Roma imperiala

Roma imperiala

Principatul

Batalia de la Actium marcheaza nu numai integrarea Egiptului in zona de autoritate romana ci si sfarsitul razboialelor civile la Roma. Caius Iulius Caesar Octavianus devine astfel singurul arbitru al intregii lumi romane, persoana in stare sa concentreze si sa restructureze formularistica puterii, dandu-i o consistenta monarhica.

Spiritul general al opiniei publice romane, in republica tarzie, avea inca o importanta componenta antimonarhica, sustinuta de propaganda senatoriala a egalitarismului elitelor. Elitele insele erau formal ostile unei uzurpari a autoritatii colective a clasei politice romane, acceptand totusi, in conditii limita, concentrarea "accidentala" a puterii la un moment dat.

De aceea, Octavianus, urmand sugestii politice initiate inca de tatal sau adoptiv, va construi o noua formula monarhica ce mima republica.

De fapt, incepand din anul 27 i.Hr., Octavianus va reusi sa concentreze autoritatea cumuland atributiile mai multor magistraturi ordinare si extraordinare, de multe ori fara detinerea propriu-zisa a magistraturii.

Succesiv, comenzile militare pe care Octavianus (apoi Augustus) le-a detinut au fost diferite prin consistenta - imperium consular, proconsular si din anul 23 i.Hr., acel imperium maius, momentul fiind cel in care principele renunta la calitatea de consul, dobandind puterea tribuniciana. Augustus nu are putere de legiferare (eventual de "initiativa" legislativa) si nu are putere de decizie judecatoreasca decat asupra armatei, peregrinilor si a provinciilor, putere exercitata prin intermediul legatilor imperiali.

Provinciile cu probleme militare, provinciile de granita deci, se afla sub autoritatea nemijlocita a principelui, autoritate exercitata prin intermediul unor legati imperiali de rang consular.

O situatie speciala este cea a Egiptului, aflat in realitate in posesia personala a imparatului, provincie guvernata de un prefect, cavaler roman, egalul prefectului Romei (magistratura nou creata de asemenea).

Augustus este auxiliat de un Consilium principis, format din apropiati ai imparatului.

Augustus a reusit astfel constituirea unei noi realitati institutionale, principatul pastrand formularistica republicana, schimbandu-i insa esenta, statul roman devenind in mod evident o monarhie.

Aceasta monarhie insa, menaja susceptibilitatile republicane ale opiniei publice romane.

Dinastia Iulia-Claudia, dinastia succesorilor lui Augustus, reprezinta in mod evident perioada cea mai controversata din intreaga istorie a Principatului.

Sursele antice, in covarsitoarea lor majoritate de obedienta senatoriala, exprima reactia tardiva dar violenta a clasei politice romane fata de restauratia monarhica pe care Augustus o initiase.

La aceasta se adauga tentativele socante ale catorva iulio-claudieni de instaurare a unei monarhii declarate, de certa influenta orientala.

Exista insa personaje discontinue din punctul de vedere al atitudinii fata de formularistica si continutul autoritatii imperiale. Astfel Tiberius care incepe printr-o politica de moderatio, incercand sa refuze cat mai multe dintre elementele ce intrau in componenta puterii imperiale (de pilda calitatea de pater patriae) fara a o vida insa total de autoritate (pastreaza imperium maius si tribunicia potestas), ajunge sa isi schimbe atitudinea catre sfarsitul vietii, dovada fiind numeroasele procese de lezare a maiestatii, probabil initiate sub influenta lui Seianus.

Chiar daca Tiberius ar fi incercat o solutie republicana (asa cum cred unii) senatul nu mai era capabil de reactie.

Spre deosebire de Tiberius, Caius Caesar (Caligula) si Nero par a fi incercat o solutie monarhica mult mai consistenta, amandoi fiind in mod evident contaminati de traditii regale elenistice.

Caligula recurge chiar la auto-deificare. Mentalitati si atitudini orientale intra in cotidian la Roma. Incearca sa impuna chiar senatului o noua modalitate de raportare formala la persoana principelui, prosternarea (proskynesis) in fata personajului imperial.

Tentativele lor erau aberante din punctul de vedere al atitudinii romane, al obiceiurilor si traditiilor clasei politice de la Roma si din aceasta cauza toate sursele de influenta senatoriala (covarsitoare ca pondere) ii considera pe Caligula si Nero ca fiind psihopati.

Aceasta traditie va influenta si raportarea moderna fata de iulio-claudieni, numai ultimele decenii putand disocia ideile originare de propaganda senatoriala a veacului I al erei crestine.

Vespasian si instaurarea dinastiei Flavilor exprima reactia conservatoare a elitei senatoriale.

Anul 68 reprezinta momentul primei interventii a armatelor din provincii in disputa pentru imperiu. Pana atunci, in timpul dinastiei iulio-claudiene sustinerea imparatilor sau confirmarea lor revenise in exclusivitate garzilor pretoriene, trupe cu o reala pondere in decizia politica a primei jumatati a veacului I d.Hr.

Instaurarea dinastiei Flavilor apare astfel ca o adevarata restauratie aristocratica a ordinii, spiritul fiind cel al elitei traditionaliste romane.

Vespasian va fi un foarte riguros organizator al finantelor statului si un atent administrator, atitudinile sale politice generale provocand insa conturarea unei opozitii.

Aceasta opozitie, pe care Vespasian incearca sa o loveasca prin actul alungarii filosofilor (stoici) si astrologilor din Roma, era in cea mai mare masura constituita din grupul neronienilor din senatul roman. O parte a elitei din Roma fusese deci in mod evident contaminata de ideologiile si doctrinele aulice ale Orientului.

Autoritarismul agresiv al lui Domitian, cel de-al treilea si ultimul dintre Flavi, autoritarism exprimat de numeroasele procese de les majestate ca si de ostilitatea mediilor senatoriale (cel mai elocvent exemplu il reprezinta Tacitus) va duce in cele din urma la o noua coeziune a aristocratiei romane si la sfarsitul dinastiei inaugurate de catre Vespasian.

Domitian se proclamase si el (cu mult prea devreme pentru capacitatea de adaptare a opiniei publice romane) stapan si zeu (Dominus et Deus).

Pe de alta parte, intregul veac I d.Hr. cunoaste o tot mai evidenta tensiune intre ordinul senatorial (clasa cu o certa dominare sociala si poate economica) si ordinul ecvestru (categorie cu tot mai mare influenta politico-administrativa in lumea romana).

In ceea ce priveste opozitia senatoriala fata de autoritatea Principelui, ea nu este (cu cateva exceptii) rezultatul unei structuri real republicane, ci numai forma de rezistenta a clasei politice fata de arbitrariul monarhic, fata de orisice tentativa de orientalizare a consistentei puterii imperiale.

In ceea ce priveste puterea imperiala, pana la Diocletian nu exista nici macar tendinte de schimbare a consistentei juridice a acesteia. Sunt insa foarte diferite, de la imparat la imparat, metodele practice de exercitare a atributiilor care formal ramasesera cele stabilite de catre Augustus.

Dinastia Antoninilor reprezinta probabil perioada maximei coerente a statului roman. Este perioada unei relative stabilitati politico-militare, a intensificarii procesului de urbanizare si de romanizare in cele mai multe spatii europene si mediteraneene incluse imperiului.

Traian, Hadrian sau Antoninus Pius, mimand cu abilitate jocul augustan, reusesc sa integreze consistentei puterii imperiale elemente novatoare care de cele mai multe ori incep prin a functiona numai in cateva provincii orientale ale imperiului.

Asistam astfel la treptata divinizare a imparatului in functie, la inceput in provincii orientale, apoi si in provincii occidentale, implicand la inceput numai divinitati traditionale latine (Iovius, Herculius) apoi si divinitati elene (sub Hadrian) sau orientale, contemporane cu reelaborarea protocolului curtii imperiale tot prin preluarea unor elemente orientalizante.

Este semnificativa si importanta pe care o capata in epoca Antoninilor cuplul imperial ca si aparitiile tot mai frecvente ale femeilor membre ale dinastiei in propaganda imperiala sau in emisiunile monetare.

Marcus Aurelius va avea de suportat prima mare invazie a popoarelor germanice asupra statului roman, invazie ce a prilejuit razboaiele marcomanice (166-180 d.Hr.).

Tot Marcus Aurelius dupa victoria sa impotriva partilor si armenilor (161-166 d.Hr.), ii va acorda lui Avidius Cassius o comanda exceptionala asupra intregului Orient, inclusiv Egiptul, acordandu-i un imperium maius.

Acest act va facilita si uzurparea generalului, in anul 175 d.Hr., prima uzurpare de lunga durata din istoria imperiului.

Instaurarea lui Septimius Severus, primul imparat roman provenind dintr-o familie nelatina romanizata (si nu ca Traian fiu de colonist roman nascut in afara Italiei) va aduce la Roma dinastia Severilor (193-235 d.Hr.).

Contextul ascensiunii imperiale a lui Septimius Severus este cel al unui razboi civil, el insusi fiind sprijinit de legiunile din Illiricum, Niger de legiunile din Siria, iar Clodius Albinus de cele din Occident.

Autoritatea primului dintre Severi pare a fi aceea a unui dinast militar care nu se sprijina insa pe foarte periculoasele cohorte pretoriene ci pe legiunile illiriene.

In timpul acestei dinastii autoritatea imperiala este in mod evident tot mai mare, formularistica ei in tot mai buna masura evolueaza catre modelul oriental de concentrare dinastica.

Epoca Severilor marcheaza declinul evident al autoritatii senatului, care isi pierde cele mai multe dintre prerogative, iar pe de alta parte, al ordinului senatorial in calitatea sa de clasa politica, personajele de rang senatorial fiind excluse de la calitatea de guvernatori ai multora dintre provinciile cele mai importante si de la numeroase comenzi militare.

In acelasi timp, rolul clasei ecvestre in statul roman devine unul cu mult mai important la sfarsitul veacului al II-lea si la inceputul veacului urmator.

Momentul disparitiei lui Severus Alexander (235 d.Hr.) va avea o semnificatie speciala in istoria Romei - va marca inceputul anarhiei militare, a crizei veacului al III-lea, criza careia ii va pune capat numai ascensiunea imperiala a lui Diocletian (284 d.Hr.).

Acesti 50 de ani vor cunoaste invazii barbare ca si razboaie civile, coexistenta mai multor imparati ca si secesiunea unor provincii, devalorizare monetara ca si o decadere sensibila a nivelului civilizatiei urbane, haos administrativ ca si convulsii religioase etc.

Ascensiunea imperiala a lui Diocletian (284 d.Hr.) va fi cea care va pune capat epocii "anarhiei militare".

Diocletian isi propusese refacerea de ansamblu a edificiului imperial. Reformele sale vor incerca in primul rand reorganizarea statului, a institutiilor sale fundamentale.

In acest sens importanta este noua raportare fata de calitatea imperiala, raportare care i-a facut pe interpretii moderni sa vorbeasca despre Diocletian ca despre fondatorul dominatului. De fapt, Diocletian vine in completarea numeroaselor tentative anterioare ce incercasera "orientalizarea" caracterului puterii imperiale. El va fi numai cel care va izbuti sa inlature ideea egalitatii aparente dintre imparat si ceilalti cetateni, persoana imperiala devenind in mod oficial Dominus et Deus.

Pentru o mai eficienta exercitare a autoritatii, Diocletian va constitui sistemul tetrarhic, sistem prin care puterea era exercitata de catre patru imparati colegi fara ca autoritatea propriu-zisa sa fie disjunsa, cei patru fiind numai copartasi ai unei autoritati unice.

Diocletian incearca sa reorganizeze institutiile, sa refaca economic statul roman, ba chiar sa uniformizeze ideologic si religios lumea romana.

Constantin (306-337 d.Hr.) va completa, din multe puncte de vedere initiativele lui Diocletian, existand insa si o realitate asupra careia perspectivele celor doi s-au dovedit fundamental diferite - problema crestinismului.

Reformele lui Diocletian si Constantin nu vor reusi decat o refacere conjuncturala a statului roman.

Veacul al IV-lea si mai ales veacul al V-lea vor cunoaste dese invazii barbare completate de asezarea unor grupuri barbare in imperiu, prabusirea sistemului economic si monetar roman, secesiunea unor provincii si a unor grupuri de provincii, uzurpari repetate ale calitatii imperiale, disfunctionalitati institutionale majore, conflicte ideologice si religioase, perturbari sociale, confruntari dinastice, razboaie civile, s. a.

Toate acestea vor face ca de fapt statul roman sa dispara in Occident in a doua jumatate a veacului al V-lea (data traditionala fiind anul 476), in timp ce in Orient acesta va evolua intr-o noua forma, profund elenizata - imperiul bizantin.