Anormalitate si boala

Anormalitatea este o indepartare de norma al carei sens pozitiv sau negativ ramane indiferent in ceea ce priveste definirea in sine a zonei de definitie. Sensul este important in perspectiva calitativa. Astfel, antropologic, in zona pozitiva se afla persoanele exceptionale, geniile, care joaca un rol creator in istoria omenirii, in instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se refera la indepartarea de norma in sens negativ, spre minus, spre deficit functional si de performanta, spre dizarmonie, dezorganizare, destructurare.

In opinia lui Lazarescu M domeniul bolii "se indeparteaza de norma ideala a comunitatii in sensul deficitului, al neimplinirii persoanei umane ce esueaza in zona dizarmoniei nefunctionale, necreatoare." Trecerea spre patologie a subiectului este insotita de disfunctionalitatea acestuia in sistemul in care este integrat.

Majoritatea definitiilor si circumscrierilor normalitatii si anormalitatii sunt vagi, insuficiente pentru a sta la baza unor definitii operationale riguroase.

Reactia biologica sub forma de stres este normala intre anumite limite, la fel ca reactia psihica la spaime sau pierderi. Modificarile bio-psihice din etapele critice ale dezvoltarii cum ar fi cele din pubertate sau climax pot fi patologice daca se intalnesc la alte varste s.a. In definirea starii de sanatate sau de boala joaca un rol partial, dar foarte important, perspectiva subiectiva, felul in care subiectul se resimte si se autoevalueaza. Totusi, nici acest criteriu nu este suficient: de obicei, omul bolnav "nu se simte bine", are dureri, se autoapreciaza deformat, sufera, dar uneori, in psihiatrie starea de "bine subiectiv" poate fi concomitenta cu o stare de boala asa cum se intampla in sindromul maniacal. In patologia umana joaca un rol important dimensiunea interpersonala, a capacitatii de iubire si prietenie echilibrata, precum si perspectiva sociala, nivelul si modul de "functionare sociala" a persoanei si opinia colectivitatii privitoare la normalitatea si sanatatea psihica a unui individ, la faptul daca i se pot incredinta responsabilitati comunitare. Cu toate acestea si aceste criterii sunt relative si insuficiente. Ele depind de incidenta obiceiurilor, mentalitatilor, normelor si ideologiilor a imaginii pe care sanatatea si boala o are intr-o anumita civilizatie.

Legatura anormalitatii comportamentale cu boala psihica si, implicit, cu psihiatria, a insotit evolutia socio-culturala a umanitatii inca de la cele mai vechi atestari documentare cunoscute.

Anormalitatea (abatere de la un model comportamental mediu, fie ca acesta este statistic, ideal sau procesual, acceptat de membrii unei societati determinate in timp si spatiu) nu se identifica cu patologicul, desi se poate suprapune cu acesta; este in esenta o notiune mult mai larga, care caracterizeaza o serie de fapte comportamentale cu aspect contrar asteptarilor si normelor in vigoare. Delay J si Pichot P considera ca anormalul reprezinta o abatere calitativa si functionala de la valoarea si semnificatia generala a modelului uman.

Se poate observa cum domeniul anormalitatii se constituie ca o zona de trecere intre normal si patologic, reprezentand un proces de continuitate intre cei doi termeni. O analiza istorica poate justifica teza mentionata mai sus, aratand ca sub raportul integrarii socio-profesionale, gradul de permisivitate al societatii fata de abaterile individuale descreste odata cu trecerea timpului, fara ca acesta sa aiba o semnificatie asupra frecventei bolilor mintale.

Daca pentru un grup restrans de ocupatii (agricultori, ostasi, mestesugari), "selectia profesionala" incepea "ex ovo" (breslele), iar numarul operatiilor si cunostintelor era limitat, putand compensa enorme deficiente caracteriale, intelectuale sau fizice (acestea din urma intr-o masura mult mai mica), in conditiile revolutiei tehnico-stiintifice solicitarile socio-profesionale si ritmul de productie discrimineaza drept anormali o serie larga de indivizi, inapti pentru integrarea in diverse grupuri profesionale specifice, care nu sunt decat in mod potential si probabilistic candidati la boala psihica. Astfel, daca lui Hercule (model acceptat ca normal, ba chiar divinizat pentru faptele sale de vitejie) majoritatea psihiatrilor ii recunosc grave tulburari de tip epileptic, chiar din descrierile contemporanilor (crize grand mal, furror epilepticus), astazi simpla evocare anamnestica a crizei l-ar face inapt pentru serviciul militar pe orice subiect. Daca regele Saul isi putea conduce poporul in pofida frecventelor episoade depresive sau maniacale, care fac obiectul unor descrieri celebre, el suferind de psihoza afectiva bipolara, astazi normele care protejeaza societatea si implicit subiectul suferind, ii refuza acordarea dreptului de a conduce autovehicule etc.

Aparenta crestere a exigentei normative fata de individ este generata, intr-o mare masura de posibilitatile societatii contemporane care, prin multiplele ei canale de circulatie a informatiei, poate oferi fiintei umane o pozitie mai clar definibila si determinabila in cadrul universului uman. Se poate spune ca in epoci mai vechi societatea umana a considerat ca normale tulburari comportamentale evidente, sesizabile de oricare dintre membrii comunitatii. Descrierile acestor comportamente nu au facut obiectul unor studii stiintifice, desi au fost adesea inregistrate de fina caligrafie a istoricilor si scriitorilor. Aparitia tardiva a psihologiei si psihiatriei a facut posibila proliferarea acestui tip de descrieri empirice si nesistematice, care au generat o serie de conceptii gresite si de credinte cu larga circulatie in randul celor mai diverse categorii sociale.

Credinta ca un comportament anormal trebuie sa fie cu necesitate si bizar este una dintre cele mai raspandite, generand prin analogia anormal-boala psihica, imaginea unui bolnav psihic care prezinta manifestari extrem de neobisnuite si net diferite de elementele comportamentului obisnuit.

Cesare Lombroso (1836- 1909)

Psihiatru si criminolog italian

O alta prejudecata foarte apropiata de cea descrisa mai sus este aceea ca intre normal si anormal s-ar putea face o neta delimitare, ba mai mult, ca aceasta delimitare ar fi la indemana oricui, dupa criterii individuale. Prezentarea anormalului si a comportamentului sau ca eludand regulile obisnuite ale moralei, frecventa in literatura, a generat prejudecata ca anormalitatea este o rusine si o pedeapsa, iar acest lucru a creat si opinia ca boala psihica, prin analogie, are aceeasi semnificatie.

Caracterul ereditar al anormalitatii, ca si teama exagerata de unele anomalii comportamentale personale, sunt alte prejudecati avand aceeasi origine. Un efect nedorit l-a avut si opinia ca o abatere extrema de la normal, indiferent de natura ei, este patologica. Urmarind acest rationament, Lombroso a lansat a doua sa teza de trista celebritate (prima fiind cea a criminalului innascut) - aceea a geniului ca nebunie. De fapt, intre cei doi termeni nu poate exista decat aceeasi relatie posibila intre orice nivel de inteligenta si boala psihica.