Cateva ipostaze speciale ale relatiei medic-pacient

Cateva ipostaze speciale ale relatiei medic-pacient

Trebuie mentionat ca exista anumite specialitati medicale la care fenomenul de burnout este mai frecvent.

Un medic orelist, lucrand intr-un serviciu chirurgical de elita, relata dificultatile extreme pe care le avea in a comunica necesitatea sanctiunii chirurgicale in cazurile de neoplazie laringiana. Aceasta dificultate era direct proportionala cu cresterea experientei sale profesionale, imaginea sa fantasmatica pentru pacienti fiind aceea de "doctorul care iti ia vocea". In ciuda succeselor medicale evidente prognosticul quod ad vitam si vindecarea chirurgicala a cancerului, pentru pacient chirurgul ramanea un personaj amenintator si dezagreabil.

Medicul oncolog, aflat in contact direct cu bolnavul cu cancer, isi modifica inconstient, atat comportamentul profesional cat si imaginea de sine sub presiunea permanenta a situatiei cu care se confrunta.

El se incarca afectiv in urma transferului intens care are loc in relatia medic-pacient, un pacient paradoxal care in acelasi timp isi doreste dependenta suprainvestind potenta medicului, dar si recapatarea autonomiei, minimalizand competenta si ajutorul oferit. Studii succesive au aratat un nivel crescut al tanatofobiei la medicii oncologi in comparatie cu grupuri de control similare de persoane sanatoase si chiar de pacienti cu cancer. In analiza comportamentului la patul bolnavului se observa exacerbarea unor mecanisme de aparare manifestate prin scurtarea vizitei, comportament impersonal, autoritarism sau permisivitate excesiva.

Pacientul cu durere supune medicul oncolog la o agresivitate si culpabilizare continua si la o deteriorare permanenta a imaginii de sine si a imaginii profesionale confruntata cu spectrul incapacitatii de actiune eficienta.

Restian A (1997) subliniaza ca in relatia medic-pacienta, nu vom putea face niciodata abstractie de apartenenta de gen a fiecaruia. Relatia medic-pacienta in mod particular este deosebit de complexa, datorita faptului ca in general femeile au o structura mai complexa, iar gama patologica este mult mai larga si cu mai multe implicatii afective.

Prin natura lor, femeile consulta mult mai des medicul decat barbatii, dar, tot prin natura lor, ele sunt mult mai bune comunicatoare (Cristian OS).

Relatia medic-pacienta nu trebuie niciodata fortata, la fel cum nu trebuie niciodata simplificata. Este bine ca aceasta relatie sa fie cat mai neutra, cat mai obiectiva, cu acordarea unui respect deplin bolnavei si suferintei sale. Bolnava nu trebuie exploatata in nici un fel, si mai ales sexual.

Dificultatea de a accepta existenta unei comunicari diferite cu pacientii diferiti ca sex sau ca varsta si tendinta spre asa numita comunicare standardizata, care este de fapt un model minimal, putin operant in medicina, are drept consecinta o importanta scadere a calitatii actului medical.

Nu este un secret pentru nimeni ca informatiile epidemiologice aduc date diferite atunci cand este vorba de un sex sau altul si ca exista o serie de cutume in care o anumita tipologie feminina cel putin din punct de vedere psihologic este postulata. Aceasta conduce la erori si exagerari atunci cand manifestarile unor boli somatice sunt mai criptice ca in miastenia gravis, lupusul eritematos diseminat,dar si in ceea ce priveste tulburarile de conversie sau tulburarile somatoforme.

Fara indoiala exista o problema de comunicare dar si una care se refera la cunostintele profesionale propriu-zise atunci cand medicul trebuie sa abordeze problemele legate de sexualitate sau de zonele genitale ca regiune anatomo-functionala.

Cautarea unor explicatii legate de aceasta deficienta ar necesita o discutie mult prea ampla, care ar depasi sensibil limitele acestei lucrari si ale carei coordonate cultural istorice s-ar cantona curent in zona prejudecatilor si tabuurilor.

Desigur o astfel de situatie reprezinta o bariera majora in calea atitudinilor si practicilor medicale, fie ca este vorba de preventie sau de terapie. De partea cealalta a binomului in atitudinea pacientei problemele legate de genitalitate si sexualitate vor fi mereu lasate pe ultimul plan, patologia fiind adesea considerata o pedeapsa sau o stigmatizare. La aceasta conceptie contribuie adesea atitudinea medicala ca si pseudoetiologia sau etiologia indoielnica a tulburarilor ce afecteaza sfera genitala in care foarte multi medici evident de ambele sexe isi proiecteaza complexele. Medicii cu care pacienta ar trebui sa fie cel mai adesea in contact pentru patologia specific feminina sunt medicul de familie, ginecologul si psihiatrul. Aceste trei categorii de specialisti ar necesita din aceasta cauza o formare suplimentara care in momentul de fata, evident, nu exista.

Asa cum exista caracteristici diferite pentru femeie sau barbat, tot asa exista comportamente acceptate pentru fiecare sex. Aceste comportamente acceptate se numesc roluri de gen.

Atat femeile, cat si barbatii sunt limitati in ceea ce priveste comportamentul, responsabilitatile si optiunile lor in viata, din cauza rolurilor si responsabilitatilor care le sunt impuse de cultura careia ii apartin.

Medicii ar trebuie sa recunoasca faptul ca rolurile impuse de gen si de relatiile care rezulta din rolurile de gen, reprezinta pentru femei adevarate obstacole.

Rolurile de gen ale femeii si barbatului au in mod particular consecinte nefaste in ceea ce priveste sanatatea genitala si practicile contraceptive. Astfel, sanatatea femeii este permanent supusa riscului suplimentar ea putand avea sarcini nedorite sau putand ajunge la avorturi, uneori in conditii periculoase. Modul in care barbatul accepta, sau dimpotriva, respinge ideea de planificare familiala ca si masurile de protectie au un impact puternic asupra starii de sanatate a partenerei.

Daca medicii tin cont de rolurile de gen si relatiile lor, atunci ei sunt capabili sa ofere pacientelor optiuni care sunt cat mai apropiate de situatia lor particulara.

Normele sociale, ignoranta, si mai ales prejudecatile impiedica femeia sa aiba un acces complet la sistemul de ingrijiri si sa isi exercite plenar dreptul la sanatate.

Astfel, evaluarea si abordarea femeii in intregul ei, devine o responsabilitate a profesionistului din domeniul medical. Este de datoria acestuia sa-i ofere pacientei informatia, dar si sprijinul necesar pentru a face alegeri sanatoase sa ii respecte dreptul ei la sanatate si dreptul ei la o buna calitate a seviciilor de sanatate.

Cunostintele despre dezvoltarea sexuala si comportament sexual devin din ce in ce mai importante pentru mentinerea sanatatii deoarece standardele sociale s-au schimbat. De exemplu comportamente care pana nu demult erau considerate ca pervertite acum probabil sunt inca privite ca deviante si in viitor vor fi considerate ca o alternativa acceptabila la activitatea sexuala «normala». Comportamentul sexual nu mai este un factor important in determinarea valorii individului, desi exista un interes continuu pentru manifestarile private si publice ale personalitatilor. In general oamenii sunt mai doritori de a-si accepta propria sexualitate recunoscand ca aceasta este doar o fateta a personalitatii lor.

Debutul vietii sexuale de obicei este amanat pana mai tarziu in adolescenta (16-18 ani) fiind mai frecvent la adolescentele tinere. Deseori fata poate sa nu fie gata de a se implica in viata sexuala, dar ii este frica caci colegii vor rade de ea pentru faptul de a fi ramas virgina. Ca urmare, ea poate dezvolta simptome care sa exprime atractia pentru o implicare sexuala, dar si teama de aceasta. Ea se poate plange de dureri de cap, simptome gastrointestinale sau atacuri de anxietate care ii permit sa se indeparteze de activitatile sociale. Problemele sale pot fi suficient de severe pentru a duce la spitalizare, insa atat de ascunse, incat cauza adevarata nici macar sa nu fie suspectata.