate sa aiba convingeri pe care le crede potrivite pentru sine, poate sa accepte un mod de viata care ii convine si poate sa-si adapteze existenta dupa o ideologie care o considera nimerita. Poate sa dispuna de principiile dupa care va actiona sau poate adopta unele principii elaborate de catre altii. Omul este inzestrat cu o vointa libera si el poate sa aleaga liber directia in care sa actioneze. In opozitie cu alte fiinte, pe acest plan secund, el a fost inzestrat cu libertatea in gandire, alegere si actiune.
Amandoua aceste planuri formeaza o unitate in diversitate, in opozitie cu altele.
Conform primului plan, omul, aidoma altor fiinte este musulman, inca din nastere, este supus vointei lui Allah, pentru ca asa ii este predestinat, in timp ce pe planul secund exista libertatea de a accepta sau de a nega calitatea de musulman. In directia aceasta i se recunoaste libertatea de alegere. Oamenii se impart in doua grupuri. Dupa felul cum se folosesc de aceasta libertate de alegere, in credinciosi musulmani si in nemusulmani (chiafiri). Este un musulman adevarat acela care il recunoaste pe Creatorul sau, care il accepta drept judecator suprem, care se supune sincer, corect si cinstit vointei si poruncilor Lui si care in viata personala si sociala se conduce dupa principii unanim recunoscute. O data cu alegerea libera a caii supunerii constiente fata deAllah, el de fapt va atinge maturitatea in islam.
Omul este slab nu ca urmare a pacatului originar, ci pentru ca este doar o faptura; el se gaseste acum intr-o lume resacralizata prin revelatia acordata de Dumnezeu ultimului sau Profet. Orice act - fiziologic, psihic, social, istoric -, prin simplu fapt ca este savarsit prin gratia lui Dumnezeu, se afla sub jurisdictia lui. Nimic nu este liber in lume, in afara lui Dumnezeu. Doar Allah este atotmilostiv si Profetul lui a revelat o religie mult mai simpla decat cele doua monoteisme precedente. Islamul nu constituie o biserica si el nu are un sacerdotiu. Cultul poate fi savarsit de oricine; nu este nici macar necesar sa fie practicat intr-un sanctuar. Viata religioasa este reglementata de institutii care sunt in acelasi timp norme juridice, in special cei cinci "Stalpi ai Credintei". Cel mai important "Stalp"este salat, cultul rugaciunii canonice, comportand cele cinci prosternari zilnice; al doilea este zakat sau pomana legiuita; al treilea, sawm, desemneaza postul, din zori pana in amurg, din luna Ramadan; al patrulea este pelerinajul (hağğ) si al cincilea cuprinde "profesiunea de credinta" (śahadat), adica repetarea formulei: "Nu exista alt dumnezeu in afara lui Allah si Mohammad este trimisul sau".
DREPTUL ISLAMIC
Conceptul de "drept islamic" (saria) nu presupune un ansamblu sistematic organizat de legi si de practici juridice; sfera sa este mult mai larga, extinzandu-se si in domeniul prescriptiilor etice, de comportare sociala, de igiena chiar, si bineinteles, de ritual religios. Saria nu este legea reala, ci legea ideala; "semnificatia cuvantului nu se limiteaza la lege, la drept, ci adeseori este mai ampla, apropiindu-se de sensul de "revelatie". Ca atare, acest ansamblu de norme, de prescriptii, este stabilit in primul rand in textul Coranului; a fost completat pe baza traditiilor hadit, iar in perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat si enuntat in principiile de jurisprudenta ale diferitelor scoli de drept (azi aceste scoli sunt in numar de patru).
Fara a avea la baza o conceptie juridica organica, fara o riguroasa sistematizare si fara a fi in mod uniform in toate tarile Imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric: prezenta probleme, enunturi si prevederi in materie penala, de organizare a vietii de familie, a dreptului de proprietate si a tranzactiilor comerciale.
Codul penal nu avea la baza o conceptie de ansamblu, ci cuprindea fie reglementari bazate pe texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date de califi, empiric si in functie de imprejurari. De pilda, rebeliunea si orice act care tulbura ordinea publica puteau fi pedepsite in mod cu totul arbitrar. Pedepsele pentru delictele minore erau lasate la aprecierea judecatorului, a prefectului politiei sau a muhtasibului. Omuciderea sau ranirea voluntara dadeau familiei victimei dreptul la razbunare, conform "legii talionului" (dintotdeauna functionand in Arabia, si admisa de Coran, II, 173), dar - spre deosebire de obiceiul consacrat in societatea araba preislamica - vendeta putea lovi numai pe cel vinovat, nu si pe orice membru al familiei sau tribului sau. Pe de alta parte, actul de razbunare putea fi executat numai sub controlul cadiului. De obicei, dreptul islamic cauta sa inlocuiasca vendeta prin plata unui pret de rascumparare (diya) - dar numai pentru primul omor, nu si in cazul de recidiva; caci Coranul recomanda sa faci binele in locul raului (XXIII, 98; XLI, 34), promitand celui ce iarta fericirea raiului (II, 128).
Dreptul de proprietate era recunoscut tuturor (cu exceptia sclavilor), - barbati sau femei, musulmani sau nemusulmani. O serie de prescriptii insa ii limitau exercitarea efectiva. Astfel erau dispozitiile formulate extrem de minutios care reglementau conditiile mostenirii si care vizau in mod special protejarea femeilor si a anumitor categorii de mostenitori. In orice caz, testatorul nu putea dispune liber prin testament decat de cel mult o treime din cuantumul succesiunii; restul era supus, inderogabil, unor foarte precise si detaliate partajari. Orice testament - si orice act de proprietate - trebuia sa fie incheiat in prezenta a doi martori. O prevedere, probabil de origine persana: furtul se pedepsea cu taierea mainii drepte; iar talharia, cu moartea (Coran, V, 42). Imprumutul cu dobanda este interzis expres, in repetate randuri, de prescriptiile coranice (II, 276). O inovatie juridica cu totul originala o constituia recomandarea de constituire (printr-un act scris, irevocabil) a unui fond de bunuri imobiliare, inalienabile (waqf) care sa serveasca drept sursa de intretinere a unei fundatii pioase, filantropice, fie cu caracter religios, fie de utilitate publica, administrata de cadiu, - si ale carei venituri ramaneau, pentru un timp, unor membri ai familiei fondatorului.
Si tranzactiile comerciale erau foarte riguros reglementate, caci prescriptiile religioase islamice impuneau o corectitudine desavarsita. Astfel, in actul de vanzare-cumparare trebuiau specificate, clar si exact, natura si starea obiectului vandut. Legea islamica nu intervenea direct in viata economica, in stabilirea sau in controlul preturilor, - dar interzicea acapararea marfurilor in scop de specula.
RELIGIA
"In institutia religioasa islamica rolul central ii revine dreptului, jurisprudentei, iar nu teologiei sau liturghiei. In Islam, evolutia dreptului a fost condusa cu o mare tensiune spirituala, comparabila celei pe care crestinismul a dedicat-o teologiei". Aceasta - "pentru ca de la inceput Islamul a fost asociat unei comunitati politice, si nu numai unei comunitati pur religioase ( . ) E adevarat ca in Islam erezia era pedepsita; dar era vorba in primul rand de o chestiune juridica, ce avea adesea si o referire politica". Institutia religioasa islamica, prin urmare, este in primul rand o institutie juridica. Evident ca, in Islam, exista si teologia; dar aceasta nu a fost niciodata "regina stiintelor", ca in Occident. "Intr-un anumit sens, teologia a fost de-a dreptul subordonata jurisprudentei".
Islamismul este o religie universala. Coranul afirma unitatea fundamentala a neamului omenesc: toti oamenii au o natura identica, creata de Dumnezeu (VII, 171). O traditie (hadit) spune explicit: "Toti oamenii sunt egali, ca dintii din pieptenele tesatorului; nici o deosebire nu este intre un alb si un negru, intre un arab si un nearab, decat masura in care ei se tem de Dumnezeu". Allah este divinitatea suprema, universala, nu doar a arabilor. Miile de profeti, el i-a trimis oamenilor pentru a le reaminti religia, - religia cea adevarata, pura, nealterata de superstitiile acumulate de oameni: adica islamismul. - Acestia sunt de doua categorii: profet propriu-zis (nabīy), a carui misiune este sa vegheze la pastrarea adevaratei credinte; si "trimisul" (rasūl), pentru a-i converti pe necredinciosi si a le comunica revelatia divina (Muhammad fiind si nabīy si rasūl). Coranul numeste 25 de profeti (principalii fiind socotiti Adam, Noe, Avram, Moise, Iisus si - ultimul si cel mai mare - Muhammad); dar, potrivit traditiei, numarul lor trece de o suta de mii.
