Prin inviere, Sfinta Scriptura intelege readucerea trupului la viata si unirea lui cu sufletul (I Cor. XV 35-50). Invierea se refera numai la trup, deoarece numai el este stricacios si muritor. Sufletul, desi are un inceput este inzestrat cu incoruptibilitate si nemurire, astfel incit isi continua viata de sine si dupa despartirea de trup1.
Invatatura Vechiului Testament despre starea sufletelor dupa moarte. - In Vechiul Testament, se gasesc putine indicatii despre starea sufletului dupa moartea trupului. Evreii din perioada preexilica credeau ca sufletele celor morti se coboara pentru totdeauna in <
>, loc de tristete si resemnare situat intr-o caverna rece si intunecoasa din adincul pamintului (Iov. VII, 9-10; XVI; 22; XXXVIII, 16-17). In aceasta sumbra <>, in care se aduna pe rind toti pamintenii si unde fiecare se intlneste cu parintii si stramosii sai (Facere XV, 15; Iov XXX, 23; Ps. LXXXXIX, 48), sufletele sint lipsite de ocrotirea lui Dumnezeu (Ps, LXXXVIII, 4-6) si nu mai au putinta sa-L laude si sa-l slujeasca.
Aceasta conceptie pesimista despre soarta fiintei umane nu numai ca nu incuraja pe credinciosi in lupta cu ispitele, dar ii demobiliza in fata suferintei. In plus, ea da loc intrebarii daca nu cumva, datorita pacatului originar, ultimul cuvint apartinea mortii. A privi lucrurile astfel, insemna totodata a admite ca raul este vesnic, ca planul lui Dumnezeu cu privire la menirea credinciosilor a esuat si ca toate nazuintele omenesti spre fericire sint neintemeiate si zadarnice2. Cea mai clara expresie a acestei conceptii se afla in cunoscutele cuvinte al eclesiastului: <> (1, 2, 15).
Invierea mortilor si judecata universala, dupa Vechiul Testament. - Revelatia divina care s-a manifestat treptat (Evr. I, 1) si care a indeplinit in viata evreilor rolul unei pedagogii sfinte3 - a depasit insa acest stadiu elementar al eshatologiei. Dupa ce analizeaza carenta ce face ca, privite prin prisma esecului lor pamintesc, toate nazuintele si stradaniile noastre sa para <>, insusi Eclesiastul ajunge la concluzia ca <> (III, 17) si va rasplati <> (XII, 13-14).
Din scrierile sfinte, din marturiile istoriei si din propria lor experienta, evreii putusera constata ca viata si soarta noastra sint subordonate exigentelor legii morale si ca incalcarea lor nu poate ramine nepedepsita de Dumnezeu, care, fiind sfint si drept, uraste raul si pedepseste faradelegea (Isaia III, 13-25; Ieremia VIII, 1 s.u.). Profetul Ezechil a extins aceasta concluzie asupra fiecarui om, fara deosebire de apartenenta etnica (XVIII, 1, s.i.) si a prezis invierea tuturor mortilor si judecata universala (XXXIV, 17-20; XXXVII, 1 s. u.). pornind de la vechea credinta ca Dumnezeu este stapinul absolut al vietii si al mortii si ca El are puterea de a cobori sufletele in seol si de a le scoate de acolo cind voieste (I Regi II, 6), Proorocul Amos a prezis ca, atunci cind va sosi <>, <> (VI, 24) iar Ozea a prezis ca in ziua aceea sufletele celor decedati vor fi eliberate din <>, iar moartea isi va pierde pentru totdeauna orice putere (VI, 2; XIII, 14).
Maleahi a asemanat judecata din <> cu focul topitorului si cu lesia nalbitorului si a prezis ca pedeapsa lui Dumnezeu se va abate fara crutare asupra tuturor pacatosilor (III, 2 s. u.). prezicerea invierii mortilor si a judecatii din urma si-a gasit o expresie potrivita intr-una din vedeniile lui Daniile: <> (XII, 2).
In perioada postexilica, temele eshatologice ocupa locul central in scrierile apocrife, care au exercitat o deosebita influenta asupra pietatii individuale a iudeiilor si asupra folclorului lor religios. Astfel, Apocalipsa lui Enoh - apocrifa aparuta in sec. II-I, i.Hr. - afirma redesteptarea eshatologica a dreptilor (XCII, 3-4) si iesirea lor din seol (CIII, 3-4); amestecind temele din Daniil VII si XII, autorul ei crede a sti ca atunci cind <> Somnului (identificat cu Fiul Omului) va sedea pe tronul slavei sale, dreptii vor intra intr-un univers transfigurat, unde vor trai ca ingerii cerului (LX, 1sg.)4. (Cu toate acestea, pina pe vremea Mintuitorului, inca se mai crede ca soarta fiecaruia va depinde de aceea a intregului popor, ca judecata se va face la venirea lui Mesia, ca Dumnezeu va judeca toate popoarele, ca teatrul judecatii va fi istoria si ca recompensele si pedepsele vor fi pamintesti (Matei III, 7-12; Rom. III, 29-30; IX, 7). Dar credinta in invierea mortilor si in judecata viitoare nu era acceptata de toti iudeii si nu constituia un criteriu de ortodoxie in sinul iudaismulu. Esenienii, secta ascetica profesind dualismul, priveau materia ca izvor al raului, considerau trupul inchisoare a sufletului si respingeau credinta in invierea trupeasca, cu aceeasi vehementa cu care afirmau nemurirea sufletelor. Credinta in invierea mortiilor era sustinuta energic de tagma fariseilor care treceau drept cei mai zelosi implinitori ai poruncilor Legii mozaice. In schimb, ea era combatuta de tagma saducheilor, fara ca, din pricina acestei deosebiri de credinta, sa li se conteste dreptul de a ocupa functii preotesti si de a fi membri ai Sinedriului, care era cel mai inalt for de judecata religioasa si de disciplina bisericeasca la evrei (Matei XXII, 23-32; Fapte XXIII, 6-8)5.
Moartea trupeasca, dupa Noul Testament. - Moartea trupeasca este urmare a pacatului stramosesc (Facere III, 3, 19). Oamenii ii ramin supusi si dupa renasterea baptismala, in virtutea solidaritatii universale cu Adam cel cazut (Rom V, 12). Ea va dainui pina la Parusia lui Hristos, cind trupurile celor vii <>, iar ale celor morti vor fi readuse la viata si reunite cu sufletele respective, spre a se infatisa impreuna la judecata din urma (I Tes. IV, 13-18; I Cor. XV, 20-26; 42-53).
Prabusirea stapinirii pe care moartea o are asupra neamului omenesc a inceput din momentul in in care Iisus Hristos a acceptat de buna voie moartea pe cruce si a inviat din mormint. Credinta crestina in invierea mortilor nu se mai intemeiaza deci doar pe cuvintele Sfintei Scripturi, ci si pe invierea Mintuitorului, pe care au adeverit-o martorii oculari ai aratarilor Domnului dupa inviere (I Cor., XV, 3-8; Fapte V, 30-32; X, 40-41 etc.
Pentru crestini, eliberarea din stapinirea mortii si judecata lui Dumnezeu nu se situeaza insa doar in epoca ce va fi intemeiata la Parusia lui Hristos. Inaugurata in lume odata cu jertfa de pe Golgota si cu minunea de la Cincizecime (Ioan III, 19; V, 24-30; XII, 31; XV, 22-25; XVI, 8, 11), izbavirea credinciosilor din stapinirea mortii se incepe de pe acum, si anume din clipa primirii Botezului, taina care-I face partasi mortii si invierii lui Hristos, pentru ca pe viitor <> spre moarte, ci <> spre <> (Rom. VI, 1-13; VIII, 12-13).
Privit in lumina invierii Mintuitorului si in perspectiva fagaduintelor Lui (Ioan XIV, 1-2; Matei XIX, 28-29), fenomenul mortii trupesti nu mai poate fi considerat drept o disparitie a persoanei umane, iar aspectul lui nu mai este de temut. Pentru cei ce cred in Evanghelia Fiului lui Dumnezeu, moartea trupului nu este nici infringere nici pierdere, ci biruinta, cistig, si aceasta pentru doua motive: face sa inceteze pentru totdeauna tirania pacatului si teama de moarte (Rom. VI, 7; Evr. II, 15); prilejuieste intrarea sufletului intr-un nou mod de viata, adica transferarea lui in cereasca imparatie a lui Hristos (Fil. I, 21; II. Tim. II, 11; III, 7-8). Prin actiunea ei, in chip paradoxal, moartea se pagubeste pe ea insasi, facind sa-I scape prada pe care pusese stapinire prin pacat si sa-I prilejuiasca trecerea in cealalta viata6.
