Dualitatea timpului

DUALITATEA TIMPULUI

Fara existenta omului, a constiintei si a puterii lui de interiorizare, ritmurile lumii, progresia si regresia naturii, derularea evenimentelor celeste sau scurgerea si reinceperea vietii nu s-ar putea numi timp. Mecanismele ratiunii, dar, mai ales, structura spirituala a omului (timpul este, inainte de orice, un fapt sufletesc[1]) au filtrat succesiunea fenomenelor exterioare si interioare si, astfel, fiinta umana s-a incadrat pe sine in timp.

Pe masura ce constiinta umana a devenit tot mai problematizanta, timpul a capatat diferite valori, diferite atribute. Timpul s-a transformat mereu si odata cu el s-a transformat insasi ordinea si rostul vietii. Perceptia asupra vietii, adica asupra dimensiunii ce ghideaza viata si lumea pe fagasul lor, este in mod direct legata de ansamblul de credinte, rationamente, temeri si certitudini ale omului in evolutia sa.

Compus el insusi din doua chipuri de receptare a lumii (fizic si sufletesc, rational si intuitiv), omul a impartit timpul in perechi complementare, l-a divizat dupa calitatile si functiile sale distincte, creand opozitia modelelor de timp.

Inca de la origini, omul a fost profund marcat de spiritualitate, de intelegerea lumii in functie de forta superioara, ordonatoare. Astfel viata sa s-a impartit pe doua niveluri: un nivel al supravietuirii zilnice incadarat in durata temporala si un altul al participarii la ritualuri menite sa asigure o forma de comunicare cu zeitatile. Se releva astfel caracterul dual al timpului: sacru si profan.

Omul religios traieste dualismul timpului prin raportarea la divinitate. Astfel, timpul sacru se desprinde de durata profana prin reactualizarea gesturilor primordiale ale zeilor: In masura in care ii imita pe zei, omul religios traieste in Timpul originii, adica Timpul mitic, "iesind" din durata profana pentru a se intoarce intr-un Timp "imobil", "vesnic"[2]. Dubla existenta a omului primitiv si arhaic consta in pendularea peste granita dintre curgerea naturala a timpului si momentele de contemporaneitate cu zeii, de rechemare a timpului sfant.

Calendarul, aparut ca necesitate a distinctiei dintre timp sacru si timp profan nu era privit ca un instrument de masurare a timpului, ci ca o harta pe care era marcata dispersarea momentelor sacre intre cele profane, armonia dualitatii laic-religios. Un exemplu relevant pentru coeziunea dintre sacru si profan asigurata de calendar in satul arhaic romanesc este reforma calendarului din 1924: Reforma a produs unele situatii dramatice care au destramat unitatea spirituala a satelor, au dezorganizat munca si viata.[3]

Tot in cadrul calendarului oral se gaseste consemnata dualitatea timpului in functie de profilul spiritual al unitatilor de timp: timp fast si timp nefast. Aceasta diviziune demonstreaza ca timpul nu era privit ca fiind omogen, el era viu, fragmentat si se manifesta diferit: pozitiv si negativ. Fie ca e vorba de noapte, ca timp prin excelenta al raului si al influentelor malefice, de ziua de sambata, ca timp al mortilor, al sfarsitului sau, prin opozitie, de duminica, zi a Domnului si de vineri, ca ziua rastignirii lui Iisus, superstitiile taranului arhaic ii organizeaza acestuia activitatea. Un exemplu oferit de unul dintre subiectii intervievati de Ernest Bernea este sugestiv: De naste sambata, zice ca moare copilul ala; moare tot la oarele (orele) cand s-a nascut. Moare ca s-a nascut la sfarsitul saptamanii; nu poti incepe cu sfarsitul.[4]

In Evul Mediu, odata cu aparitia ceasului si extinderea practicilor negustorului, timpul sacru si timpul profan capata alte nuante, devenind timp liturgic si timp laic. Ca si la omul primitiv, timpul bisericii va prima pentru ca rezoneaza cu structura sufleteasca a omului Evului Mediu: Totusi, pentru imensa majoritate a europenilor, ritmul vietii a ramas acela al sacrului, indiferent la orologiile oraselor si ale catedralelor.[5]

Cu timpul, insa, noua metoda de a "cantari" unitatile de timp va dicta mersul societatii, orologiul devenind indispensabil pentru sincronizarea individului cu lumea. Confruntarea sacrului cu profanul va imparti viata omului intre valorile spirituale ce isi au propriul timp in cadrul bisericii si valorile materiale supuse legilor sociale. Delimitat de zidurile bisericii, timpul sacru este actualizat prin savarsirea ritualurilor religioase, pe cand, dincolo de aceleasi ziduri, timpul economic este "vandut" si "cumparat". Se observa o remodelare a insasi ordinii lumii: Expansiunea timpului economic va provoca "spartura ontologica" a timpului crestin. Timpul istoric, ca timp economic, se "rupe", se separa de timpul religios, care interpreteaza ordinea dupa asa-numita "lex naturae" (legea divina universala).[6]

O alta trasatura duala a timpului se gaseste in dihotomia timp istoric si timp cosmic. Cele doua tipuri de timp sunt simultane si sunt generate de doua viziuni distincte asupra lumii: cea conform careia timpul este circular, reinnoit in continuu prin sarbatoarea Anului Nou si cea conform careia timpul are inceput si sfarsit si curgere liniara. Timpul cosmic este timpul originar ce implica posibilitatea luarii de la capat, a regenerarii vietii si actioneaza pe principiul "eternei reintoarceri" enuntat de Mircea Eliade. Timpul istoric incadreaza toate evenimentele omenirii, ce sunt unice, irepetabile si ireversibile. Cursul sau cronologic vine din trecut si se revarsa in viitor, trecand prin evanescenta prezentului. Cele doua modele de timp sunt fatete ale aceleiasi realitati unitare: Timpul este totodata circular si liniar, are sens ciclic si "sens unic", esenta cosmica si regim istoric.[7]

Dualitatea timpului ne arata ca in fiecare individ salasluieste un timp liniar, obiectiv, ce trece in universul exterior si un timp subiectiv, de o cu totul alta calitate, al implinirii si al interioritatii individuale. Timpul masurabil, rigid, este o dimensiune absoluta care guverneaza universul si in cadrul careia omul exista in ritmul propriu pe care il poate incetini, grabi si regasi in functie de influentele interioare si exterioare. Timpul kairotic se opune timpului cronologic, conventional ce ordoneaza societatea. Pentru omul traditional "kairos" este diferit de "cronos", de timpul matematic in care fiecare unitate este egala cu ea insasi. Acest timp launtric proiecteza omul in spatiul sacru, caci el isi poate interioriza modelele exemplare, mitice si prin reluarea simbolica a faptelor creatoare primordiale le ridica la rang de adevar istoric exemplar. Timpul kairotic este deopotriva intoarcere si implinire, actualizare si expansiune, restabileste unitatea dintre timpul cosmic si timpul istoric. Omul traditional traieste dualitatea timpului dupa legea "eternelor complementare". El are, asadar, o existenta duala: intr-un orizont temporal al oarbei treceri, al stingerii (timpul profan) si intr-un orizont temporal al tuturor promisiunilor si implinirilor, al savarsirii de sine, prin veac.[8]

Si in privinta timpului de dupa moarte, in relatie cu Purgatoriul, timpul este dispus pe doua niveluri: la nivel colectiv, un timp mergand pana la sfarsitul lumii, iar la nivel individual, un timp ce dura de la moarte pana la ispravirea ispasirii.[9] Cele doua tipuri diferite de judecati genereaza destinul colectivitatii si destinul individului si se suprapun peste modele de timp distincte. Odata cu o serioasa transformare in lumea crestina, in jurul secolului al XIII-lea, ce renunta la opozitia absoluta dintre satisfactiile pamantene si viata vesnica[10], omul medieval simte nevoia sa faca distinctia intre timpul escatologic si timpul din Purgatoriu ce capata atribute ale timpului pamantesc. Timpul de dupa moarte devine divizibil, el nu mai este plasat in eternitate sau in atemporalitate. In mentalitatea Evului Mediu dualismul timpului de judecare individual si colectiv este consecinta raportarii omului la celalalt si incadrarii sale in mediul din care face parte.

Dualitatea timpului, ce defineste mereu doua planuri, isi are originea in credinta, ce transcenda epoci si mentalitati, ca lumea mai are o fata nevazuta si realitatea nu poate fi in intregime perceputa prin simturile fizice. Intr-o forma sau alta, constiinta ca omul este proiectat atat in dimensiunea materiala, cat si in cea spirituala, a existat dintotdeauna. Timpul a avut curgeri, calitati si roluri diferite, dar s-a suprapus mereu peste doua perceptii ontologice contrare si complementare in acelasi timp.