Boli asociate specifice varstei a treia

Boli asociate specifice varstei a treia

1.Boli ale sistemului cardio-vascular

Motto: " Simptomul principal al batranetii este scaderea

capacitatii de adaptare a organismului."

F. Verzar

Subiectii foarte varstnici reprezinta segmentul din populatie ce creste cel mai rapid, iar bolile cardio-vasculare sunt responsabile de 50% din mortalitatea acestor pacienti.

Cresterea populatiei varstnice va determina in mod implicit si cresterea procesului de pacienti cu boala coronariana (cu 30% pana in 2015) odata cu scaderea mortalitatii la varsta tanara cu aproximativ 20-25%.

Acest fenomen este explicat prin urmatoarele fapte:

1.Tratamentul interventionist la intreaga populatie si in ultimii 2-3 ani aplicarea trombolizei intravenoase si a coronaroplastiei si la pacientii varstnici si foarte varstnici.

2. Modificarea stilului de viata al populatiei in vederea influentarii factorilor de risc.

3. Recuperarea cardiaca prin antrenament fizic.

In felul acesta va creste numarul varstnicilor internati pentru diferite boli cronice ce sufera si de o boala cardio-vasculara.

Recuperarea cardiaca poate creste atat durata cat si calitatea vietii. Ea are ca obiective pe termen scurt diminuarea consecintelor psihologice ale bolii, reconditionarea la efort a bolnavilor in vederea unei reinsertii sociale sau profesionale, iar ca obiectiv, pe termen lung, prin atacarea factorilor de risc, poate permite influentarea evolutiei procesului ateromatos.

Studii recente ale reantrenarii la efort la pacientii peste 65 de ani demonstreaza ca beneficiul antrenamentului fizic exprimat in consum maxim de O₂ este mai ridicat la pacientul mai varstnic (21% fata de 10%). Chiar pacientii foarte varstnici beneficiaza de un program complet de recuperare activa si deci beneficiaza de infrastructura unui centru de recuperare modern si bine echipat, din care la ora actuala sunt inca respinsi. Chiar daca este dificil de a selectiona pacientii susceptibili de a realiza si beneficia de un program de recuperare, limitarea de varsta nu pare a fi justificata.

Daca testul de efort permite integrarea bolnavului intr-un program de antrenament, atunci prescriptia kinetoterapiei trebuie sa fie individuala "à la carte" cum o denumesc francezii si bazata pe rezultatele testelor de efort.

Parametrii principali ai kinetoterapiei sunt:

Frecventa

Intensitatea

Timpul

Intensitatea este reprezentata de frecventa cardiaca maxima obtinuta la testare.

Timpul este de 30-60 minute sedinta.

Efectul de conditionare este o balanta intre intensitatea si durate exercitiului.

Initial, la varstnici se prescriu intensitati mai mici care sa permita pacientului o ora de exercitiu fara oboseala excesiva (65% din frecventa cardiaca de testare).

O sedinta de kinetoterapie trebuie sa cuprinda obligatoriu trei etape:

I. Incalzire 10 minute

II. Exercitii aerobice: plimbare, jogging, bicicleta

III. 10 minute etapa de relaxare care este extrem de importanta la coronarienii la care intreruperea brusca a efortului poate determina aritmii ventriculare.

Femeile varstnice beneficiaza mai putin decat barbatii de procesul de reabilitare, aceasta avand niste explicatii:

solicitare mica

exercitii fizice de intensitate mai mica

VO₂ max. mic

starea depresiva mai mare a femeilor.

Cu toate acestea cresterea capacitatii functionale este similara.

Beneficiul recuperarii prin antrenament este marcat la grupa de pacienti cu risc scazut. La toate categoriile de pacienti varstnici este demonstrat ca insasi repausul la pat deterioreaza functia cardio-vasculara.

Este de preferat exercitiul dinamic in locul celui static. Trebuie sa subliniem ca, o contractie izometrica a oricarui muschi mic sau mare determina cresteri ale AV, TA si debitul cardiac disproportionat de mare fata de masa musculara antrenata in contractie.

Efortul este mai bine tolerat de varstnici daca se fac perioade scurte de kineto, intercalate cu perioade de odihna.

Important, este sa se continue acasa programul efectuat in sistem organizat (scaune pentru reeducare de mers). Se vor evita, la persoane foarte in varsta, exercitii complicate greu de tinut minte. Este recomandat si se prescriu activitati "functionale" exemplu: se ridica si se aseaza pe scaun.

Din cadrul kinetoterapiei ne vom abtine in general de la tractiuni si manipulari datorita existentei unei osteoporoze, osteofitoza importanta sau ateroscleroza carotidiana.

Un capitol de mare actualitate il reprezinta aplicarea programului de antrenament la varstnicul cu insuficienta cardiaca. Analiza literaturii duce la concluzia ca, antrenamentul fizic este benefic vis -à -vis de repaus la pacientul cu insuficienta cardiaca.

Contraindicatiile absolute ale kinetoterapiei in insuficienta cardiaca raman:

IC noncontrolabila

Necroza miocardica acuta

Angorul instabil

Anevrismul disecant de aorta

Stenozele aortice

Tulburarile severe de ritm ventricular

Manifestarile embolice pulmonare sau generale recente

Starile septice.

Dupa reantrenare, se incearca o simplificare si replanificare a activitatilor zilnice. Alternarea actelor simple cu cele grele; alternarea perioadelor de odihna cu cele de activitate.

In ceea ce priveste oportunitatea kinetoterapiei la cardiacul varstnicul, desprindem o principala concluzie: aceasta reprezinta un act medical de mare responsabilitate, efectuat in echipa si care are ca scop principal cresterea calitatii vietii omului  varstnic, o incercare de a nu trata, in limbajul lui Aristotel, batranul ca o "existenta diminuata" si nici batranetea, ca expresie necesara a vietii, ca o anticamera a mortii.

Patologia cardio-vasculara, urmata de cea neurovasculara si psihica, detin ponderea cea mai importanta a geromorbiditatii.

Arteroscleroza in primul rand, apoi alte boli metabolice - obezitatea, diabetul, guta sau cu mecanism inca necunoscut, amiloidoza, se asociaza proceselor involutive cardio-vasculare, alternand parametrii functionali ai aparatului cardio-vascular, ca si ai altor aparate si sisteme. Inter-relatia arteroscleroza - varsta este mult mai remarcata si explica cresterea incidentei bolilor cardio-vasculare pe masura inaintarii in varsta.

Din largul capitol al gerontocardiologiei, am socotit util sa ne oprim asupra catorva entitati, pornind de la ponderea acestora in practica asistentei varstnicului. Astfel, din cadrul bolii ischemice de miocard ne-am oprit asupra arterosclerozei obliterante a extremitatilor, a tromboflebitei si a varicelor membrelor inferioare:

v    Ateroscleroza obliteranta a extremitatilor

Ateroscleroza obliteranta se instaleaza de obicei la barbati, dupa varsta de 50 de ani, la nivelul membrelor inferioare in special, localizandu-se cel mai frecvent la nivelul arterei femurale, aorta terminala si artera poplitee.

Simptomele acestei boli sunt: paresteziile (furnicaturile), cresterea la frig a sensibilitatii extremitatii afectate, dureri in timpul mersului, sub forma de crampa la nivelul gleznei si/sau gambei, datorita tulburarilor irigatiei periferice, schimbarea culorii tegumentelor si, in stadiu avansat, apar necroza si chiar ulceratii.

In tratarea bolii, pe langa tratamentul medicamentos, se impun cateva masuri de igiena ce trebuie respectate de catre bolnav, cu multa strictete, si anume: incaltamintea sa fie comoda si calduroasa, spalarea picioarelor sa se efectueze numai cu apa calda, sa renunte la fumat, sa evite, pe cat posibil, frigul, folosind o imbracaminte calduroasa si lejera.

Regimul dietetic se recomanda sa fie normocaloric, ceea ce se va obtine prin reducerea aportului alimentar din punct de vedere cantitativ si prin stabilirea echilibrului intre glucide, lipide, proteine si vitamine.

Bolnavul trebuie sa adopte un regim de viata echilibrat, din care sa nu lipseasca programul de kinetoterapie. Kinetoterapia activa se poate aplica cu rezultate deosebite numai in stadiile I si II ale bolii. In urmatoarele stadii se poate folosi kinetoterapia pasiva, pentru a preveni instalarea stazei venoase.

Exercitiile ce se vor folosi in aceasta afectiune vizeaza marirea debitului cardiac, a tensiunii arteriale si vasodilatatie la nivelul musculaturii.

v    Tromboflebita

Este o afectiune a venelor periferice, ce se localizeaza frecvent la nivelul membrelor inferioare si este predominanta la femei, dupa varsta de 40-50 de ani.

Aceasta boala se caracterizeaza prin formarea de cheaguri de sange (trombus), care initial sunt superficial prinse de vene, dar odata cu avansarea bolii se fixeaza pe peretele venos, ce poate genera embolii.

In stadiul al doilea al bolii, trombusul este bine fixat de peretele venos si determina fenomenele amintite.

Tratamentul ce se aplica acestei boli este asociat, astfel ca prin tratamentul medicamentos se urmareste fluidizarea sangelui, franarea procesului de formare a trombusului, si de extindere a trombozei venoase si vasodilatarea, iar prin tratamentul kinetoterapeutic se favorizeaza circulatia colaterala si veno-limfatica, cu precadere la nivelul membrelor inferioare, si tonificarea musculaturii afectate.

Aplicarea metodelor de kinetoterapie se va incepe numai cu avizul medicului.

Exercitiile constau din miscari de flexie si extensie, ale degetelor, de flexie plantara si dorsala a labei piciorului si rotari la nivelul gleznei, flexia si extensia gambei pe coapsa si a coapsei pe bazin si miscari de pedalare.

Timpul si ritmul de executare a acestor miscari creste progresiv si se vor corela cu respiratia, in scopul activarii circulatiei abdominale si periferice.

Se recomanda ca aceste exercitii sa se repete de 2-3 ori pe zi. Ridicarea bolnavului din pat se face la indicatia medicului si numai cu un ciorap elastic.

In primele zile, se vor efectua plimbari in jurul patului, ca treptat distanta parcursa sa se mareasca in functie de posibilitatile bolnavului, si ritmul se accelereaza.

In timpul repausului la pat se recomanda tratamentul postural, care consta in sedinte de 10-15 minute, cu gambele asezate in plan procliv (ridicate la 15-20 cm mai sus decat planul patului) si care se repeta de 2-3 ori pe zi, in scopul de a facilita drenajul venos.

v    Varicele membrelor inferioare

Boala afecteaza in special venele din portiunea inferioara a corpului, cantonandu-se cel mai frecvent la nivelul gambei, si se caracterizeaza prin tulburari circulatorii si dilatatii patologice permanente ale venelor, determinate de pierderea elasticitatii peretilor acestora, datorita modificarilor structurale ce au loc la acest nivel. Din punct de vedere kinetic se recomanda exercitii active izotonice, in scopul activarii musculaturii membrelor inferioare, si exercitii respiratorii.

Aceste exercitii se vor executa din pozitia decubit dorsal, cu picioarele sprijinite la un unghi de 70-80⁰ fata de trunchi, si constau din miscari de rotatie la nivelul gleznelor, in ambele sensuri, departarea si apropierea membrelor inferioare, flexii ale gambei pe coapsa si ale coapsei pe bazin, miscari de pedalare.

Din pozitia stand, cu mainile sprijinite la spalier in dreptul pieptului, ridicari pe varfuri , urmate de trecerea greutatii corpului pe calcaie.

Toate aceste miscari se vor corela cu exercitii de respiratie.

La acestea se va adauga mersul pe jos, zilnic, timp de 1h -1h1/2 .

Acestor categorii de bolnavi li se recomanda purtarea ciorapilor elastici, evitarea pozitiei ortostatice timp indelungat si folosirea de incaltaminte comoda.

2. Boli asociate ale sistemului respirator

Motto: "Boala scade dorinta de a trai,

iar scaderea dorintei de trai imbatraneste."

Hinkle

Imbatranirea cardiorespiratorie determina scaderea capacitatii de efort. Consumul maxim de O₂ scade cu varsta, in mod constant cu 0,5% pe an, indiferent daca este vorba de sedentari, persoane moderat active sau atletice. Unii autori remarca o accentuata scadere (0,9%) la sedentari. Aplicate la mers, aceste date implica faptul ca la un cost caloric mentinut constant la orice varsta (22ml/kg/min), consumul maxim de O₂ scade progresiv cu varsta, astfel incat mersul cere o parte crescanda din capacitatea aeroba: 65% la 60 de ani, 95% la 90 de ani, ceea ce determina limitarea independentei la varsta inaintata.

Programul de anaerobioza scade mai mult cu varsta (0,8%) decat consumul de O ₂.

In ce priveste mecanismele acestei scaderi a capacitatii de efort la varstnici:

Imbatranirea tesuturilor musculare si osteo-articulare nu este fundamentala pentru acest aspect;

Alterarile cu varsta ale functiilor respiratorii, desi consistente nu sunt responsabile pentru reducerea consumului maxim de O_2. Sunt mentionate din acest punct de vedere: scaderea volumului pulmonar mobilizabil, mai ales capacitatea vitala si rezerva expiratorie, cresterea volumului rezidual (prin scaderea fortei de rapel elastic pulmonar), modificari complexe ale elasticitatii toracice si pulmonare, cu cresterea compliantei pulmonare si scaderea compliantei toracice, scaderea debitelor expiratorii fortate (prin reducerea fortei muschilor expiratori), o heterogenitate a raportului ventilatie/perfuzie prin inegalitatea fluxului aerian si sanguin, scaderea perceptiei cailor aeriene (scaderea raspunsului cardio-respirator la stimulii O₂ si CO₂).

Responsabile pentru scaderea capacitatii de efort sunt alterarile functiilor cardio-vasculare la varstnici, mult mai bine cunoscute si descrise, pe baza tehnicilor de investigatie neinvazive si descrise de Geistenblith (1977) si Lerch (1988).

Este descrisa scaderea functiei de pompa a miocardului cu varsta, denumita ca "presbicardie" (Dock1966), in ciuda cresterii masei cardiace (cu 14% dupa 60 de ani).

Bronhopneumonia obstructiva cronica - BPOC

Bronsita cronica si emfizemul pulmonar le intalnim in literatura de specialitate sub denumirea de bronhopneumonie obstructiva cronica.

Recuperarea medicala a pacientilor respiratori a fost tot mai mult performanta, dupa 1940, pornindu-se de la necesitatea optimizarii asistentei medicale a persoanelor cu suferinte respiratorii cronice.

Beneficiile programelor de recuperare pulmonara, ale caror strategii si tehnici au fost bine stabilite, sunt exprimate prin ameliorarea simptomatologiei, cresterea capacitatii de efort, independenta in derularea activitatilor cotidiene, limitarea utilizarii serviciilor medicale, imbunatatirea calitatii vietii.

Suferintele respiratorii pretabile recuperarii sunt cuprinse in tabelul de mai jos:

3.Boli asociate ale sistemului metabolic

Motto: Dupa ce a trecut teama de moarte,

viata este mai frumoasa decat cand era traita cu teama."

Shakespeare

Patologia dismetabolica retine cu o frecventa din ce in ce mai mare guta, condrocalcinoza, consecintele diabetului (artroza) ca o tulburare a metabolismului osos este interpretata in prezent osteoporoza, care are indicatori de morbiditate extrem de ridicati - mai ales osteoporoza post - menopauza - si rasunet socio-economic important.

v    Guta este o afectiune metabolica complexa, caracterizata clinic printr-un sindrom articular acut, subacut sau cronic, datorat depozitarii microcristalelor de urat de sodiu in tesuturi.

Guta primara (idiopatica) este o afectiune familiala, cu componenta ereditara, dar favorizata de conditiile alimentare.

Guta secundara este consecinta hiperuricemiei determinata de unele afectiuni hematologice, mieloproliferative, cutanate (psoriazis), ca si in urma folosirii unor medicamente uricenogene.

Guta, mai ales cea secundara, este de cca. 3 ori mai frecventa la varstnici (Grahame&Scott). Suferinta apare predominant la barbatii de peste 50 de ani, iar la femei frecvent dupa menopauza. Aparitia brutala, in cursul noptii a unei artrite acute, precedata sau nu de prodroame, se caracterizeaza prin: dureri atroce, imobilizarea piciorului, hiperestezie cutanata, tumefactia halucelui asociata cu coloratia rosu - violacee si caldura locala.

Relatia gutei cu alte boli este cu atat mai importanta, cu cat pacientul este varstnic si complicatiile ii afecteaza cu atat mai mult restantul functional si asa precar. Dintre aceste asocieri as remarca, pentru afectarile clinico - functionale osteoarticulare ale membrului inferior, asocierile cu obezitatea sau cu psoriazisul.

v    Diabetul zaharat la pacientul varstnic poate fi:

primar - forma idiopatica, genetica, insulino - dependent debutat in copilarie sau adolescenta, sau cel mai adesea

secundar - rezultat in urma altor suferinte.

Formele clinice ale diabetului zaharat la varstnic sunt:

diabetul zaharat imbatranit - care este diabetul zaharat debutat anterior in jurul varste de 40 de ani si

diabetul zaharat senil - cu debut in jurul varstei de 65-70 de ani. Aceasta a doua forma are caracteristici specifice:

o  debutul in jurul varstei de 60 de ani;

o  nu are caracter ereditar;

o  debutul este insidios, evolutia este in general benigna.

v  Obezitatea. Este starea patologica datorata tulburarii functiei de nutritie sau endocrine, ce perturba echilibrul intre aportul caloric si pierderile energetice ale organismului, evidentiata prin depuneri excesive de grasime, uniform sau localizate in anumite regiuni ale corpului.

Desi varsta nu constituie o cauza a acestei boli, totusi la varstnici si batrani obezitatea este intalnita frecvent.

In procesul de imbatranire, se observa o scadere a masei musculare nete corporale si inlocuirea ei cu tesut adipos, dar acest fenomen nu este similar cu cresterea in greutate, deoarece el are loc chiar si in conditiile in care greutatea corpului nu se modifica.

In cazul in care nu este vorba de dezechilibru glandular, excesul ponderal apare ca urmare a stilului de viata sedentar, ce caracterizeaza varsta a treia, si a modului de alimentatie irational, deci atunci cand numarul de calorii din alimentatie este mai mare decat consumul energetic realizat.

Cercetarile au demonstrat ca numai un regim alimentar bine selectat combinat cu exercitii fizice specifice acestei boli, pot rezolva problema obezitatii, atat preventiv cat si terapeutic.

Explicatia este simpla: regimul alimentar dozeaza aportul caloric, iar exercitiile fizice, prin contractiile musculare, determina consumul energetic si, in plus, contribuie la cresterea capacitatii organismului de lupta si aparare impotriva diferitelor boli, imbunatatind functiile fiziologice ale aparatului respirator, circulator, digestiv, glandular si nervos, functii care de obicei sunt afectate de obezitate.

Daca obezitatea endocrina se trateaza numai dupa recomandarile medicilor endocrinologi, ce au in vedere cauza ce au determinat-o, obezitatea obisnuita, instalata ca urmare a sedentarismului si a supraalimentatiei, se poate trata prin reeducarea ratiei alimentare, din punct de vedere cantitativ si caloric, si efectuarea programata si dirijata a lectiilor de gimnastica sau practicarea diferitelor sporturi.

In tratamentele obezitatii efectele morfogenetice sunt deosebit de spectaculoase.

Ponderea generala scade, musculatura iese in relief, inlocuind aspectul diform al tesuturilor adipoase. Prin exercitii bine alese se poate ajunge la oprirea evolutiei si chiar la corectarea unor deficiente fizice instalate ca urmare a obezitatii. Astfel: cifozele, lordozele, ca si atitudinea generala a corpului, pot fi simtitor corectate.

Efectele fiziologice sunt evidente si imediate. Respiratia se imbunatateste, capacitatea respiratorie se mareste, numarul respiratiilor pe minut scade.

Functiile nutritive si de eliminare se echilibreaza, caci exercitiul fizic este regulatorul natural al nutritiei, creand necesitate hranei, utilizand substantele de rezerva ale supranutritilor si obezilor.

Sistemul glandular si cel nervos se perfectioneaza si intretin in organism o stare de sinergie, de solidaritate functionala, prin stimularea armonioasa a tuturor aparatelor si sistemelor.

Activitatea functiilor inseamna cresterea vitalitatii organismului, scazuta de obicei la obezi.

Lectia de gimnastica medicala trebuie sa cuprinda exercitii ce se adreseaza intregului aparat locomotor si, acolo unde este cazul de obezitate localizata, acestea vor solicita in mod special segmentele vizate. De asemenea, in selectarea exercitiilor se va tine cont de afectiunile asociate.

Toate miscarile se executa in concordanta cu o respiratie dirijata si intr-un ritm adecvat posibilitatilor individuale.

Dozarea exercitiilor se face cu multa prudenta, mai ales ca la obezi oboseala poate aparea si dupa trei - patru miscari.

Se pot folosi diferite forme de mers, insotite de exercitii de brate si trunchi, usoare alergari, precum si exercitii din pozitiile stand, sezand, decubit dorsal, decubit lateral.

4. Boli asociate ale sistemului nervos

Asistenta de recuperare a pacientilor cu afectiuni neurologice este fundamentata pe identificarea si stabilirea mijloacelor/metodelor optime pentru corectarea infirmitatilor si disabilitatilor (incapacitatilor) existente.

Una dintre infirmitatile prezente deseori in patologia neurologica este durerea, care are impact negativ asupra programului de recuperare. Controlul acestui simptom extrem de complex constituie unul dintre primele obiective ale recuperarii la pacientul neurologic, indiferent de tipul de patologie. Metodele si mijloacele de reducere ale durerii sunt variate - medicamentoase si fizicale (termoterapice, electroterapice, masso-kinetice). Alegerea depinde de particularitatea pacientului si de maiestria terapeutului.

Independenta functionala nu este posibil de obtinut la un pacient neurologic fara efortul derulat de terapeutul fizical (fiziokinetoterapeut) si terapeutul ocupational, cei doi membrii ai echipei care asigura educatia pacientului cu privire la modul corect de efectuare, cu sau fara ajutor sau adaptari, a activitatilor cotidiene.

v    Hemiplegia.

Accidentul vascular cerebral constituie cea mai frecventa cauza a hemiplegiei si in cele mai multe dintre cazuri ea este determinata de hipertensiunea arteriala.

La varstnici, accidentele vasculare se produc in mare parte ca urmare a ateriosclerozei vaselor cerebrale.

Hemiplegia este definita ca paralizia flasca sau spastica, care intereseaza membrul superior si inferior si jumatatea fetei de aceeasi parte, la care se pot adauga uneori si alte manifestari neurologice, cum ar fi: tulburari afazice, tulburari de sensibilitate etc.

O data cu aparitia hemiplegiei, pacientul devine un handicapat, isi pierde autonomia datorita imposibilitatii efectuarii miscarilor uzuale, fiind astfel scos atat din circuitul productiv, cat si din cel social, fapt ce are influenta nefasta si asupra psihicului acestuia.

Kinetoterapia constituie tratamentul de baza al hemiplegicului, dar nu si al afectiunii de baza.

O hemiplegie rezulta in urma unei leziuni a neuronului motor central si se caracterizeaza prin pierderea motilitatii voluntare a unei jumatati a corpului. Aceasta afectiune se poate instala in mod brusc sau in mod lent si progresiv.

Debutul brusc este caracteristic pentru leziunile vasculare, debutul lent, pentru leziunile tumorale.

Sunt cazuri in care si hemiplegia de origine vasculara se poate instala in mod progresiv. Hemiplegia instalata in mod brusc evolueaza in doua stadii :

stadiul de hemiplegie flasca

stadiul de hemiplegie spastica.

In hemiplegia flasca tonusul muscular este scazut in toti muschii partii paralizate.

La membrul superior muschii extensori sunt intotdeauna mai afectati decat flexorii, iar la membrul inferior, muschii planului anterior al coapsei sunt mai putin atinsi decat ai planului posterior.

Hemiplegia spastica se caracterizeaza prin contractura musculara la nivelul flexorilor la membrul superior si asupra grupului extensor la membrul inferior.

Hemiplegia se caracterizeaza prin pierderea miscarilor fine, selective, si realizarea unor miscari grosolane, nefinisate, care de obicei nu-si ating obiectivul.

In functie de stadiul bolii, in activitatea de recuperare se vor aplica exercitii pasive, pasivo-active (asistate), active in sensul gravitatiei, cu rezistenta si cu obiecte portative.

Totdeauna se va incepe lucrul cu membrul superior, cu extremitatea distala, adica cu mana, dupa care urmeaza mobilizarea la nivelul cotului si apoi a umarului, dupa care se trece la membrul inferior, urmand aceeasi schema.

Recuperarea membrului inferior, de regula, se realizeaza mult mai usor si mai repede, deoarece motilitatea este mult mai bine conservata, el fiind mai putin afectat, astfel ca hemiplegicul reuseste sa mearga chiar atunci cand bratul si mana nu pot fi folosite.

v    Boala Parkinson

Specifica varstnicilor si batranilor, boala Parkinson este considerata ca o boala degenerativa a sistemului nervos extrapiramidal a carei evolutie este lenta si progresiva.

Caracteristicile acestei boli sunt: hipertonia (rigiditatea), hipokinezia si tremuraturile.

Hipertonia se instaleaza in special la nivelul muschilor flexori, determinand parkinsonianului atitudinea caracteristica cu capul si trunchiul aplecate inainte, membrele superioare si inferioare intr-o usoara flexie, atitudine ce se evidentiaza in mod deosebit in timpul mersului.

Actul motric de deplasare a acestor bolnavi este modificat si se realizeaza cu pasi mici, mai mult tarsiti, ce au tendinta de accelerare. In fata obstacolelor, chiar si a celor foarte mici, se opresc si bat pasul pe loc, avand teama sa le depaseasca.

In cazul in care se cere bolnavului autocontrol, mersul se desfasoara normal sau foarte aproape de normal.

Hipokinezia se manifesta prin miscari lente la nivelul tuturor segmentelor, sarace ca numar si reduse ca amplitudine, nu datorita unor modificari osteo - musculare la nivelul diferitelor segmente sau articulatii, ci ca urmare a faptului ca bolnavul uita sau nu stie ca in aceste cazuri fiecare miscare trebuie autocontrolata si autocomandata, pentru a se putea executa corect si a elimina sau diminua influenta bolii.

Bolnavul trebuie supravegheat, corectat si incurajat in permanenta, pentru a putea realiza intregul arsenal de actiuni motrice in forma lor normala si a nu permite executarea lor sub forma impusa de boala.

Desi tremuraturile la parkinsonieni sunt caracteristice bolii si difera de tremuraturile senile, cu toate acestea uneori se pot produce erori in stabilirea diagnosticului.

Se impune ca diagnosticarea sa se efectueze numai de medicii specialisti, deoarece tratamentul indicat in boala Parkinson si aplicat unui batran ce nu are aceasta afectiune ii da acestuia reactii neplacute, ingrijoratoare chiar, ce se manifesta prin dureri de cap, ameteli, greutate in vorbire si altele.

La nivelul mainilor, miscarea seamana cu miscarea de numarat bani, iar la picioare, cu miscarea de pedalare.

Ele apar numai in repaus, se accentueaza datorita emotiilor si oboselii si dispar in timpul miscarilor voluntare si in somn.

Privirea bolnavului este fixa si inexpresiva, iar faciesul are aspectul de masca rigida.

In aceasta afectiune intelectul bolnavului ramane nealterat.