Despre conceptul de adaptare

Despre conceptul de adaptare

Extraordinarul progres facut in stiintele care au ca obiect starea de sanatate estet urmarea unei revolutii in teorie si practica, constituind premize ale unei schimbari radicale ale notiunilor traditionale despre natura umana a starii de sanatate si boala.

In centrul acestei revolutii este comportamentul uman si determinarile sale din cadrul social si existenta unor criterii diferite pentru intelegerea etiologiei, tratamentului si prevenirii multor tulburari medicale atribuite numai substraturilor biologice. Aceasta revolutie incurajeaza dezvoltarea si cresterea multor noi specialitati subdisciplinare incluzand psihologia starii de sanatate, psihologia medicala, comportamentul medical.

Dintre categoriile de comportamente umane care sunt cercetate cu atentie speciala de cercetatorii si practicienii care privesc starea de sanatate sub acest unghi, considerat de multi revolutionar, adaptarea a aparut ca una dintre cele mai importante teme de investigatie.

Prezenta la orice forma de psihism, adaptarea este implicata in toate tipurile de reactii intalnite la om, dupa cum poate fi identificata chiar si in secventele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalitatii. In acest sens, este cazul sa consemnam opinia marelui psiholog Piaget J, pentru care legile fundamentale dupa care functioneaza psihicul uman sunt asimilarea si acomodarea, ambele cu evidente implicatii adaptative. Pentru Piaget J adaptarea este "un echilibru intre asimilare si acomodare, cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect si obiecte".

Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor si stresului asociat unei boli. Intr-o scurta perioada de timp, conceptul va fi folosit ca un important determinant al sanatatii si bolii comunitatilor umane si profesionale si, de asemenea, se va vorbi despre managementul stresului si reducerea stresului prin adaptare eficienta.

Dupa introducerea sa (Lazarus ), termenul de adaptare a fost folosit prioritar de cercetatori, iar raspandirea lui nu a fost spectaculoasa.

De fapt, in cinci ani, intre 1968 si 1973, mai putin de douazeci si cinci de aparitii au putut fi listate intr-o mare revista de psihologie. Abia anul 1973 este cel al consacrarii conceptului de adaptare ca teorie importanta a stiintei si cercetarii medicale (Schener

Este de consemnat de asemenea ca lucrarea: "Manualul de statistica si diagnostic a tulburarilor mintale" (DSM-III) a Asociatiei Americane de Psihiatrie, publicata in 1980, a inclus functiile adaptative, sau adaptarea, ca Axa 5 a clasificarii sale multiaxiale. Initial, aceasta axa nu a primit prea mare atentie in literatura de cercetare psihiatrica.

Ultimele doua decenii au insemnat o crestere logaritmica a publicatiilor despre adaptare ceea ce demonstreaza interesul pentru aceasta tema. Popularitatea acestui concept sugereaza ca a devenit una dintre cele mai puternice constructe din psihologia contemporana. Aceste aparitii s-au semnalat nu numai in Statele Unite si Canada, dar si in Europa si Australia (Kebler, Brom, Defares, 1992

Schener ), trece in revista mai mult de 100 de articole privind adaptarea ca rezolvare a problemelor specifice discutate in literatura de specialitate (adaptarea la cancer, viol, alcool, stres, divort, boli incurabile etc.).

Importanta adaptarii eficiente si ingenioase la stres prin mecanisme de adaptare mature, ca o cheie a supravietuirii este recunoscuta de George Vaillant (1987) care scrie "Hans Selye a gresit! Nu stresul este cel care ne ucide, dar adaptarea eficienta la stres ne permite sa traim".

Conceptul de adaptare a facut posibil pentru cercetatori si practicieni sa vorbeasca de capacitati, mai mult decat de incapacitati, de realizare decat de esec, despre sanatate decat despre starea de boala.

In multe cercetari adaptarea a devenit baza unor noi orientari ca intelegere si preocupare pentru sanatate, tratament si prevenirea bolilor.

Termenul din limba engleza- coping (adaptare) - "a face fata unei situatii" isi afla originea in vechiul grecesc "kolaphos", care inseamna "a lovi". La inceput, acesta insemna "a se intalni", "a se ciocni de", "a se lovi de". Azi, intelesurile initiale au evoluat intr-o definitie care implica sensul primar, dar la care se adauga noi conotatii. (Ex.:"Dictionarul Webster" - 1979 defineste copingul ca "a lupta cu succes, a face tot posibilul" sau in termeni echivalenti "a fi mai mult decat".)

Credem ca este utila trecere in revista a sensurilor care s-au atribuit adaptarii (coping in) de catre principalii autori anglo-saxoni care au acreditat si dezvoltat conceptul:

"Adaptarea include intalnirea a ceva nou, a ceva care n-a mai fost intalnit: intalnirea unei situatii inedite, unui obstacol sau unui conflict. Adaptarea include elementul mijloc-scop in procesul activitatii." (Murphy

"Adaptarea reprezinta toate activitatile cognitive si motorii pe care o persoana suferinda le foloseste pentru a-si mentine functionalitatea fizica, integritatea psihica, pentru a-si redobandi echilibrul functional si a compensa la limita posibilului pierderile ireversibile" (Lipowski

"Adaptarea este o unitate de acoperire si un pattern clar de comportament prin care organismul poate preveni activ, usura sau raspunde la circumstantele care induc stresul" (Mc.Gath

"Comportamentul adaptativ este calea constienta si inconstienta folosita de oameni pentru a se acomoda la cerintele mediului inconjurator, fara sa le schimbe scopurile si obiectivele" (Coly

"Adaptarea se refera la orice raspuns sau la orice provocare externa care serveste la prevenirea, evitarea sau controlul perturbarilor emotionale" (Pearlin si Schooler

"Raspunsurile de adaptare reprezinta unele lucruri pe care oamenii le fac, si anume, eforturile lor concrete de a rezolva provocarile externe, asumandu-si diverse roluri" (Pearlin si Schooler

"Adaptarea este efortul impreuna cu actiunea orientata si actiunea psihica de a conduce (tolera, reduce, minimaliza) cerintele interne si externe si conflictele care apar odata cu aceste cerinte si care scad sau epuizeaza resursele persoanei (Lazarus si Launier, 1978).

"Adaptarea este definita ca un efort cognitiv si comportamental, facut pentru a stapani, tolera sau reduce cerintele interne si externe, si conflictele care apar odata cu aceste cerinte (Folkman si Lazarus

"Adaptarea se refera la comportamentul care protejeaza oamenii de neplacerile experientelor dificile prin care sunt nevoiti sa treaca" (Rodin

"Adaptarea este incercarea de a invinge dificultatile. Este o ciocnire la care oamenii odata ajunsi folosesc resursele interne si externe pentru a reusi sa echilibreze impactul produs de dificultati" (Haan

"Adaptarea este o permanenta schimbare a eforturilor cognitive si comportamentale care organizeaza specific cerintele interne pentru a administra cererile externe si/sau interne pentru a preveni scaderea sau epuizarea resurselor persoanei" (Folkman si Lazarus

"Adaptarea reprezinta acele comportamente si ganduri care sunt constient utilizate de catre individ pentru a conduce sau controla efectele anticiparii sau trairii unor situatii stresante (Stone si Neale

"Adaptarea reprezinta orice efort sanatos sau nesanatos, constient sau inconstient de a preveni, elimina sau scadea stresorii sau de suporta efectele lor cu cat mai putine daune" (Matheny Aycock Curlette si Cannella

Aceste definitii subliniaza cateva elemente cheie:

folosirea resurselor;

gandire si/sau comportament activ;

reducerea nevoilor interne si/sau externe prin gasirea de solutii si rezolvarea eficienta a problemelor;

variatiile in ceea ce priveste scopul sau tinta adaptarii.

Concordanta acestor definitii ofera o noua si extinsa definitie a adaptarii care include elementele esentiale ale definitiilor anterioare: "Adaptarea este promovarea cresterii si dezvoltarii umane prin utilizarea activa a resurselor biopsihosociale care participa la controlul, stapanirea si prevenirea stresului generat de conditii externe/interne".

Aceasta definitie ne face sa intelegem natura activa a folosirii de catre organism a resurselor de care dispune. Ea subliniaza rolul important al functiilor de adaptare in autoprotectia organismului si scoate in evidenta ca abilitatile si capacitatile deosebite ale indivizilor joaca un rol important in rezolvarea cu succes a problemelor, conflictelor si celorlalte nevoi cu care se confrunta organismul. In sfarsit, adaptarea este baza pentru supravietuirea si evolutia individului si a grupului.

Desi caracterizeaza intreaga materie vie si defineste una din trasaturile fundamentale ale acesteia, aceea de a se adapta morfologic si functional la caracteristicile mediului filo- si ontogenetic, adaptarea este una dintre laturile cele mai specifice ale personalitatii umane. Ea insumeaza ansamblul reactiilor prin care un individ isi ajusteaza structura sau comportamentul pentru a putea "raspunde armonios conditiilor unui mediu determinat sau a unor experiente noi" (Sutter). Procesul de adaptare, este in cazul fiintei umane, biunivoc, avand si o functie de transformare si adecvare a mediului aflat in dinamica, in raport cu necesitatile si posibilitatile individului. Adaptarea umana nu este deci pasiva, ci dinamica si creatoare. Complexitatea antroposferei, necesita un permanent efort realizat prin procesele adaptative de integrare si reglare, care fac posibila utilizarea optima a rezervelor functionale, precum si refacerea acestora in perioadele in care solicitarea inceteaza. In acest fel este mentinuta homeostazia organismului, precum si fiabilitatea lui in functionare.

Hans Selye (1907-1982)

Fiziopatolog canadian, autorul conceptului de

"stres",deschizand un amplul capito al patologiei de adaptare. Laureat al premiului Nobel

In 1937, Selye H introduce termenul de sindrom de adaptare in patologia generala, definindu-l ca un ansamblu de reactii prin care organismul raspunde la o actiune agresiva - stres.

Pornind de la acest concept, organismul uman se afla intr-o relatie simultana si reciproca cu mediul exterior.

Adaptarea, rezultanta acestei relatii, depinde de fiecare dintre cei doi factori participanti, fiecare devenind un determinant si un produs al relatiei. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat, mentinut si schimbat de aceste relatii simultane si reciproce (Marsella, 1984

Marsella, Escudero si Santiago (1969) si Marsella, Escudero si Gordon (1972) au fost primii cercetatori care au propus interactiunea stres-adaptare ca un model psihopatologic in care interactiunea simultana organism-mediu extern a fost considerata ca generator de patternuri de tulburare si reglare.

Marsella (1969, 1972) postuleaza urmatoarele determinari in ceea ce priveste modele simptomatice si capacitatea de rezistenta la stres:

fiintele umane si mediul lor sociocultural si fizic sunt sisteme independente;

comportamentul normal/anormal este produsul interactiunii simultane a omului cu mediul;

organismul nu exista separat de mediu, iar comportamentul nu este independent in interactiunea organism-mediu;

mediul socio-cultural poate fi pus alaturi de stresorii de diferite categorii si de cerintele cognitiv-emotionale.

Termenul de "adaptare" a fost preluat si de psihiatrie, care a dezvoltat in context o adevarata patologie legata atat de adaptare, cat si de stres; desi aceasta nu mai este in legatura directa cu conceptia initiala, urmeaza, in linii mari, etapele de desfasurare ale procesului de adaptare.

Campbell J arata ca "diversele cai pe care individul le urmeaza cu intregul sau echipament, cu echilibrul si dificultatile sale interioare, cu experienta din trecut si cu cea din prezent pentru a se adapta la viata pe care este chemat sa o traiasca" reprezinta domeniul de studiu al psihiatriei si al psihiatrului. Pentru aceasta, tulburarile de adaptare ale persoanei la "situatia totala" raman problema fundamentala alaturi de functiile prin care acestea se realizeaza.

Meyer A va defini boala mintala ca o adaptare gresita, insuficienta sau inadecvata. Psihanaliza va sustine acest punct de vedere, considerand inadecvate acele mecanisme de adaptare care genereaza boala psihica. Regresia ar fi una dintre aceste inadecvari adaptative, subiectul renuntand la adaptare la nivelul de solicitare cerut, pentru a cobori catre unul mult mai redus.

Starobinski J descrie procesul de inadaptare in urmatoarea secventialitate: Urmarind patologia psihiatrica, se pot nota tulburarile de adaptare ca fir al Ariadnei in intreaga nosologie psihogena. Astfel, in reactii, intre raspuns si stimul nu exista nici o adecvare, primul fiind mult mai intens decat ar trebui sa fie in mod normal sau inadecvat. Acelasi lucru este valabil si pentru dezvoltari in care acest proces se amplifica atat vertical (in dimensiunea temporala) cat si longitudinal, ca intensitate si nespecificitate.

Nevrozele reprezinta o slaba capacitate adaptativa la lume si la problemele personale, resimtite dureros de subiectul care ramane in restul timpului "in afara jocului". Dupa Enachescu C, nevrozele ar aparea ca un conflict intre actiunea practica si rezultatele acesteia.

In procesele organice si in endogenii nu se mai poate vorbi despre adaptare ca mecanism fundamental declansator sau patoplastic. Exagerarile in acest sens au fost sanctionate cu respingerea de catre majoritatea psihiatrilor (vezi in acest sens exagerarile reactioniste ale psihiatriei americane din deceniile 4-6 ca si antipsihiatria) Dezadaptarea este aici un efect, si nu o cauza a bolii.

Adaptarea ofera celor care evalueaza starea de sanatate si specialistilor un nou si contrastant aspect al conceptualizarii starii de sanatate si bolilor. Mai mult decat atat, focalizandu-se pe tulburari, dureri, stres, destabilizari si alte dereglari ale functiilor umane, adaptarea ne permite sa cautam starea de sanatate, resursele, competentele si alte aspecte ale succesului functionarii umane.