Activitatea integratoare a organelor nervoase

ACTIVITATEA INTEGRATOARE A ORGANELOR NERVOASE

Integrarea este realizata de sistemul neuroendocrin in baza activitatii reflexe neconditionate si conditionate. Acestea din urma pot sa fie atit de complexe, incit dau aparenta existentei si a altor modalitati. Faptul ca vorbim in aceiasi termeni si in cazul subsistemului endocrin nu trebuie sa surprinda, intrucit, in procesele integratoare, el nu colaboreaza cu subsistemul nervos, ci conlucreaza cu acesta, complinindu-se reciproc.

    Activitatea integratoare este realizata de sistemul nervos (ca subsistem in cadrul intregului este tot sistem, desi de alt nivel) prin intermediul organelor nervoase. S-a precizat deja ca maduva spinarii, bulbul, puntea etc. nu reprezinta organe ale acestui sistem; ele nu sint organe nici la modul general. Un organ, indiferent care, trebuie sa fie delimitabil din punct de vedere anatomic si sa aiba un specific functional prin care sa se distinga de alte organe. Maduva spinarii, bulbul, puntea etc. sint alcatuie din substanta cenusie (corpii celulari ai neuronilor) si substanta alba (prelungirile dendritice si axonale). Cum sistemul nervos lucreaza pe doua niveluri de decizie (subcortical si cortical), intre acestea sin obligatorii legaturi axodendritice in ambele sensuri (cai ascendente si cai descendente). Spre exemplu, de la centrii medulari urca spre cortexul cerebral cai purtatoare de informatii si coboara cai purtatoare de comenzi, toate strabatind bulbul, puntea si mezencefalul, lucrurile fiind identice si in relatiile dintre bulb si cortex, ca si dintre punte, mezencefal si cortex; din toate acestea deducem ca mezencefalul este format din substanta alba care in mare parte nu-i apartine, ci ea provine de la etajele subiacente (punte, bulb, maduva). La fel stau lucrurile si in cazul bulbului, care detine o mare parte din substanta alba proprie maduvei spinarii. Astfel, se pune in mod firesc intrebarea: din punct de vedere anatomic, unde se afla limita dintre maduva si bulb sau dintre punte si mezencefal? Limitele anatomice dintre aceste formatiuni pe care literatura de profil le "precizeaza" nu sint decit pure conventii lipsite de orice suport stiintific. Lucrurile sint identice si din punct de vedere functional: oricare dintre aceste formatiuni realizeaza integrarea, ceea ce este corect pina la un punct; dar integrare la modul general nu exista (acesta este un concept); exista integrare a organismului in raport cu "ceva anume", adica o integrare in relatie directa cu o anumita categorie energetica a parametrilor de stare ai mediului extern sau intern : fizica sau chimica, ori in raport cu structuri energetice complexe, asa cum sint cele psihologice (la animale  si, mutatis mutandis, la om), sociale si culturale (la om doar). 

    Pentru a stabili care sint cu adevarat formatiunile cu valoare de organe ale sistemului integrator, trebuie sa pornim analiza dinspre planul functional al acestora. Cum functia intregului este integrarea, si cum integrarea se realizeaza pe baza arcurilor reflexe, iar acestea au in alcatuirea lor cimpuri receptoare, trebuie sa precizam, in primul rind, care sint specializarile acestora, cu alte cuvinte, care sint tipurile energetice ale parametrilor de stare ai mediului extern sau intern ale caror variatii se institue ca stimuli. Si vom constata ca aceste tipuri energetice sint, la rigoare, doar patru: electromagnetic (fotonic), mecanic, termic si chimic. Acum, problema se simplifica, dar vom retine faptul ca sistemul nervos opereaza pe doua niveluri de decizie: unul subcortical, care este standardizat si asigura promptitudinea raspunsului, si unul cortical, care opereaza modular si asigura contextualitatea raspunsului. Incit, toate arcurile reflexe, implicind ambele niveluri de decizie, care asigura integrarea in raport cu stimulii electromagnetici (fotonici) din mediul extern, impreuna cu toate caile de informare (aferente directe), cu centrii de procesare a informatiilor specifice si elaborare a comenzilor, cu toate caile posibile de comanda, cu efectorii (nu intotdeauna aceiasi!) si cu aferentatiile inverse -directe sau indirecte-, toate aceste formatiuni, fiind delimitabile anatomic, constitue un organ nervos. In mod similar, arcurile reflexe, standardizate sau/si modulare, care asigura integrarea organismului in raport cu stimulii mecanici din mediul extern sau intern (de exemplu baroreceptorii din zonele reflexogene, terminatiile dendritice din peretii organelor cavitare sau din invelisurile organelor parenchimatoase etc.) constitue un alt orgn nervos. Tot asa exista organe nervoase care asigura integrare organismului in raport cu stimulii termici si chimici. Oricit de complicat ar parea sistemul nervos, el este format doar din patru organe, delimitabile anatomic si distincte functional.

    Am insistat  -si o facem in continuare- asupra faptului ca cel de al doile nivel de decizie (cortexul cerebral) asigura integrarea contextuala si modulara a organismului. Care este modalitatea in care acest centru poate realiza asa ceva? Cu alte cuvinte, cum se explica faptul ca noi reactionam prin comportamente diferite, in momente si stari diferite, la actiunea unuia si aceluias stimul?

    S-a amintit deja ca unul dintre motivele pentru care cortexul cerebral reprezinta centrul suprem al sistemului nervos este prezenta la acest nivel a unui numar maxim de neuroni de asociatie (plan structural). Daca nu vom tine cont de localizarile corticale diferite ale proiectiilor cimpurilor receptoare din aceiasi categorie (acelasi organ nervos), atunci vom putea admite existenta a patru zone in cortexul senzitiv (foto, mecano, termo si chemoreceptoare). De asemenea, ignorind localizarile din cortex de unde se pot trimite comenzi spre efectori si simplificind lucrurile, vom putea admite existenta a cinci zone in cortexul efector (pentru musculatura scheletica, pentru muschii netezi din vasele de singe, pentru muschii netezi din peretii organelor cavitare, pentru tesutul nodal miocardic si pentru glandele endocrine (medulosuprarenala)). Daca la primul nivel de decizie (subcortical) arcurile reflexe sint mostenite si standardizate (imuabile), la cel de al doilea nivel de decizie, data fiind prezenta multimii de neuroni de asociatie, arcurile reflexe se modifica in plan anatomic de la o situatie la alta si, deci, si raspunsurile (inclusiv comportamentele) vor fi diferite, functie de circumstante. Astfel, stimularea centrului cortical vizual, va putea sa interreleze cu oricare arie de comanda din cele cinci, fie ea somatica sau vegetativa. Un exemplu potrivit (credem noi!): un student decide sa nu participe la curs si pleaca din cladirea facultatii. Dar, la coltul strazii, apare profesorul! Informatia despre prezenta acestuia ajunge in zona corticala receptoare vizuala si de aici, prin multimea neuronilor de asociatie, ea va ajunge sa dea comenzi atit spre zona efectoare a musculaturii scheletice (studentul se intoarce spre facultate), spre cea a musculaturii netede din vase (va rosii in fata situatiei), spre cea a musculaturii netede din organele cavitare (va simti un "gol in stomac"), spre medulosuprarenala (starea de emotie generalizata), cit si spre tesutul nodal miocardic (inima incepe sa bata mai repede). Desigur, un alt student, cu alte particularitati (nu le mai enumeram!), va reactiona diferit la aceasi stimulare vizuala, dupa cum diferit va putea reactiona si cel dintii, daca stie ca profesorul este nonconformist sau daca observa ca nu l-a remarcat.